Dacă aţi observat că din 9 până în 13 ianuarie au dispărut 5 miliarde de euro din exporturile României nu intraţi în panică

Mai întâi a apărut comunicatul INS. Era vineri, 9 ianuarie. Potrivit Statisticii, exporturile României între 1 ianuarie şi 30 noiembrie 2014 au crescut cu 6,5 la sută, însumând 48,7 miliarde de euro.

Marţi, 13 ianuarie, BNR a difuzat comunicatul privind balanţa de plăţi. În tabloul contului curent, exporturile ţării, în aceeaşi perioadă, nu mai valorează 48,7 miliarde de euro, ci numai… 43,3 miliarde de euro. Unde au dispărut peste 5 miliarde de euro?

Nu, nu intraţi în panică. Nu e o eroare. Şi nici vreo măsluire de date statistice. S-a schimbat metodologia şi, potrivit noilor reguli de înregistrare statistică, calculele se fac diferit la INS şi la Banca Naţională. Iar diferenţa nu s-a evaporat, ci apare într-o altă rubrică în balanţa de plăţi, pe care o gestionează Banca Naţională.

*

Schimbarea metodologiei de înregistrare nu e vreun capriciu al autorităţilor române. Directiva vine de la Fondul Monetar Internaţional şi se aplică tuturor ţărilor membre, pentru ca înregistrările să fie făcute unitar. Metodologia în cauză o găsim în „Manualul FMI privind Balanţa de plăţi şi poziţia investiţională internaţională”. Iar metodologia de înregistrare s-a schimbat de mai multe ori de-a lungul anilor, în ediţiile succesive ale Manualului. Acum a fost elaborată cea de-a 6-a ediţie.

Este cunoscut faptul că, în comerţul internaţional, exporturile şi importurile cuprind două mari ramuri:  de bunuri fizice şi de servicii. Statistica valorilor privind mişcarea bunurilor fizice o gestionează INS-ul; cea a serviciilor, BNR-ul. Iar BNR-ul „corectează” şi datele elaborate de INS, referitoare la exporturile şi importurile de bunuri, potrivit Manualului 6. În acest fel, se obţine mai multă exactitate, mai multă coerenţă şi mai multă relevanţă în tabloul datelor statistice.

Voi da un exemplu edificator. În Manualul 5, lucrurile erau mai simple: exporturile cu exporturile, importurile cu importurile. Fără nuanţe. Manualul 6 vine cu cerinţe sofisticate. Dacă exporturile de bunuri (să spunem – costume bărbăteşti) au la bază importuri de materii prime de la un anumit proprietar, iar în procesul de export destinatar este cel de la care s-a importat stofa… INS va înregistra valoarea finală a costumelor. BNR, în schimb, va înregistra (numai în balanţa de plăţi însă) doar manopera de la exporturi de bunuri. O va înregistra însă nu în capitolul exporturi de bunuri, ci în cel de servicii. Valoarea stofei va fi înregistrată doar la import.

*

Care-i raţiunea? Clasificarea exactă a lucrării industriale. Dacă stofa a fost importată de la o anumită companie din afara ţării, iar costumele fabricate în România au fost exportate către compania de unde a venit stofa, înseamnă că nu exportăm bunuri, ci servicii. Ca şi cum te-ai duce cu stofa ta, pe piaţa internă, la un croitor. Lucrarea croitorului e un serviciu. Aşa trebuie să fie şi pe piaţa internaţională. Exportul, în acest caz, e un… export de servicii. Un lohn în adevăratul sens al cuvântului. Şi astfel, în comunicatul BNR, exportul de bunuri e mai mic cu peste 5 miliarde de euro faţă de comunicatul INS. În schimb, exportul de servicii aproape că s-a dublat în 2014 faţă de 2013. De la 7,8 miliarde de euro a urcat la 13,5 miliarde de euro. Şi astfel, în 11 luni din 2014, exportul total (bunuri plus servicii) însumează 56,8 miliarde de euro, de aproape şase ori mai mare ca în întregul an 1989.

         Un fapt semnificativ: România nu a reuşit niciodată, din 1990 şi până în 1999, să scape de complexul cifrei 8 şi să încaseze mai mult din exporturi. An de an, valoarea exporturilor însuma între 7 şi 8 miliarde de dolari. Motivele? Mai multe. Boala inerţiei era una din cauze. Industria noastră, prea puţin flexibilă, ieşea cu greu din tipare şi se adapta şi mai greu la nevoile realităţii. În 2000 abia a fost depăşit pragul de 10 miliarde de dolari. România a exportat atunci bunuri şi servicii de peste 10 miliarde de dolari. În 2001, a fost depăşit pragul de 11 miliarde de dolari. În 2002 a fost executat un alt salt. Şi tot aşa. Exporturile au crescut de la o lună la alta, de la un an la altul, atingând  niveluri tot mai înalte. Economia pentru export a dat piept cu concurenţa şi s-a fortificat. Fiindcă în groapa cu lei de pe piaţa internaţională nu merge cu cocoloşeli. Companiile care exportă au început să fie antrenate să înoate în ape curgătoare. Nimeni nu-i obligă pe partenerii lor să le preia produsele chiar dacă nu sunt corespunzătoare din punct de vedere calitativ. Dacă la noi mai „merge şi aşa”, acolo nu merge.

*

Sigur, schimbări mari s-au produs şi pe piaţa internă. Întreprinderile neviabile nu mai întind mâna la buget şi nu mai fac gălăgie să li se garanteze comenzi de stat, pentru că nu mai primesc nimic de acolo. Şi nu mai încurajează nimeni vreun soi de pomană publică. Resursele nu mai sunt împărţite în cancelarii ministeriale, ci pe piaţă. Şi totuşi, mai e ceva drum până la realităţile de pe piaţa externă, unde legea o face numai şi numai competitivitatea. Cine-i competitiv, rămâne. Cine nu, vine acasă. Sigur, nu va putea nimeni să spună că exportatorii nu au avantaje. Mai întâi, sunt avantajaţi prin faptul că au dreptul să-şi reţină integral valuta câştigată. În acest fel, nu le-a păsat niciodată de inflaţie, care deprecia numai leii, nu şi valuta. Apoi, sunt avantajaţi pentru că au dreptul la libera alegere a momentului în care vin pe piaţa interbancară cu oferta de valută, pentru a obţine lei. Dar, totodată, sunt constrânşi la eficienţă.

         Balanţa comerţului cu străinătatea - ca orice balanţă - are două talere. Pe unul cântărim exporturile. Pe altul importurile. Din ianuarie până în noiembrie 2014, timp de 11 luni, am avut nu numai record de exporturi, ci şi record de importuri. Şi iată, la capitolul bunuri, am importat cu 4,8 miliarde de euro mai mult decât am exportat. Există însă o cale de echilibrare: fiindcă  am exportat cu 5,3 miliarde de euro mai mult decât am importat.... la servicii.  

Dacă aşa stau lucrurile, mai reprezintă exporturile o locomotivă a creşterii? Răspunsul este da. Fie că ţara produce bunuri sau servicii, pe care le vinde afară, tot export înseamnă. Şi tot vine valută în ţară. De altfel, dacă la PIB-ul României nu putem adăuga prea multe servicii pentru populaţie, pe piaţa internă, pentru că noi nu suntem încă tari în acest domeniu, e bine că ne putem baza pe export de servicii.

*

Fără îndoială că ne trebuie mai mult PIB. Dar un PIB  cu o structură nouă, cu valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Exportul este cea mai sigură locomotivă ce ne conduce spre astfel de valori. Altfel am continua să adăugăm PIB fără să adăugăm şi bunăstare.

Dar cine adună bunăstare din export? O acumulăm cumva din industria de vârf? Poate că nu în totalitate. Să reţinem totuşi că, în totalul exporturilor, 42,2 la sută vin din vânzări de maşini şi echipamente din transport iar alte 32,8 la sută din „alte produse manufacturate” .

Şi dacă o bună parte din valuta încasată din export, aducătoare de PIB, o adună furnicile din industria de îmbrăcăminte, e totuşi bine.  Prin anii ’90, voci de la noi, în derâdere, spuneau că am ajuns croitorii Europei. Era ruşinos cumva? Mai degrabă ruşinos era gândul lor. Măcar de am fi fost atunci, de am fi acum în stare să umplem lumea cu haine, cu pălării şi cu umbrele. Dar nu suntem. Totuşi, lucrările în lohn ne-au adus multe miliarde de dolari şi din euro.

E adevărat că pe piaţa externă, în anii din urmă, bani mulţi vin îndeosebi din produse sofisticate. Este şi normal să fie aşa. Produsele care încorporează nu doar mai multă muncă, ci şi mai multă competenţă, mai multă performanţă sunt mai scumpe. Gândirea, inteligenţa aduc valută... Şi aduc bunăstare. Să fie clar: la bunăstare nu vom putea să ajungem cât timp o bună parte din economie continuă să întoarcă spatele performanţei şi concurenţei. Numai prin competenţă şi performanţă producătorii interni vor fi în situaţia de a produce mai mult, mai bine şi de a încasa mai mulţi bani. Nu numai pentru export, ci şi pentru populaţia României. Aceasta e calea spre bunăstare.

*

Va fi însă nevoie de produse competitive, de un alt stil de comerţ, de disciplină financiară şi contractuală. Iluzia că întreprinderile cu pierderi pot să continue să producă în doru’ lelii, să-şi menţină personalul supraponderal, să-şi păstreze schemele manageriale hipertrofiate şi... să dea impresie că reformele mai pot fi amânate, nu aduce decât sărăcie. Acum, în România, se munceşte, se produce, dar munca nu-i în totalitate competitivă. Referitor la calitatea mărfurilor pentru piaţa internă  sunt încă mari nemulţumiri. Se formează astfel un cerc vicios. Munca neperformantă se soldează cu salarii neîndestulătoare. La rândul lor, salariile mici descurajează performanţa. În aceste condiţii, faptul că creşte încet puterea de cumpărare loveşte consumul. Şi, prin urmare, periclitează producţia. E clar, aşadar, că  ecuaţia în care încă mai este integrată relaţia muncă şi plata muncii a expirat. A persevera în menţinerea ei ar fi o mare eroare.

Desigur, bunăstarea este o condiţie individuală. Dar ea se măsoară pe scară socială, fiind posibilă numai într-o ţară în care mersul economiei  face ca partea cea mai mare a populaţiei să trăiască bine. Într-o societate bună. O bunăstare abstractă nu există. Fiecare membru al societăţii aspiră la bunăstare într-un anumit fel. Fiecare mizează pe o bunăstare concretă. Dar bunăstarea nu poate fi desprinsă de eficienţa fiecăruia şi de  eficienţa societăţii. Nu este nici drept şi nici corect, bunăoară, ca în companiile producătoare de îmbrăcăminte, în general de lohn, care aduc miliarde şi miliarde de euro în ţară, salariile să fie mai mici faţă de întreprinderile care cheltuiesc aceşti bani. De ce? Pentru că unii sunt doar „croitori” iar alţii produc… pierderi? Ca şi cum important ar fi să cheltuieşti banii, nu să-i faci.