Dacă ignorăm istoria vom fi nevoiţi s-o retrăim

De ce mă întorc, în acest serial, la un timp care a trecut? Mai are, azi, vreo însemnătate modul în care a fost înfăptuită, la sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX, convertibilitatea deplină de cont curent a monedei noastre?

Da, are o mare însemnătate ce derivă din nevoia de desluşire a acestui act important al tranziţiei de la economia de comandă la piaţa liberă. Cercetarea evenimentelor din trecut, pentru a le dezvălui luminile şi umbrele, e departe de a fi doar un fapt cultural. În esenţă, e un fapt cu semnificaţie mai cu seamă practică: privind înapoi, vedem mai bine înainte!

*

Dar ce vrem cu deosebire să vedem înainte? Întâi şi întâi, cum găsim cele mai bune căi pe care să ajungem la un nivel înalt de organizare a muncii, ce ar putea pune în mişcare un sistem complex de mijloace aducătoare de profit. Totul fiind subscris uneia dintre cele mai simple ecuaţii: competiţie economică + productivitate + eficienţă = bunăstare. Mai ales că, dacă ne dorim mai multă bunăstare, singura şansă este să începem cu reducerea acumulărilor de ostilitate şi de nepăsare faţă de procesul de restructurare.

Să dăm, aşadar, timpul înapoi. La 1 februarie ’98 devenise operaţional un nou regulament valutar. Un moment ce marcase trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. A fost, desigur, un eveniment important. Fiindcă noul regulament valutar strânsese laolaltă, într-un codex, toate liberalizările succesive ale pieţei valutare de până la sfârşitul lui ianuarie ’98. Desigur, sistematizându-le şi prezentându-le într-un limbaj modern, specific pieţelor financiare internaţionale. O măsură spectaculoasă a fost liberalizarea schimburilor valutare pentru populaţie.

Remarcabilă a fost stabilizarea cursului monedei naţionale pe piaţa valutară. Un succes obţinut în condiţiile liberalizării depline a pieţei valutare şi a cursului de schimb. În acelaşi timp, fusese asigurată funcţionarea normală a pieţei valutare prin intensificarea concurenţei între bănci.

Politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile şi s-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei. Totodată, a început să fie resimţită îmbunătăţirea  balanţei de plăţi externe. Fără îndoială, Banca Naţională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la convertibilitatea leului, întâmpinase multe dificultăţi.  De nenumărate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piaţă. Nu din cauză că „ar fi fost tipăriţi prea mulţi bani”, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost în exces, ci puterea economiei reale de a-i  atrage, pentru a-i folosi în afaceri şi investiţii, a fost prea mică. Din ianuarie ’97 încă, Banca Naţională a pus în funcţiune propriul său aspirator pentru a realiza echilibrul bani-mărfuri. Teoria, în această privinţă, e limpede: când se împuţina munca, era obligatoriu să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus se duce... în preţuri.

*

România făcea, atunci, un mare pas înainte privind stabilitatea monedei. Dar în multe alte sectoare mişcările erau lente. Mult prea lente. Din această cauză, decalajele ce ne despărţeau de ţările avansate se adânceau fără încetare. Putea fi oprită căderea? Din ’90, spuneam că soluţia e reformarea economiei. Deviza a fost: „Să ne grăbim încet!”...  Ne-am grăbit foarte încet. Acum ştim că nu mai avem timp... să ne grăbim încet. Am pierdut această şansă. Dacă nu ne vom grăbi repede, vom continua să ne lovim de creşterea înceată a veniturilor reale.

Deşi obţinusem un leu parţial convertibil (căci total convertibil avea să devină în 2006) economia nereformată era în suferinţă. Industria continua să consume în neştire materii prime şi resurse energetice, făcând să sporească an de an cererea de importuri, fără să asigure în compensaţie valoarea adăugată necesară. Tot aşteptând schimbarea, fără ca ea să se producă, o mare parte a populaţiei îşi întărea convingerea că fatalmente eram condamnaţi la sărăcie. Consecinţa: se spulberase pentru multă vreme încrederea într-un viitor pe care societatea avea să obosească să şi-l mai închipuie în vreun fel. România continua să deţină lanterna roşie a nivelului bunăstării în Europa.

De ce ne mai loveam? Concurenţa era liberă potrivit legii, dar era liberă în realitate. Expresii iniţial profetice, între care privatizarea, restructurarea, libera iniţiativă economică, au fost demonetizate din cauză că li s-a deturnat sensul real. Economia noastră era dominată de o eficienţă modestă şi de absenţa competitivităţii; multe întreprinderi produc... pierderi în loc de profit.

Populaţia a primit, în acei ani cu inflaţii mari, chiar foarte mari, tot mai mulţi bani, dar cu ei cumpăra mărfuri tot mai puţine. Sondajele sociologice arătau că populaţia se temea de inflaţie mai mult decât de şomaj. Devenise şi avea să rămână obsesivă această teamă de creştere generalizată a preţurilor.

Salariul real nu creştea. Dimpotrivă, continua să scadă. Explicaţia e simplă. PIB-ul, în scădere din 1997 până în 1999, era  umflat prin acumulări de... stocuri şi blocaj financiar. Din această cauză, preţurile au continuat să crească mai repede decât veniturile. Nevoia de restructurare se acutiza. Puţini înţelegeau însă, în acele împrejurări, că simpla renunţare la mantaua statului, deja uzată, nu era egală cu reforma structurală.

Într-adevăr, şi politicienii, şi economiştii, şi populaţia voiau grăbirea reformelor. Dar voiau cu adevărat? Dacă răspunsul e DA, de ce erau răsfăţate  întreprinderi ce nu aveau drept criteriu eficienţa, care nu se supuneau legilor pieţei, ale riscului şi profitului? Mulţi credeau că radicalizarea reformelor ar fi putut fi o cale directă către un stat generalizat al bunăstării, care să aibă grijă de toţi cetăţenii ţării, de la copii la bătrâni. În egală măsură.

O iluzie. Un astfel de stat, conturat într-o viziune idilică, nu era decât rodul unei imaginaţii de tip populist. În realitate, radicalizarea reformelor era legată, întâi şi întâi, de regenerarea muncii şi a competiţiei. Doar acest proces ne-ar fi adus un nou mediu de afaceri, care să încurajeze şi să stimuleze competiţia în muncă, libera iniţiativă, asumarea riscului. Desigur, în locul chiulului, delăsării şi înşelăciunilor. Mai departe însă, bunăstarea nu putea fi obţinută decât prin serii întregi de performanţe.

*

Sigur, oamenii au nevoie de case confortabile în care să locuiască, de hrană îndestulătoare, de condiţii bune pentru o muncă plină de roade. Dar toate aceste lucruri nu pot să cadă din cer. Ele trebuie să fie înfăptuite pe pământ. Or, aici, pe pământ, nu-i nici drept şi nici posibil să primească la fel cel ce aşteaptă venituri din fonduri de protecţie socială şi cel ce, prin munca, iniţiativa şi riscul lui, asigură banii necesari protecţiei sociale. Tot aşa cum nici întreprinzătorii nu pot primi la fel. Numai competiţia poate să decidă cât primeşte fiecare, prin „jocul” pieţei.

De ani buni, mai exact din 1990, o mare parte a economiei româneşti visa un vis bizar: că se poate supravieţui pe mormane de pierderi. Desigur, cu subsidii bugetare. În ’98 însă, în împrejurările crizei din Asia de Sud-Est şi din Rusia, venise timpul trezirii din vis. Şi totuşi, societatea românească nu părea să fi fost străbătută de un gând clar de accelerare a reformelor. O emoţie ciudată însoţea teama de restructurare, cuprinzând lucrători, sindicate, grupuri de politicieni, cercuri industriale. De fapt, un soi de teamă de necunoscut. Şi mereu aceeaşi întrebare obsedantă:  întreprinderile româneşti sunt pregătite pentru economia de piaţă?

În realitate, gândurile de reformă s-au oprit în faţa porţilor întreprinderilor. Nici măcar “terapia de şoc”, agitată în anii ’97-’98, nu i-a atins pe producătorii cu capital de stat. Inflaţia mare din ’97, de peste 150 la sută, a fost pentru ei ca un drog puternic: le-a dat iluzia supravieţuirii. Producătorii de stat au fost lăsaţi să-şi continue jocul aşa cum erau obişnuiţi:  să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutantă, în timp ce oferta lor de mărfuri a rămas restrânsă. Numai că, în aceste condiţii, cererea solvabilă s-a restrâns şi ea. Tot mai mult. Salariile reale n-au mai putut să crească, deşi cele nominale au fost neîncetat mărite. Fiindcă o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu avea cum să justifice alt nivel de câştiguri, mai înalt. Salariile neîndestulătoare n-au putut să asigure consumuri mai mari. Dimpotrivă, consumul a scăzut. Aşa că vânzările de mărfuri au scăzut şi ele.

*

Ce am învăţat cu deosebire în acei ani? Lecţiile au fost numeroase şi importante. Una dintre ele atrăgea atenţia că piaţa, atunci când îi sunt încălcate regulile, se răzbună. Produsele fabricate în întreprinderile statului, tot mai scumpe, au avut mai puţini cumpărători, pe o piaţă dominată de consumatori cu venituri mici. Producătorii şi comercianţii au fost obligaţi să domolească preţurile. Aceasta a fost una din cauzele cuminţirii inflaţiei, în ’98 faţă de ’97, alături de o politică monetară şi valutară care a respectat cu stricteţe legităţile economice.

Ce am mai învăţat? Că la salarii reale mai mari, dividende consistente, un nivel de viaţă decent nu se poate ajunge fără ca roata afacerilor să se învârtească fără odihnă, în aşa fel încât surplusul de bani să fie absorbit de activităţi productive şi nu de preţuri. Avem aici explicaţia pentru faptul că, deşi în economie erau pompaţi bani mai mulţi mai cu seamă prin “ajustarea” salariilor la inflaţie, ei continuau să se „topească” în climatul economic din acei ani. Cu bani mai mulţi nu obţineam decât inflaţie.

Societatea românească nu a înţeles, totuşi, că principalele motoare ce ar fi putut să pună economia în mişcare erau concurenţa şi pieţele libere. Cum însă aceste motoare fuseseră puse numai parţial în funcţiune, societatea românească a consumat mai mult decât a produs, de aici rezultând grave deficite. Ele s-au reflectat în buget, în balanţa comercială, în pierderile regiilor şi întreprinderilor cu capital de stat, multe greu de cuantificat. Ar fi fost nevoie de eforturi mari pentru reducerea acestor deficite. În primul rând, pentru regenerarea muncii şi pentru stimularea competiţiei pe calea reformelor structurale. Apoi, se impunea să scăpăm de pierderile din economie. Ele constituie o grea povară.

Şi mai era nevoie de debarasarea de climatul inflaţionist din economia românească. Fiindcă, deşi inflaţia intrase în picaj în ’98 şi exista speranţa că avea să fie la fel şi în ’99, în societatea românească persista încă un climat inflaţionist. Un climat periculos, în sensul că se ajunsese la exacerbarea componentei psihologice a creşterii preţurilor. Erau induse anticipaţii aiurea, ce derutau pieţele şi răvăşeau economia. Din această cauză, aveau loc deseori mişcări anapoda ale preţurilor, care aveau o sensibilitate accentuată la factorii emoţionali. Mai ales că marii producători încă puteau să dicteze preţurile şi să comande pe piaţă. Ei voiau inflaţie, fiindcă numai astfel îşi permiteau să producă mai puţin, cu costuri mai mari, dar să vândă mai scump. Aşa că inflaţiei trebuia să-i fie tăiate rădăcinile: atât cele obiective cât şi cele subiective.

Grav era şi faptul că temperarea inflaţiei, în ’98, nu a fost legată de succese economice. Principalii indicatori ai economiei reale au continuat să înregistreze niveluri nesatisfăcătoare. Mai mult, evoluţia unor parametrii economici chiar s-a degradat. Alături de lipsa de performanţe în planul eficienţei şi productivităţii au continuat să fie înregistrate subvenţii aruncate în găurile negre ale economiei, salarii fără nicio legătură cu rezultatele muncii, concesii sociale. Toate grefate pe un buştean uriaş răsturnat de-a latul drumului: amânarea restructurării.

          Pentru a ieşi din aceste capcane, ar fi fost nevoie de o cotitură radicală în structurile economice, în organizarea muncii şi în sistemul intereselor. Şi de noi reglementări privind contractele şi disciplina financiară, care să înlăture confuziile, să instituie cerinţe ferme, sancţiuni usturătoare, pentru că numai aşa li s-ar fi pus capăt tranzacţiilor oculte, multe cu termene de plată la Calendele Greceşti, ce nu reprezentau decât un imens paravan după care se ascundeau încă multe dintre întreprinderile de stat nerentabile. Pentru toate aceste întreprinderi nu putea să existe decât o singură justificare ca să-şi menţină personalul, să-şi păstreze schemele manageriale şi să primească credite: acceptarea lor de către piaţă. Cu alte cuvinte, produsele lor să-şi găsească destui cumpărători şi un preţ bun. Dar puzderia de întreprinderi în care munca, în loc să aducă belşug, ne aducea pagube constituia o povară în spinarea întregii societăţi. De aici şi deruta atâtor milioane de oameni care munceau din greu şi erau plătiţi mult prea modest. Fiindcă nu exista decât o singură legătură adecvată:  între venituri şi eficienţa muncii, pe piaţă. Degeaba era invocată o altă legătură, între venituri şi preţuri. O astfel de legătură nu putea fi decât falsă. Din cauză că se confunda efectul cu cauza. Veniturile aveau să facă faţă preţurilor numai atunci când vor fi rodul muncii eficiente, orientate cu faţa spre piaţă. Într-o economie care se va fi lepădat de pierderi şi de iluzii.