Iataganul populismului ameninţă creditul

Vârtejul financiar mai agită încă lumea. Din America până în Japonia, planeta se desparte greu de criza ce a lovit-o în urmă cu cinci ani. O  criză a structurilor de producţie, o criză a gestiunilor şi o criză legată de bani. O criză a creditării.

Mai înainte însă, ani mulţi până să izbucnească criza, relansarea pieţelor de bani, proces ce a cunoscut accelerări şi amplificări puternice, dăduse lumii un sens nou. Fiindcă devenise posibil, într-o vreme dominată de tehnologii dintre cele mai sofisticate, să ia naştere o tehnologie a tehnologiilor, care să pună banii în mişcare într-o dinamică şi în modalităţi încă neîntâlnite până atunci. Băncile au accelerat creditarea şi mulţime de oameni, în ţări dezvoltate dar şi în ţări în dezvoltare, se împrumutau să-şi sporească bunăstarea.

După ce băncile şi-au deschis uşile pentru populaţie…

Bani mulţi au venit şi în România. După ce am bătut palma cu Uniunea Europeană şi aderarea noastră devenise o certitudine, îndeosebi după intrarea în NATO, au venit aici, pe porţile deja larg deschise, capitaluri de pretutindeni. Au venit cu scopuri precise: investiţii străine directe sau fonduri interesate de piaţa valutară; convertiri de valută în lei şi depuneri în bănci; tranzacţii bursiere. Foarte mulţi bani (valută) au venit în băncile româneşti cu capital străin de la băncile-mamă din marile centre financiare ale lumii. Mai departe, băncile şi-au deschis uşile pentru populaţie. Românii au fost incitaţi să facă împrumuturi şi să-şi cumpere case, mobilă, aparate electrocasnice şi electronice, automobile sau alte bunuri ori servicii.

Ce ne-a adus acest nou stil de viaţă? Deşi, în anul 2000, creşterea economică demarase, consumul se mişca încă încet, foarte încet. O problemă grea era şi acoperirea cu bani a cererii de bunuri şi de servicii. Prea puţine familii reuşeau, din veniturile curente şi din economisire, să-şi asigure  dintr-o dată toate cheltuielile de consum sau pentru o locuinţă. Aşa ceva numai puţinele familii înstărite puteau să-şi permită. Dar celelalte familii – grosul populaţiei ţării – cum se descurcau? Cât timp au mizat numai şi numai pe veniturile curente, plus banii economisiţi, răspunsul este  că... în niciun caz nu le ajungeau banii şi nu se descurcau. Până când, şi la noi, au fost deschise larg uşile finanţării consumului şi a confortului cu credite acordate de bănci, bunăstarea era o pasăre rară.           

N-am avut însă răgazul să ne bucurăm prea mult timp de aerul proaspăt şi tare al unei dimineţi cu care noi nu eram deprinşi. După câţiva ani de bunăstare, desigur pe datorie, a venit criza şi au început imediat întrebările. Şi problemele. Multe, dramatice, dureroase. Erau multe întrebări şi puţine răspunsuri. Multe probleme şi puţine soluţii. Vremurile noi, de criză, au început să dea pe faţă toate rănile societăţii. Adunate în zeci de ani. Zgândărite, de multe ori cu duritate, au început să ne doară. Şi iată cum, în noile împrejurări, două surse de bunăstare, creditul de consum şi creditul imobiliar, riscă să aibă soarta lui Cleobis şi Biton din legendă, cei doi fii ai unei preotese a Herei, soţia lui Zeus. Mama lor trebuia să ajungă în sanctuar, pentru a aduce un sacrificiu. Şi cum caii nu soseau, s-au înhămat ei la căruţă. Au ajuns acolo la vreme, dar de oboseală au murit. Ar fi însă o nesăbuinţă să sacrificăm creditul.

Să discutăm pe faţă despre creditele neperformante

Şapte milioane de oameni din România, salariaţi, pensionari, patroni, persoane fizice autorizate, au devenit clienţi ai băncilor şi au primit împrumuturi pentru case ori pentru consum. Dintre ei, 2,7 milioane şi-au rambursat datoriile şi au încheiat orice fel de socoteli cu băncile. Au rămas, cu conturi active (în sensul că au încă rate de plătit) 4,3 milioane de oameni. Cei mai mulţi plătesc cu regularitate, lună de lună. Iar cu banii împrumutaţi şi-au cumpărat, fiecare în raport cu mărimea creditului, câteva felii de bunăstare.

 A apărut însă o problemă: din cei 4,3 milioane de persoane cu conturi active, 16,5 la sută (715.000) înregistrează în momentul de faţă întârzieri la plată. E vorba de restanţe începând de la 11 lei, care depăşesc 30 de zile. Numărul restanţierilor e variabil, au fost 740.000 în iunie, sunt 715.000 acum, important fiind faptul că mulţi, cei mai mulţi plătesc până la urmă.

 Sunt însă câteva zeci de mii cu întârzieri mari ori care au cu băncile probleme litigioase. Din şapte milioane de oameni care s-au împrumutat la bănci, 715.000 au dificultăţi de plată. A cui e vina? Acuzatorii băncilor se feresc să amintească de criză, care a adus şomaj, tăieri de salarii şi îngheţarea pensiilor. Au existat şi bănci, dintre cele ahtiate de profit, care au promovat practici imorale în ceea ce priveşte creditele? Da, răspunsul este categoric afirmativ! Chiar BNR – în domenii în care legea îi dă prerogative să intervină – a descoperit astfel de cazuri, sancţiunile date fiind dintre cele mai severe: doi preşedinţi de bănci şi-au pierdut posturile iar mulţi funcţionari au primit amenzi usturătoare. Pentru că au încălcat contractele de creditare, stabilind dobânzi şi comisioane peste înţelegerile între părţi. Dar nu în jurul unor astfel de cazuri e toată agitaţia din societatea noastră, fiindcă ele au fost rezolvate. Disputa e legată de presupuse clauze abuzive (normal ar fi să le numim clauze contestate, pentru că numai o instanţă judecătorească poate constata dacă sunt ori nu abuzive) din contracte semnate de ambele părţi (banca şi clientul) în care BNR nu are niciun drept să intervină. Alte autorităţi sunt îndreptăţite (şi obligate) să intervină iar suverane sunt instanţele judecătoreşti.

Dar o parte a societăţii, mânată de populism, e tot mai agitată şi în multe dezbateri s-a ajuns să fie pus la zid însăşi creditul. Deşi, într-un proces de creditare, unde intervine un contract, sunt două părţi implicate, un creditor şi un debitor, iar relaţia dintre ei este în primul rând juridică, bazată pe acte şi pe reguli.

Nu avem nevoie de bănci generoase, ci de bănci corecte

Creditorul, care e o bancă, a avut bani şi interesul lui a fost să îşi plaseze aceşti bani, astfel că a socotit binevenită cererea debitorului, care vrând să îşi cumpere o casă sau alte bunuri a venit la el să-i ceară bani. I-a dat iar dacă noi gândim, astăzi, că ar fi trebuit să fie mânat în gestul lui de impulsuri generoase greşim profund. Chiar Adam Smith, în celebrul lui tratat de economie politică, spunea că brutarul nu face pâine pentru că ar fi generos şi ar vrea să îşi servească semenii, ci pentru că vrea să câştige. La urma urmei, acesta este lucrul bun care s-a întâmplat în istoria economică, pentru că dorinţa de câştig este cea care a împins economia foarte departe. Generozitatea nu ar fi reuşit să o facă niciodată. Pentru că niciodată gândul moral nutrit de întreprinzător, de a-ţi servi concetăţenii, nu ar fi dus la o atât de puternică dezvoltare a economiei şi la motoare atât de performante cu care aceasta merge înainte în zilele noastre. Criza fiind doar un accident. A venit şi va pleca.

Numai interesul a făcut să se mişte aceste motoare şi omenirea să ajungă aici. În acelaşi timp însă, societatea este interesată ca, în această zonă dominată de pragmatism, să strecoare şi mesaje emoţionale. De ce acest interes? Pentru că viaţa economică se desfăşoară cu faţa la oameni, şi atâta vreme cât economia nu se mişcă pentru a ajuta oamenii, ea nu are sens. Sigur că realitatea a impus ca această mişcare a economiei să se facă respectând norme de drept, dar morala este întotdeauna implicată. Iar când morala nu învinge, atunci trebuie să acţioneze dreptul. Este motivul pentru care Banca Naţională acţionează cu deosebire prin reglementări. De aici şi nevoia BNR de a eficientiza regulile menite să evite riscul de creditare.

Prudenţa este esenţială iar avântul necesar

Populiştii, unii cu blazon, au scos din sertare teorii vechi şi le flutură în vremuri noi. Ei vor să rupă creditele de piaţă şi de preţurile generale.

Dar e posibil să ai o regulă la credite şi altă regulă la celelalte mărfuri? Nu, nu e posibil. Totuşi, un magazin de bani nu-i o simplă prăvălie. E un centru de putere. Fiindcă de aici lumea împrumută bani pentru consum şi bani pentru case. Peste tot, pe planetă, în ţări dezvoltate şi în ţări în dezvoltare, cine solicită un credit şi banca îl refuză va fi nevoit să renunţe la casă, la maşină, la mobilă, la frigider ori la televizor. Sau, în cazul unei întreprinderi, la înnoirea produselor ori la reluarea ciclului producţiei. Nicio bancă, însă, nu decide după bunul plac. Totdeauna intervine un calcul economic. Şi reguli. Pentru ca banilor aflaţi în bancă să li se găsească întrebuinţarea cea mai bună.

Banca centrală poate influenţa creditarea. Dar n-o determină. Ea stabileşte doar „regulile jocului”, fără să iasă din limitele impuse de legile ţării. Şi fără să se amestece în chestiuni ce au în vedere eficienţa magazinelor de bani, dependentă numai de acţionari şi de grupurile manageriale.

Acest stil de viaţă bancară noi îl învăţăm mai greu. Îl învăţăm totuşi treptat. Trebuie să învăţăm şi adevărul că, în baza principiului autonomiei, toate băncile din lume stabilesc singure condiţiile în care acordă credite.

Ce rol îi revine însă Băncii Naţionale? Un rol dintre cele mai importante, desigur, fiindcă i s-au încredinţat prin lege două obiective pe care le păzeşte cu sfinţenie: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară a ţării. În virtutea acestor obligaţii BNR a acordat maximă atenţie vitezei creditării, în condiţiile în care creditele creşteau în continuare şi numărul lor se înmulţea. Viteza să nu ajungă până la limita riscului! – iată ideea centrală din toate normele BNR. În acelaşi timp, societatea trebuie să înveţe să gândească pozitiv. Banca Naţională, preocupată de educarea financiar-bancară a populaţiei României, face tot ce este cu putinţă în această privinţă: dialoguri cu publicul prin mass-media, organizări de cursuri pentru jurnaliştii specializaţi pe economie financiar-bancară, colocvii, seminarii, dezbateri, conferinţe în universităţi, în licee, în rândurile comunităţii academice.

Totodată, a îndemnat clientela bancară să fie prudentă… Desigur, plecând de la adevărul că prudenţa este esenţială, dar că şi avântul este necesar.

Creditele pentru populaţie au făcut continuu obiectul unui lung şir de dezbateri, toate aprinse. În centrul atenţiei s-a aflat mereu Banca Naţională, cu şirul ei de reglementări menite să introducă creditarea într-un circuit raţional. Din 2003, când creditul de consum a făcut explozie, BNR a  intervenit fără încetare cu măsuri de temperare. Întâi şi întâi, pentru a-i feri pe cei ce se împrumută de nedorite drame ce ar fi putut fi determinate, pe parcursul îndelungat al derulării creditului, de o eventuală insolvabilitate.

Să nu uităm însă că, înainte de criză, crescuse şansa bunăstării pe datorie. Şi că, tot mai mult, au sporit posibilităţile pentru nenumărate familii ca din veniturile curente să-şi finanţeze în bună parte cheltuielile curente, în timp ce banii pentru case ori pentru bunuri de folosinţă îndelungată să-i împrumute de la bănci, foarte mulţi oameni reuşind astfel să-şi schimbe viaţa.

Şapte milioane de oameni s-au împrumutat la bănci. Asta înseamnă democratizarea împrumuturilor. Ar fi dramatic, acum, ca împreună cu apa murdară din copaie să aruncăm şi copilul.