Feţele nevăzute ale Declaraţiei Unice

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După aproximativ trei ani de la momentul apariţiei sale, declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice rămâne un subiect fierbinte pentru contribuabili.

În contextul în care responsabilitatea fiscală se mută, din ce în ce mai rapid, de la organul fiscal către contribuabili, Corina Mîndoiu, Partener Asociat, Impozit pe venit şi contribuţii sociale, Asistenţă Fiscală şi Juridică, EY România, a identificat câteva aspecte mai puţin văzute ale acestei declaraţii.

Prelungirea termenului de raportare şi plată, de tratat cu prudenţă şi rigoare

În primul rând, EY remarcă faptul că termenul de raportare şi de plată de 15 martie stabilit de autorităţi a fost şi în acest an prelungit. Aşadar, deşi, conform prevederilor fiscale, termenul de depunere a „Declaraţiei Unice privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale datorate de persoane fizice” pentru anul fiscal 2019 era 15 martie 2020, acesta a fost prelungit până la data de 25 mai 2020.

Această mişcare a autorităţilor a fost primită ca o gură de oxigen de către unii contribuabili, iar pentru alţii a devenit chiar un motiv de „relaxare”. Deşi prelungirea termenului de raportare fiscală şi de plată a obligaţiilor fiscale aferente poate oferi impresia unei astfel de relaxări la nivel mental, EY este însă pe mai departe de părere că, din punct de vedere procedural, declaraţia unică trebuie să rămână, din mai multe considerente, un subiect de interes sporit în rândul contribuabililor. Corina Mîndoiu enumeră câteva dintre aceste aspecte în cele ce urmează.

Procesul în ansamblul său, coroborat cu extinderea termenului limită declarativ şi al celui de plată al obligaţiilor fiscale, a suferit câteva modificări, unele putând fi considerate chiar îmbunătăţiri substanţiale. De exemplu, s-a realizat o mult mai mare „flexibilizare” a procesului declarativ prin extinderea modalităţilor de înregistrare a declaraţiei fiscale (atât în format fizic – metoda clasică, pe hârtie, cât şi prin mijloace electronice la distanţă – ex. prin încărcarea declaraţiei în format „.pdf intelligent” în contul de SPV sau pe portalul e-guvernare, utilizând semnătura electronică autorizată) şi prin introducerea mecanismului de autoimpunere la contribuabil.

Toate aceste facilităţi administrativ-procedurale (deşi unele încă mai necesită perfecţionări) oferă un mic confort contribuabililor - persoane fizice, în primul rând prin prisma existenţei unui flux aparent mult mai uşor de gestionat.

La toate acestea se mai poate adăuga şi faptul că, prin Ordinul 2.098, publicat în vara anului 2019, autorităţile au majorat şi limitele plafoanelor pentru care se pot institui popriri ale conturilor bancare în cazul existenţei unor somaţii de plată pentru obligaţii fiscale restante (de la 100 lei, la 2.000 lei), astfel că şi neplăcerile provocate de blocarea conturilor bancare s-au mai diminuat, arată Corina Mîndoiu.

Cu toate acestea, persoanele fizice vizate trebuie să fie şi mai prudente de acum înainte şi să acţioneze preventiv şi în conformitate cu prevederile fiscale în vigoare, afirmă specialistul EY, care precizează că, prin aceste modificări, responsabilitatea fiscală se mută, în fapt, de la organul fiscal către contribuabili.

La această concluzie contribuie şi implementarea principiului autoimpunerii, prin care contribuabilul persoană fizică este nevoit să îşi calculeze singur toate taxele aferente veniturilor realizate şi implicit să îşi efectueze plata obligaţiilor fiscale aferente în baza propriei judecăţi. Prin urmare, contribuabilul trebuie să aleagă cu atenţie tipurile şi sursele de venit, modul de calcul şi determinare a impozitului aferent şi, totodată, să analizeze şi să determine dacă nu cumva datorează şi contribuţie de asigurări sociale de sănătate, în anumite condiţii, susţine Corina Mîndoiu.

În acest cadru oarecum mai relaxat, când observăm că interacţiunea directă cu inspectorii ANAF devine mult mai redusă decât în trecut (în principiu, fiindcă nu mai este necesară), devine chiar mai important să fim şi mai riguroşi, deoarece în majoritatea etapelor procedurale (de pregătire, calculare, înregistrare şi evaluare a obligaţiilor fiscale), responsabilitatea ne aparţine, în calitate de contribuabil. În acelaşi timp, apetitul pentru auto-educare fiscală ar trebui să crească, implicit să deprindem obiceiul de a ne informa mult mai des şi mai activ decât o făceam în anii trecuţi, când aşteptam deciziile de impunere prin poştă.

Este din ce în ce mai clar că vigilenţa autorităţilor fiscale se va concentra cel mai probabil, în viitorul apropiat, pe creşterea numărului de acţiuni de control şi verificări la adresa persoanelor fizice – contribuabili, susţine Mîndoiu.

Stabilire din oficiu, de către ANAF, a impozitului anual datorat

În această privinţă, autorităţile au efectuat un prim pas de natură legislativă, prin adoptarea destul de recentă, pe 6 noiembrie 2019, prin Ordinul nr. 2.862/2019, a procedurii care reglementează condiţiile în care autorităţile pot stabili din oficiu impozitul anual pe veniturile persoanelor fizice. Prin intermediul acesteia, organul fiscal competent va putea să evalueze obligaţiile fiscale ale persoanei fizice şi să instituie din oficiu, în cazul celor care nu depun declaraţia anuală de impunere, impozitul pe venitul net anual impozabil/impozitul anual datorat, pe fiecare sursă şi categorie de venit.

Spre exemplu, ca urmare a acestei noi proceduri, ANAF poate colecta şi centraliza informaţiile despre persoanele fizice vizate pe baza datelor existente în evidenţa fiscală constituită din informaţiile declarate de contribuabili, plătitorii de venituri sau intermediari, după caz, în funcţie de natura venitului realizat, precum şi din schimbul de informaţii cu autorităţi fiscale din străinătate (ex. prin intermediul aplicaţiei informatice naţionale „Automatic Exchange of Information”).

Conform prevederilor Ordinului 2.862, această procedură de analiză se va aplica începând cu raportările efectuate pentru veniturile anului fiscal 2018, iar ca surse de colectare a datelor, ANAF va utiliza o bază de date ce se constituie din (nefiind o listă exhaustivă):

  • declaraţiile unice privind impozitul pe venit estimat şi contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice;
  • formularul 260 – deciziile de impunere privind plăţile anticipate cu titlu de impozit/impozitul anual datorat, emise pentru anii anteriori;
  • formularul 220 – declaraţiile privind veniturile estimate/norma de venit depuse pentru anul 2017;
  • formularul 205 – declaraţiile informative privind impozitul reţinut la sursă şi câştigurile/pierderile din investiţii, pe beneficiari de venit, depuse pentru anul 2018;
  • informaţiile de la terţi obţinute pe baza declaraţiilor fiscale sau în baza schimbului de informaţii şi informaţiile obţinute în baza “Automatic Exchange of Information”;
  • formularul 240 – declaraţiile anuale de venit pentru asocieri fără personalitate juridică şi entităţi supuse regimului transparenţei fiscale, depuse pentru anul de impunere.

Cu toate că pe parcursul acestui proces, ANAF va comunica cu contribuabilii vizaţi pe care îi va notifica în scris, este de evitat iniţierea unei astfel de proceduri de stabilire din oficiu a impozitului anual datorat. Există riscul să fie imputate obligaţii fiscale mai mari decât cele pe care le-ar fi datorat în mod normal contribuabilul. Autorităţile vor stabili atât baza de calcul, cât şi impozitul datorat prin prisma unor informaţii colectate din diferite surse auxiliare, deci nu neapărat prin prisma unor informaţii actuale, certe şi finale, afirmă Corina Mîndoiu.

Prin urmare, devine esenţială păstrarea într-o arhivă personală a tuturor documentelor justificative utilizate la pregătirea declaraţiei unice, cât şi a celor care pot demonstra corectitudinea modului de calcul şi de întocmire a acesteia (ex. dovezi ale încasării venitului, dovezi de plată a taxelor din statele cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri, contracte, ex. de închiriere, de prestări servicii etc., certificate de rezidenţă fiscală, certificate de acoperire în sistemul de asigurări sociale, sau orice alte documente care stau la baza întocmirii declaraţiei fiscale).

Astfel de documente sunt foarte importante pentru categoriile de venituri unde determinarea impozitului pe venit se realizează în sistem real pe baza datelor din contabilitate, sau în baza normelor anuale de venit.

Impozitarea veniturilor din închirierea în scop turistic a locuinţelor din patrimoniul personal

Pe măsură ce România a devenit o ţintă turistică tot mai căutată, iar dezvoltarea rapidă a tehnologiei a permis apariţia unor noi activităţi generatoare de venituri personale (ex. apariţia unei multitudini de platforme on-line prin care inclusiv persoanele fizice îşi pot închiria locuinţele în scop turistic, chiar şi de scurtă durată), o speţă aparte poate fi închirierea în scop turistic a unor locuinţe din patrimoniul personal. În acest caz, modalitatea de impunere este determinată în primul rând de un criteriu cantitativ, anume, dacă persoana fizică închiriază mai mult sau mai puţin de 5 camere în cursul anului fiscal. În funcţie de acest criteriu şi de încadrarea venitului aferent în categoria corespunzătoare, contribuabilul trebuie să ştie că există obligaţii de calcul şi de raportare specifice şi distincte.

Codul fiscal prevede că, în cazul în care, în cursul anului fiscal, contribuabilii realizează venituri din închirierea unui număr mai mare de 5 camere, aceştia sunt obligaţi să notifice organului fiscal competent evenimentul, respectiv depăşirea numărului de 5 camere de închiriat, prin depunerea declaraţiei unice în termen de 30 de zile de la data producerii acestuia.

Un alt aspect care poate părea banal la prima vedere, dar care are implicaţii fiscale de luat în seamă în cazul în care nu este bine documentat sau corect raportat către autorităţi, este situaţia (comună, de altfel) în care o locuinţa se află în proprietatea mai multor persoane fizice (ex. apartament deţinut în coproprietate de ambii soţi etc.), dar venitul generat ca urmare a închirierii este raportat doar pe numele uneia dintre persoane.

Este cunoscut faptul că, în funcţie de valoarea venitului realizat (cumulat din mai multe surse), se poate datora chiar şi contribuţie de asigurări sociale de sănătate, dar datele problemei se pot schimba în cazul în care ambii soţi ar fi fost beneficiari de venit, iar cuantumul generat de fiecare în parte ar depăşi plafonul prevăzut de lege pentru plata cotei de CASS. Aşadar, există riscul ca o astfel de inadvertenţă să conducă la o reclasificare din partea organului fiscal şi, implicit, posibilitatea ca pentru ambii proprietari ai locuinţei să rezulte obligaţii fiscale. Dacă impozitul pe venit ar putea fi alocat în proporţie de 50%-50% sau în alte proporţii, pe baza cotei-parte deţinute de fiecare din proprietatea imobilului respectiv, din perspectiva cotei de CASS, lucrurile ar putea să stea altfel şi anume ca ambii proprietari să datoreze contribuţia la sănătate. Adiţional, potenţiale penalităţi de neraportare sau penalităţi de întârziere ar putea fi adăugate.

Procedura de „deregistrare fiscală”

O altă situaţie pe care contribuabilul român ar trebui să o aibă în vedere şi pe care să o abordeze în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare (mai ales în cazul celor plecaţi în străinătate care şi-au stabilit reşedinţa şi inclusiv rezidenţa acolo), este aşa-zisa procedură de „deregistrare fiscală”.

Mai exact, aceasta presupune ca persoanele fizice care părăsesc ţara pentru o perioadă mai mare de 183 de zile să depună la ANAF un chestionar de stabilire/clarificare a rezidenţei fiscale la plecarea din România.

În baza acestei proceduri – obligatorie, conform legii – administraţia fiscală poate determina dacă persoana fizică respectivă mai păstrează obligaţii de raportare fiscală în România sau nu. Exceptând veniturile care îşi au sursa în România (ex. venituri din chirii, dobânzi la un cont bancar din România, activităţi independente realizate în România etc.) există multe alte situaţii în care, dacă „deregistrarea fiscală” este realizată la timp, raportarea veniturilor mondiale nu ar mai fi obligatorie în România deoarece persoana fizică nu ar mai avea statut de rezident fiscal român în baza de date a ANAF.

În situaţia contrară, în care respectiva persoană nu îşi îndeplineşte această obligaţie de „deregistrare” şi realizează venituri private din străinătate (spre exemplu venituri din investiţii: dobânzi, dividende, câştiguri de capital etc.) există riscul ca ANAF, inclusiv prin intermediul sistemului automat de schimb de informaţii cu autorităţile fiscale din alte state, să instituie din oficiu taxe pe veniturile respective.

Astfel, persoana fizică se poate regăsi în situaţia neplăcută şi nedorită de a fi dublu impozitată, cu toate că România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri cu multe state, atât membre UE, cât şi non-UE, iar o astfel de acţiune ar fi putut fi evitată / prevenită din timp.

În concluzie, deşi contribuabilii au la dispoziţie mult mai multe opţiuni şi metode de a-şi raporta către autorităţi veniturile realizate, iar sistemele de raportare devin din ce în ce mai digitalizate, aceştia nu trebuie să piardă din vedere faptul că, în subsidiar, aportul propriu şi, implicit, responsabilitatea lor devin din ce în ce mai mari în relaţia cu autorităţile fiscale, afirmă Corina Mîndoiu.

Economie



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite