De ce a redus BNR dobânda-cheie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Banca Naţională, în documente publice, şi-a formulat clar obiectivele în această direcţie: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi creşterea creditării, toate cu rol decisiv în redresarea economiei româneşti FOTO Arhivă Adevărul
Banca Naţională, în documente publice, şi-a formulat clar obiectivele în această direcţie: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi creşterea creditării, toate cu rol decisiv în redresarea economiei româneşti FOTO Arhivă Adevărul

Astăzi, într-o conferinţă de presă, guvernatorul BNR va analiza raportul trimestrial asupra inflaţiei. După ce marţi, în Consiliul de Administraţie, a fost operată o nouă scădere a dobânzii de politică monetară, de la 4,25 la 4 la sută. Cele două momente fiind în strânsă legătură.

Potrivit comunicatului BNR, reducerea dobânzii-cheie a fost posibilă tocmai fiindcă „datele macroeconomice relevă accelerarea dezinflaţiei datorită scăderii semnificative a preţurilor mărfurilor alimentare ca efect al recoltei agricole bune, al reducerii cotei TVA la pâine şi unele produse de panificaţie şi al disipării efectului de bază negativ din anul 2012”. Pentru că, sub influenţa factorilor menţionaţi, „rata anuală a inflaţiei a coborât la nivelul de 1,88 la sută în luna septembrie 2013 faţă de 3,67 la sută în luna precedentă”.

Fiecare scădere a dobânzii-cheie, în aceşti ani de criză, a avut la bază mai mulţi factori. Dar, în toate împrejurările, un factor de prim-ordin a fost semnalul că inflaţia nu se înfoaie. Dovadă că, atunci când a început criza, în 2009, BNR nu s-a grăbit să scadă dobânda de politică monetară. Exista deja, în acest sens, o bună experienţă. Nouă ani de creştere economică necontenită au fost pentru România o şansă. Cum o şansă a fost şi faptul că, începând cu anul 2000, am mizat pe o inflaţie calmă. Criza încearcă acum să vânture tocmai acest valoros capital. Era însă cert un lucru: cu o politică monetară prudentă, care să asigure un nivel optim al dobânzilor bancare şi stabilitatea leului, deficitul bugetar a putut să fie ţinut în frâu ani la rând. Până în 2008, când logica electorală a învins logica economică şi deficitul bugetar a ieşit din tipare.

*

Nu mai era niciun dubiu: în cazul în care s-ar fi impus un scenariu pesimist, pentru că dezinflaţia ar fi intrat într-o zonă de pericol major, Banca Naţională ar fi refuzat să mimeze stabilitatea lăsând dobânzile să scadă şi să producă efecte amăgitoare pe termen scurt, dar devastatoare pe termen lung. Pentru că ar fi fost un nonsens ca dobânzile să scadă în timp ce preţurile mărfurilor şi serviciilor ar urca. Aşadar, numai certitudinea că inflaţia se calmează şi că politica fiscală are şanse să se îndrepte către temperarea deficitului bugetar ar determina decizia BNR de reducere a dobânzilor. Această conduită în politica monetară a fost respectată cu stricteţe în toţi anii de criză. Şi e respectată în continuare.

Opiniile, în piaţa financiară, au fost însă de la început divergente. Prevestirile alarmiste s-au înmulţit. Erau avansate idei potrivit cărora „o piaţă a creditului nici nu ar mai exista” iar „dobânda-cheie a BNR ar fi doar un simplu reper pentru bănci şi nimic mai mult”. Unii analişti şi comentatori financiari s-au grăbit să formuleze diagnostice grave, între care cel de „blocare a canalului de transmitere a politicii monetare”. Li s-au alăturat câţiva economişti din bănci, care încercau să le ţină isonul. Cu vorbe. Contrazise însă de fapte.

*

Banca centrală a acordat dobânzii-cheie, fără încetare, un rol major în contextul politicii monetare. Iar hotărârile în materie au fost mereu, sunt şi acum rodul unor analize dintre cele mai complexe şi al unor judecăţi de valoare ce iau în calcul întregul ansamblu al vieţii economice. Calibrarea ratei dobânzii de politică monetară, la niveluri optime sau cel puţin adecvate, a preocupat şi preocupă în cel mai înalt grad BNR. Mai ales că două tendinţe nu se împăcă între ele: economisirea creşte pe fondul cererii agregate negative, dar încă încet, în timp ce criza a împiedicat creditarea să mai funcţioneze cu toate motoarele. Banca Naţională s-a văzut astfel nevoită să le dea semnale vizibile băncilor comerciale, reducând dobânda-cheie şi acordând astfel o nouă şansă creditării în lei. Cu alte cuvinte, a insistat şi insistă ca băncile să reducă şi ele dobânzile, să dea credite, chiar să intensifice creditarea, îndeosebi către companii, dar fără să întoarcă spatele indicatorilor de prudenţialitate. Acest mesaj a fost reactivat când au intervenit decizii ale BNR de reducere a dobânzii de politică monetară, începând din noiembrie 2011.

Ce fel de efecte au produs însă aceste decizii în piaţa bancară şi, mai departe, în economia reală? Banca Naţională, în documente publice, şi-a formulat clar obiectivele în această direcţie: stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară şi creşterea creditării, toate cu rol decisiv în redresarea economiei româneşti. De aici a început dezbaterea. De fapt, de la avalanşa de opinii potrivit cărora „reducerea de către BNR a dobânzii-cheie e complet inutilă pentru că nu se va transpune în economia reală”. Ei bine, ciudat este că autorii acestor opinii spun că nu se va întâmpla ceea ce… deja se întâmplă. Cifrele sunt relevante. Dobânzile scad încet, dar scad.

Se vede însă că percepţia dominantă cu privire la creditare, existentă în societatea noastră, diferă de ce arată cifrele. O rezum. Creditul, ce devenise înainte de criză sufletul consumului şi sufletul economiei, este acum ca o maşină cu motorul pornit, dar care demarează încet. Băncile spun că  n-au cerere. Şi că nici companiile, nici populaţia nu se mai înghesuie să solicite împrumuturi. Companiile şi populaţia dau vina pe bănci. Spun că creditele sunt scumpe fiindcă dobânzile sunt prea mari. Dar imaginea născută din percepţia publică şi realitatea din piaţa bancară nu sunt întotdeauna identice. Acum e cert că nu sunt. Realitatea e alta. Deciziile BNR produc efecte benefice. Dobânzile la credite au tot scăzut. Iar dinamica creditării, încă înceată se mişcă în sens pozitiv, o dovadă fiind şi reclamele televizate ale băncilor, în care apar dobânzi de sub 10 la sută pentru creditele de consum date populaţiei.

*

Prelungirea crizei dincolo de momentul ieşirii ţării noastre din recesiune, la sfârşitul lui 2010, a prins multe dintre companiile româneşti pe picior (financiar) greşit. Probleme financiare şi mai mari are populaţia, care nu reuşeşte încă să fie un motor mai puternic al consumului. Aşa că toţi ochii sunt îndreptaţi spre credit. Întrebarea cardinală: când îi vor fi returate motoarele? Grea întrebare. Economisirea internă sporeşte, fără să facă însă explozie. Aşa că, în condiţiile în care fluxul de bani din exterior e încă restrâns iar băncile-mamă sunt în continuare zgârcite cu fiicele lor trimise să facă profit în România, la o creditare optimă nu ne putem aştepta. Dar pentru o creditare adecvată condiţiilor actuale este încă mult loc.

Consiliul de administraţie al BNR a perseverat în reducerea ratei dobânzii de politică monetară, ajunsă acum la 4 la sută tocmai pentru a da un nou impuls creditării în lei. S-a bazat pe faptul că datele macroeconomice au evidenţiat evoluţia inflaţiei în linie cu prognozele băncii centrale, cu perspectiva încadrării acesteia în intervalul asociat ţintei. Răspunzând la întrebările presei, guvernatorul BNR a insistat asupra faptului că „băncile au posibilităţi să intensifice creditarea în lei”. Şi a adăugat: „este în interesul lor să o facă cât mai repede”.

Dobânda-cheie a Băncii Naţionale e un semnal pentru celelalte dobânzi. Desigur, pentru cele active – la credite. Căci depozitele din bănci ale populaţiei, o bună sursă de câştig pentru milioane de români, unde tendinţa de reducere a remuneraţiei pentru banii economisiţi ar putea avea efecte negative majore, se înscriu într-o altă ecuaţie. Iată de ce însuşi guvernatorul BNR şi-a exprimat speranţa că băncile vor manifesta prudenţă excesivă în această privinţă.

*

Preţul creditului – iată problema. O realitate ce nu este dependentă numai de bănci, motivează bancherii. Ei spun că băncile nu-şi doresc un credit scump. Dimpotrivă, interesul lor ar fi să-l ieftinească, pentru că ar câştiga mai mult. N-au însă încotro. Nu-i lasă inflaţia. Aici e eroarea pe care o fac băncile. Ca şi mulţi analişti. Însăşi Banca Naţională nu doar că e interesată, dar şi veghează ca dobânzile să nu se rupă de mişcările din economie, îndeosebi de inflaţie. Dar semnalele care vin din piaţă indică o evidentă îmbunătăţire a condiţiilor pentru ieftinirea creditelor în lei.

Inflaţia merge ferm în jos. Dacă mai sunt încă agenţi economici, – fie companii ale statului sau societăţi comerciale cu capital de stat, fie societăţi comerciale cu capital privat – care nu reuşesc să iasă dintr-un cerc vicios – şi mai sunt! – important este că ei deja nu mai alcătuiesc o masă critică. Pe o piaţă în prea mică măsură concurenţială, ei pot încă să facă din preţurile libere acoperişuri pentru incompetenţă, lene, risipă, proastă organizare a producţiei, ineficienţă etc., etc. Totodată însă, companiile care vând scump au şi ele nevoie de materii prime, de energie, de maşini. Aşa că nu doar vând, ci şi cumpără  scump de la companii – furnizoare bolnave şi ele de aceleaşi mentalităţi şi de aceleaşi rele obiceiuri, în aceeaşi încercare de a scoate profit tot din inflaţie. Aici se închide însă cercul vicios. Mai mult, acest cerc nociv îşi reduce vizibil dimensiunile şi se rostogoleşte tot mai greu. Nu mai dă tonul în economie.

E adevărat, dobânda şi inflaţia sunt surori siameze. Sunt legate între ele şi nu pot fi despărţite. Dacă se scumpesc mărfurile, imediat se scumpesc şi banii. Dar când se scumpesc numai câteva mărfuri, în condiţiile amintite, în timp ce masa mare a bunurilor şi serviciilor cunoaşte o mişcare înceată a preţurilor, cu tendinţe de coborâre în continuare, cum se mai justifică dobânzile încă înalte ale creditelor bancare?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite