INTERVIU Mişu Negriţoiu: „Mi-am cumpărat primele haine cu o damigeană de ţuică“
0
Mişu Negriţoiu, 63 de ani, rememorează etapele unei vieţi începute în sărăcia lucie din Dăbuleni, continuată în comerţul exterior socialist şi în politica post-decembristă şi oprită, momentan, pe scaunul de preşedinte al uneia dintre cele mai mari bănci din România.
Interviul s-a terminat, iar Mişu Negriţoiu priveşte uşor încordat la ceasul de firmă de pe mână. „S-au dus două ore jumate’. Am cam exagerat.“ Ne ridicăm şi o pornim pe unul dintre coridoarele aseptice ale clădirii uriaşe, din Bucureşti, ce adăposteşte sediul central al băncii unde interlocutorul îşi desfăşoară activitatea. Ne întreabă cum mai merge presa scrisă. Prost, îi zicem, tot ameninţă că îşi va scrie testamentul. Zâmbeşte şi zice că a văzut şi el asta. Acum câţiva ani avea ce să citească: analize, interviuri, texte documentate, ce mai, calitate! Astăzi, abia mai sunt vreo doi-trei editorialişti pe care-i caută pe net sau prin paginile ziarelor. Aşteptăm liftul să coborâm, timp în care ne spune că nici sistemul bancar nu a dus-o prea bine în ultimii ani, dar, mai nou, dă semne de viaţă. Privim printr-un geam de sticlă, într-o sală clasică de corporaţie, calculator – birou – plantă – cană personalizată, la vreo 20 de tineri impasibili, atenţi la nişte grafice. „Ştiţi ce fac aici? Tranzacţii de peste două miliarde de lei pe zi.“ Îi privim admirativ. Noi nu prea avem cu ce să ne lăudăm. Negriţoiu ne zâmbeşte şi începe să ne spună ceva, pe un ton blajin, căutând parcă un contraargument la neputinţa declamată. Nu apucă să spună mai mult de trei cuvinte. A sosit liftul, ne strângem repede mâinile şi ne despărţim pe fugă, abia mai zicem „La revedere!“. Prin geamul exterior al liftului ce coboară, străzile unui Bucureşti încins, aglomerat şi obosit se apropie treptat.
„Weekend Adevărul“: Mai mergeţi pe acasă, pe la Dăbuleni? Mai aveţi pe cineva acolo?
Mişu Negriţoiu: Mai merg, din când în când. N-am mai fost de ceva vreme, dar sunt destul de legat de locul respectiv. Am şi revenit acolo în politică, fiind deputat de Dolj, şi am făcut câte ceva pentru comuna mea natală.
Ştiam că e oraş...
O fi oraş, dar eu tot comună îi zic. În general, oamenii ştiu despre Dăbuleni că de acolo vin cei mai buni pepeni şi, din când în când, mai ştiu şi despre omul politic Mişu Negriţoiu.
Şi despre Mircea Geoană, mai nou.
Da, aici chiar trăiesc o uşoară gelozie. El este orăşean, din cartierul Primăverii, totuşi, iar eu încă îmi reclam originea sătească şi nisipurile Dăbuleniului.
Cum arăta Dăbuleniul când eraţi copil? Am avut un bunic din zonă şi ţin minte că, atunci când am mers cu el în satul natal, deşi eram doar un copil, tot am fost şocat de sărăcia din zonă.
De unde era bunicul dumneavoastră?
De lângă Corabia.
Corabia încă era un orăşel frumos, pe atunci. Sigur, astăzi are problemele lui, dar pe vremea când am făcut ultimul an de liceu, pentru că în Corabia mi-am încheiat studiile liceale, era un mic oraş cochet, cu străzi drepte, paralele, şi castani. Eu am ajuns la Corabia din Dăbuleni la 18 ani. Până atunci, nu văzusem decât comuna natală. A, da. Mai avusesem un drum, în clasa a IX-a, cu autobuzul, de la Dăbuleni la Craiova. Atunci mi-am cumpărat şi primele haine, pe o damigeană de ţuică: un trening de sport. Mi-o dăduse mama, să o vând ca să-mi plătesc drumul şi să-mi cumpăr un echipament pentru orele de educaţie fizică, că doar intrasem la liceu. Am ajuns în Craiova şi, pe vremea respectivă, exista o stradă, Unirii, unde ieşea toată lumea. Strada era mică, dar din cauza numărului mare de persoane care se îngrămădeau, zgomotul era amplificat. Când m-am apropiat, pentru prima oară, de strada respectivă, l-am întrebat pe unchiul meu: „Ce este aici, o nuntă?“. Pentru că nu auzisem aşa o hărmălaie decât la nunţi.
Strategii de colectivizare
Greu cu viaţa socială în Dăbuleni…
Da, dar să ştii că, atunci când eram copil, Dăbuleniul era extrem de exotic. Zonă de nisipuri, fusese practic un deşert legat cât de cât prin plantarea de salcâmi. Primele mele amintiri din Dăbuleni sunt extrem de neplăcute. Tatăl meu s-a prăpădit când eu aveam trei luni. Am trăit într-o familie destul de îndurerată şi de cătrănită. Mama a fost măritată zece ani, dintre care cinci ani tata a fost plecat în război, iar alţi cinci ani a fost grav bolnav. În aceşti ultimi cinci ani, a făcut trei copii, dintre care eu eram ultimul. Ştia că nu o să o mai ducă mult şi totuşi au continuat să facă copii. Am avut un bunic care făcuse averea familiei. Avea şi pământuri şi pădure şi nişte ateliere. Asta se întâmpla când m-am născut eu. Mama plângea şi nu avea chef de viaţă, pentru că tata murise de nici trei luni, iar bunicul începuse să fie hăituit, fiind considerat chiabur. Viaţa era grea. Pe mama o ajutau nişte surori din partea tatălui, dar la nivelul de minimă subzistenţă. În acelaşi timp, din curtea noastră dispăreau lucruri în fiecare zi: un cazan, un butoi, un atelier, un banc de lucru, până la animalele de plug. De asta şi de fiecare dată când mă trimiteau cu animalele la câmp, de fiecare dată ne schimbau locul. Era prima formă prin care autorităţile încercau să descurajeze oamenii, până la încheierea colectivizării.
Când se întâmpla asta?
Prin 1953-1954. Mergeau oamenii la câmp să însămânţeze şi, când ajungeau acolo, dădeau peste un pământ tare de nici nu puteau să bage plugul în el. Erau strategii pentru descurajarea ţăranilor. Le luau animalele. Se întâmpla noaptea şi funcţiona cu declaraţii de donaţie. Veneau pe întuneric, cu lumini, lanterne, ca să impresioneze şi să sperie şi să te oblige să semnezi că cedezi statului tot ce ai.
Cum a rămas cu averea bunicului?
S-a ales praful de ea. Probabil că a donat-o în nopţile acelea de teroare.
Dar aveaţi unde să vă jucaţi în acei ani? Asta apropo de ce ziceaţi mai devreme, că întreaga zonă era un soi de deşert cosmetizat...
Da, partea pozitivă era că aveam o uliţă generoasă, plus curtea mare din spatele casei părinteşti, cu grădină. Mai era şi moara din localitate, care îi aparţinea bunicului lui Florin Andronescu, fostul patron de la Flanco. Acolo, pe Dealul Morii, cum îi spuneam, jucam fotbal. ;
Am trăit într-o familie îndurerată. Mama a fost măritată zece ani, dintre care cinci ani tata a fost plecat în război, iar alţi cinci ani a fost grav bolnav.
„Şcolile parcă s-au înfiinţat pentru mine“
Mişu Negriţoiu a făcut cea mai mare parte a studiilor în Dăbuleniul natal
Mai ţineţi minte prima zi de şcoală?
Ţin minte că m-am dus în prima zi de şcoală cu un cojoc al tatălui meu şi cu o trăistuţă. Nu aveam bani de ghiozdan, de nimic. Purtam o căciulă trasă pe urechi, bocanci iarna şi tenişi vara. Crăciunul şi Paştele erau cele mai importante momente pentru mine. Atunci primeam haine noi. Printre haine, mai strecurau şi nişte tenişi d’ăştia care sunt la modă acum, dar care, pe atunci, erau făcuţi la Drăgăşani. Era cea mai mare fericire. În restul timpului, umblam desculţi.
Câtă şcoală aţi făcut în Dăbuleni?
Toată şcoala primară şi gimnazială şi aproape tot liceul. Eu am avut două surori. Una cu patru ani mai mare, cealaltă cu doi ani mai mare. Între mine şi sora cu patru ani mai mare au existat diferenţe de oportunităţi extraordinare. Şcolile parcă s-a înfiinţat pentru mine. Sora mea, şi, reţineţi, avea doar patru ani mai mult, nu a putut să facă decât şcoala primară. Dăbuleniul era o comună foarte mare, întinsă pe mai mult de patru kilometri, formată din câteva cartiere şi vreo 15.000 de locuitori. Era o singură şcoală, în centru. În societatea de atunci, care era destul de arhaică, nimeni nu-şi trimitea copilul de la marginea comunei în centru. Aşa se face că sora mea, care a fost o minte extraordinară, a făcut patru clase şi s-a oprit, pentru că mama mea nu a lăsat-o să se ducă la şcoala din centru. Ulterior, ea şi-a refăcut studiile, a urmat şi liceul, dar la fără frecvenţă.
Deci a fost şi mult noroc în cazul dumneavoastră.
Da. Când am ajuns eu la vârsta potrivită s-a deschis şi şcoala. Şi, apoi, când mă apropiam de liceu şi începusem să-mi pun problema ce să fac, înclinam să urmez o şcoală profesională, s-a deschis şi liceul din Dăbuleni. Aşa se face că am rămas în Dăbuleni până aproape de facultate. Am plecat în ultima clasă de liceu la Corabia, pentru că voiam să fac franceză cu un dascăl, ca să pot da la Comerţ Exterior. Era visul meu.
Stendhal şi vaca pierdută
Explicaţi-mi. Cum se întâmpla ca un copil de ţărani din Dăbuleni să viseze la Facultatea de Comerţ Exterior?
Eu nu ştiu cum am făcut şcoala şi nici nu ştiu de ce mi-a plăcut. Probabil că eram bun, din moment ce am fost premiant. Nici măcar nu mai ştiu cum am început să scriu. De la mama sigur nu, pentru că ea avea patru clase, abia ştia să semneze. Singura persoană din familie care ştia să citească era sora mai mare, despre care vă spuneam. Cred că a mers natural. Mă mai gândesc că puteam să ajung orice, inclusiv să rămân pe străzi, să golănesc, tocmai din cauză că nu m-a îndrumat nimeni şi nu am fost supravegheat. Bine, mama
mi-a dat educaţia de acasă, să nu minţi, să nu înşeli, să-ţi vezi lungul nasului, dar cam atât. Şcoala s-a lipit de mine. În primele clase, chiar şi la gimnaziu, eram tot timpul printre premianţi. Singurul lucru care m-a diferenţiat era că am citit foarte mult.
De unde făceaţi rost de cărţi?
În Dăbuleni, îmi aduc aminte, cred că era un soi de proces de culturalizare a ţărănimii, se vindeau materiale de construcţii şi erai obligat să iei şi nişte cărţi. Şi toţi vecinii şi cunoscuţii, care nu ştiau ce să facă cu romanele primite, mi le aruncau în braţe. Mai erau şi premiile, de fiecare dată premianţii şcolari primeau cărţi, plus biblioteca sătească.
Ce volume erau? De valoare?
Eu nu ştiam cum să aleg şi, atunci, le alegeam după editură. „Biblioteca pentru toţi“ şi mai era o colecţie de „Literatură şi artă“. În general, publicau scriitorii clasici. Asta am citit eu intensiv. Erau lecturi foarte bune. Îmi amintesc că, în clasa a VII-a, am vorbit cu diriginta şi am rugat-o ca să-mi dea la premii „Mizerabilii“, de Victor Hugo. Şi erau cinci volume, în „Biblioteca pentru toţi“, însă nu aveau atâtea cărţi. Aşa că mi-au dat numai trei şi
mi-au zis să mai vorbesc cu cineva care le avea pe celelalte două. Mai citeam Stendhal, Balzac, Tolstoi, chiar şi clasicii români. Bine, nu pot să spun acum că înţelegeam tot. Dar lecturile astea intensive, pentru că am citit trei sferturi din biblioteca sătească, de exemplu, erau stimulate şi de faptul că, în afara şcolii, mama mă folosea în gospodărie, la crescutul şi păscutul animalelor. Odată chiar am şi pierdut o vacă, citind.
Mai ţineţi minte ce carte era?
Probabil „Roşu şi negru“ (n.r. – de Stendhal). ;
„Pesemne că nu am avut talent la scris“
Tot ce-mi spuneţi conturează portretul cuiva înclinat mai degrabă spre latură umanistă. Dumneavoastră aţi plecat totuşi spre Academia de Ştiinţe Economice.
De fapt, eu eram matematician. În ciuda faptului că, în majoritatea timpului, citeam cărţi de literatură. La şcolile de la ţară erau profesori buni doar de matematică. Şi poate de literatură, dar cu literatura nu ajungeai prea departe. Toţi copiii buni de la ţară mergeau la Politehnică. Eu am citit foarte mult, dar pesemne că nu am avut talent. Pentru că am vrut să scriu şi poezie, am vrut să scriu şi un roman...
Astea mai târziu, bănuiesc.
Nu, atunci. Voiam chiar să scriu povestea familiei mele şi începusem să-mi chestio-
nez membrii familiei, nişte mătuşi, despre cum era prin 1900. Auzisem că stătuseră în nişte bordeie săpate în pământ. Şi-mi povestea bunica, atunci când era ploaie, toţi copiii se suiau în pat şi aşteptau să intre toată apa de pe jos în pământ. Evident că nu a ieşit nimic din romanul ăsta. Pesemne că nu am avut talent deloc, altfel se lega ceva cu scrisul după toate lecturile astea. Dar cu matematica altfel au stat lucrurile. În clasa a XII-a, am terminat şef de promoţie şi am fost singurul participant la Olimpiada judeţeană. La mine a fost o combinaţie de matematică şi lecturi, pentru că este prea mult spus umanism. O combinaţie fericită.
Le-aţi făcut liste de lecturi şi copiilor dumneavostră?
Da. La început. „Uite, ar fi bine să citeşti asta şi asta şi asta.“ Le citeau pe toate, sau măcar pe aproape toate. În prima parte, pentru că apoi a venit calculatorul şi s-a terminat totul. Dar, personal, lecturile m-au ajutat să fiu foarte confortabil în lume.
Răspunsul unei mame
Cum a avut loc plecarea dumneavoastră de la ţară la oraş?
Cu nostalgiile de rigoare. Parcă făceam parte dintr-o poezie scrisă de Goga. Am ajuns direct într-o societate urbană cu care nu aveam nimic de a face şi nici nu aveam pe cineva care să mă susţină.
Dar măcar vă plăcea?
La început, nu. Până târziu, la facultate. Nici nu avea cum să-mi placă, nu aveam confortul necesar ca să o găsesc interesantă. Vă ziceam că îl citeam pe Goga: „De ce m-aţi dus de lângă voi / De ce m-aţi dus de acasă“. Asta simţeam. Chiar am vrut să mă las de facultate. I-am scris mamei, o femeie cu capul pe umeri, foarte calculată şi foarte rece. M-a iubit foarte mult, dar niciodată nu mi-a spus asta. Niciodată nu m-a pupat, niciodată nu m-a mângâiat. Şi ea mi-a răspuns la scrisoare. Scurt şi la obiect: „Nu, stai acolo!“.
Îmi spuneaţi despre foştii colegi, cum toţi cei care aveau un fel de aplecare spre matematică preferau Politehnica. Dumneavoastră cum aţi decis să mergeţi la ASE?
Cred că viaţa e formată dintr-o serie de întâmplări. Trebuie să fii totdeauna pregătit pentru oportunităţi. Sigur că mai contează şi ce-ţi apare în cale, dar, fiind pregătit, poţi răspunde mult mai bine oportunităţilor. O astfel de oportunitate mi-a apărut mie. În Dăbuleni, era o unitate militară de transmisiuni. Aici aduceau absolvenţi de liceu, cei mai dezgheţaţi dintre toţi. Mulţi erau din Bucureşti. Mama avea casa foarte aproape de această unitate militară şi băieţii aceştia mai veneau pe la noi acasă. Ce puteau să facă în sat? Puteau să cumpere băutură sau fructe. Mama avea din ambele. Într-o zi, am stat mai mult de vorbă. Eram deja la liceu şi m-au întrebat ce vreau să fac în continuare. Unul dintre băieţii aceştia mi-a povestit despre cea mai bună facultate din ţară, cea de Comerţ Exterior. La vremea respectivă, se dădea examen la matematică şi la o limbă străină. Nu avea nicio legătură cu economia. Dar se ştia că poţi călători în afara ţării, că-ţi deschide porţile, te face cunoscut...
Dar exista varianta aceasta în anii respectivi? Să călătoreşti în afara ţării, de exemplu?
Da. Erau interfaţa, în spate era producţia, în faţă era exteriorul ţării. Prin ei treceau toate relaţiile comerciale. Băiatul ăsta mi-a povestit totul. Mi-a dat să şi citesc „Manuscrisul de la Marea Moartă“, dar nu înţelegeam nimic. Dar mi-a intrat în cap. Şi m-am ţinut de asta. La matematică eram OK, la examen chiar mă întreba profesorul ce caut la acel nivel de exerciţiu. Marea slăbiciune era franceza. Norocul a fost că aveam un unchi ce ştia franceză, la Corabia. N-am intrat printre primii, dar am intrat. Şi asta mi-a schimbat viaţa. Era a doua mare schimbare, de la trecerea de la sat la oraş, acum era trecerea de la inte-
rior spre exterior, în sensul de relaţii, de contacte. ;
„Şi astăzi, noi facem informări şi note“
Alături de canotoarea Valeria Răcilă, la Olimpiada de la Los Angeles, din 1984 FOTO: ARHIVA PERSONALĂ A VALERIEI RĂCILĂ
„Weekend Adevărul“: Haideţi să vorbim despre perioada 1973-1989, în care aţi lucrat în Comerţ Exterior. În concepţia populară, Comerţ Exterior înseamnă, pentru foarte mulţi oameni, o structură a statului supravegheată şi chiar dirijată de structurile comuniste. Cum era relaţia cu Securitatea, de exemplu?
Mişu Negriţoiu: Toţi cei care intrau la Comerţ Exterior erau mai mintoşi prin comunităţile lor şi ajungeau la Bucureşti ca o mare speranţă. Intrai fără să ai nevoie de aprobarea Securităţii sau a Partidului. Asta se întâmpla înainte. Dar noi, cei din 1969, 1970, 1971, chiar şi 1968, promoţia lui Mugur Isărescu, am intrat foarte uşor, fără alte aprobări. Ulterior, s-au introdus recomandări de partid şi a devenit o mare mânăreală, în care oricine îşi putea rezolva accesul la Comerţ Exterior. Noi eram oameni normali. Când am terminat, existau o serie de întreprinderi de comerţ exterior, interfaţa cu exteriorul ţării. Probabil că lucrau undeva, în jurul a 15.000 de oameni în aceste întreprinderi. Acuma, legenda spune că trebuia să ai neapărat relaţii cu Securitatea ca să lucrezi în Comerţ Exterior. Era imposibil să existe aşa ceva. OK, câţiva au fost, nu se ştie, mulţi, puţini. Dar asta se ştia: erai în Comerţul Exterior, făceai note pentru Securitate. Şi astăzi, noi facem informări şi note. Dacă mă întâlnesc cu un client, am să fac un raport asemănător. Informarea aceasta se făcea în trei exemplare. Unul mergea automat la Securitate. Aveai un ofiţer de Securitate în întreprindere, care monitoriza şi-ţi dădea avizele pentru orice, plecări, veniri…
Dar era un sector mai supravegheat decât celelalte?
Cu siguranţă era mai supravegheat. Şi s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult. Eu am început destul de modest. Am fost intervievat de vreo şase ori. Speram să ajung în diplomaţie, ăsta era visul meu. Am fost foarte încurajat de faptul că, alături de patru colegi, am fost repartizat la Ministerul de Externe. Înainte de repartiţia propriu-zisă, ministerul a anulat totul. Am fost mutat într-o întreprindere de Comerţ Exterior care exporta cele mai nesofisticate lucruri pe care le făcea România la acel moment: grătare de camping sau capace de canal. Nu cred că trebuia să fii securist ca să vinzi capace de canal, dar supraveghere şi chiar interogare au existat. Predecesorul meu fusese implicat în nişte afaceri suspecte, cu capace de canal, prin Germania, parcă.
OK, supraveghere exista. Dar beneficii, faţă de restul repartizaţilor în câmpul muncii?
Salariile erau aliniate. Eu luam 1.200 de lei pe lună. Chiar puţin. Beneficii erau că atunci când te întâlneai cu străinii, ăştia mai scoteau pachetele de ţigări pe masă şi mai fumai un Kent. Sau desfăceau o sticlă de whisky şi mai gustai şi tu. Şi doi, călătoreai, aveai şansa asta.
Revoluţia şi analizele de tensiune
Cum a reacţionat sistemul odată cu apariţia „problemei“ Pacepa?
A mişcat întreaga reţea comercială şi diplomatică. O serie de oameni au fost chemaţi acasă şi înlocuiţi. Până la înlocuirea definitivă au fost trimişi nişte intermediari. Aşa am fost eu la New York şi la Los Angeles. Ca să rămân acolo, trebuiau aprobări de la Partid şi de la Securitate. Îţi controlau tot, familia, prietenii, tot. La mine, această aprobare nu a venit niciodată.
Cum a fost să descoperiţi New York-ul în 1982?
Am plecat de pe Aeroportul Otopeni. Ăla a fost un şoc. Când ajungi la New York, de la aeroport în Manhattan e o nenorocire. Pentru că treci înainte prin tot felul de cartiere mizerabile. Şocul este Manhattan. Pentru că ajungi acolo şi te gândeşti: „Doamne, unde sunt?“. Şi ridici ochii şi vezi toate clădirile alea. Cred că m-am acomodat mai repede şi mai bine când am fost la New York, decât atunci când am venit, cu ani în urmă, în Bucureşti. New York este foarte pragmatic, este foarte primitor, este foarte direct, nu e foarte complicat. Nici măcar ca să ajungi dintr-un loc în altul nu trebuie să faci mare lucru. Mergi înainte, o iei la stânga sau la dreapta şi cam atât, ajungi acolo. E mult mai transparent şi mult, mult mai uşor. New York este oraşul meu preferat. Te şi ascunde, te şi protejează. Apoi, în 1983, când a venit Comitetul Olimpic Român să discute cu comitetul de organizare de acolo şi n-aveau pe nimeni, mi-au spus să fiu ataşat olimpic. Am fost mutat la Los Angeles, locul Olimpiadei. Există şi o poză de atunci, în care apar alături de Steven Van Groningen, preşedintele Raiffeisen (n.r. – la acel moment canotor în echipa Olandei), şi actuala sa soţie, canotoarea Valeria Răcilă (n.r. – câştigătoare a medaliei de aur la Los Angeles).
Revoluţia unde v-a prins? Ce funcţie aveaţi?
Revoluţia m-a prins în spital. Eram director interimar la Artimex, care era o nenorocire. Un om normal nu se putea duce în locul ăla. Era o hală nenorocită în fosta fabrică Dâmboviţa. Fostul director de acolo fusese nu ştiu ce, director al unei fabrici de tălpi. În hala aia era o mizerie de nu se poate, începând de la toalete... Nu m-am simţit niciodată bine acolo, nu era nici stilul meu, nu se potrivea nici cu lecturile mele. În plus, am avut şi nişte conflicte cu planul, pentru că scrisesem o carte despre planul economiei socialiste. Începuse nebunia aia din ultimii ani ai lui Ceauşescu, când chiar dacă nu se producea, trebuia să se raporteze. Era povestea aia cu pui de-o zi care se declarau ca şi carne la export, cu vagoane de vin exportate, deşi nu se plantase via. Asta era industria exporturilor din Româna. Erau jumătate care nici nu existau.
Aţi fost înfierat?
Da, tovarăşul Negriţoiu nu corespunde! S-au hotărât să mă schimbe.
Se întâmpla chiar în preajma Revoluţiei, parcă...
Da. Păi aşa m-a şi prins Revoluţia, în spital. Am mers să-mi fac nişte analize, după toată perioada de certuri şi ameninţări. M-au băgat acolo cu analizele clasice, tensiune, alea-alea... Şi acolo am văzut la televizor ce s-a întâmplat. M-a sunat nevastă-mea speriată. Şi atunci am hotărât şi eu să ies din spital, că începuseră să aducă răniţi şi eu stăteam la analize. Mi s-a părut aşa... Aşa că m-am dus la întreprindere, pe 25 decembrie, că atunci se lucra de Crăciun, ca să văd şi eu cum arată lumea după Revoluţie. Am intrat acolo şi toată lumea a coborât unde stăteam, acolo la etajul 1, şi l-au dat afară pe băiatul ăla care fusese adus în locul meu. Mi-au spus: „Sunteţi directorul nostru, rămâneţi aici!“. Au vrut să mă facă şeful FSN-ului pe întreprindere.
„Eram Negriţoiu, bun de trecut la un număr“
În 2004, alături de fostul partener politic Adrian Năstase, la acel moment preşedinte al Camerei Deputaţilor FOTO: MEDIAFAX
N-aţi intrat în FSN, dar în politică tot aţi făcut-o.
Da, eram la New York, ministru consilier, titlu care era al doilea după ambasador. M-au trimis imediat după Revoluţie. Relaţiile cu America erau în groapă şi s-au gândit că mă ştia lumea, că făcusem impresie bună la prima debarcare. Şi, la New York, a venit Aurel Dragoş Munteanu, care fusese şeful Televiziunii. A început să mă laude la Adrian Năstase, care era ministru de Externe la vremea aia. Apoi, a venit Iliescu la ONU, iar eu am făcut parte din delegaţia care l-a primit. Asta era în septembrie, iar în octombrie am venit acasă, pentru întâlniri cu Guvernul. Şi m-au oprit aici.
Dar dumneavoastră aţi avut vreodată atracţia asta pentru politică?
N-am avut-o niciodată, de asta nici n-am rămas.
Din cum povestiţi, pare că vi s-a întâmplat pur şi simplu. De ce aţi acceptat, dacă nu v-a plăcut?
Eu am acceptat pentru că eram înalt funcţionar al statului. Eu plecasem acolo trimis de Ministerul de Externe şi ei m-au oprit acasă. Mi-au zis că mă aduc acasă vreau, nu vreau. Mi-au spus că trebuie să mă ocup de investiţiile străine în România, pentru că eram singurul care avusese şi experienţă practică, în comerţul exterior.
Angajat la Iliescu
Ce era titlul ăsta: Consiliul de Coordonare, Strategie şi Reformă? Nu suna cam pompos, aşa?
A fost stabilit ulterior.
Şi cu ce vă ocupaţi concret aici?
Eu am început ca secretar de stat pe investiţiile străine. Am făcut o Agenţie de stat a investiţiilor străine.
A funcţionat?
Nu s-a întâmplat nimic, pentru că a fost o structură superficială. De fapt eu mi-am dat demisia din această poziţie atunci când mi-am dat seama că este o poziţie superfluă, adică eram un soi de ministru fără portofoliu.
Dar nu credeţi că au lipsit şi profesioniştii? Adică, cu Văcăroiu prim-ministru să faci reformă...
Da, şi asta a lipsit. Văcăroiu a încercat să aducă producţia industrială la nivelul anilor anteriori. Dar producţia trebuia destructurată. Atunci s-au cheltuit bani foarte mulţi pe noi secţii în întreprinderi care erau oricum sortite eşecului. Pentru că trebuia să aduci fonduri străine şi să faci privatizare de sus în jos. Eu aşa credeam că trebuie să se facă. Şi atunci, intrând în acest impas, mi-am depus demisia. Iliescu m-a chemat la Cotroceni, şi m-am dus. Pentru că, m-am gândit, dacă n-am putut să fac nimic de la Guvern, atunci poate pot să fac ceva de la Cotroceni.
Tot el v-a convins să şi candidaţi, ca deputat, în 1996?
Da. A insistat. Când mi-am depus candidatura în 1996, nu mi-am putut ţine discursul, n-am putut să vorbesc. Şi a trebuit, cu o voce spartă, să mi-l citesc.
De ce?
Pentru că eu am intrat într-o carieră care nu era a mea, care nu mi se potrivea. Pentru că m-au presat şi au insistat mult să fac asta, dar eu nu credeam în ea. Probabil că am făcut o campanie bună şi am câştigat, dar n-am rezistat mai mult de şase luni.
Deşertăciunea unei funcţii de demnitar
Am găsit o declaraţie de-a dumneavoastră de la momentul demisiei din mai 1997 în care spuneaţi: „M-a copleşit deşertăciunea rolului pe care îl aveam ca deputat“. Mai credeţi în ea acum?
Da. Noi voiam să facem atunci lucruri, să facem reformă. Eu mă duceam din sat în sat, vorbeam cu oamenii, era o sărăcie lucie, oamenii se plângeau de retrocedări, fiecare era nemulţumit, se dădeau în judecată rude între ele şi se plângeau că pierd procesele.
Vă simţeaţi presat de aşteptările pe care le aveau oamenii de la dumneavoastră?
Păi, normal. Aşteptările erau îndreptăţite, pentru că nu aveau altceva.
V-aţi simţit depăşit de situaţie?
Presiunile erau mari, pentru că nu aveam ce să fac. Veneam în Parlament şi eram certat că au pierdut nu ştiu ce vot, că au avut doi oameni lipsă la număr. Şi mă certau că nu le-a ieşit numărul.
Cine vă certa? Conducerea PDSR-ului?
Şeful grupului parlamentar. Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea, asta era gaşca lor şi eu eram... Eu eram Mişu Negriţoiu, bun de trecut la un număr. Nu mai conta Mişu Negriţoiu, ei aveau nevoie de 96 de deputaţi.
Nu mă pot abţine să nu zâmbesc când vă aud ce povestiţi. Nu eraţi uşor naiv? Era totuşi lumea politică a anilor 1990, când toată lumea voia puterea.
Erau o gaşcă, ei aşa îşi spuneau. Eu nu eram compatibil. Ei au venit şi şi-au ocupat funcţiile şi poziţiile. Adrian Năstase era şeful grupului parlamentar şi ministru de Externe. Şi avea, pentru fiecare dintre aceste funcţii, un birou, o secretară şi o maşină. O deşertăciune a resurselor...
Dumneavoastră cum aţi stat financiar, după aventura politică?
Singurii bani pe care i-am făcut au fost după ce am lucrat în sectorul privat. Până atunci, am stat pe banii nevestei, care lucra la privat. În naivitatea mea, am crezut în puterea politică. Eu aveam impresia că e nevoie de mine ca om acolo.
„Nu reuşeam să-mi plătesc nicio masă din politică“
Mişu Negriţoiu (centru), alături de Guvernatorul Mugur Isărescu (stânga) FOTO: ADEVĂRUL
Cum aţi ajuns la ING?
Era în 1995. Se aniversa„D-Day“ (n.r. – Debarcarea din Normandia) şi toţi şefii de stat s-au întâlnit pentru celebrare. Printre ei, şi şeful grupului ING. Cum Iliescu era plecat din ţară, i-am primit eu (n.r. - Negriţoiu era consilier prezidenţial), cu televiziune şi tot, în salonul Bibliotecă de la Cotroceni. Aşa m-au cunoscut. Când am decis să plec din politică, i-am sunat inclusiv pe ei şi mi-au spus că sunt interesaţi şi am semnat un contract, dar n-am ştiut nici pe cât timp. Dar a fost oarecum un şoc. Lumea venea la mine şi îmi spunea că am o carieră politică ascendentă, că am 47 de ani şi că trebuie să rămân. Dar nu vedeam orizontul. Aveam şi scuza financiară: doi copii pe care trebuia să-i trimit la şcoli, iar eu nu reuşeam să-mi plătesc nicio masă la restaurant din politică.
Deci dumneavoastră, practic, aţi început să câştigaţi decent la 47 de ani?
Da, la 47 de ani m-am reinventat.
Nu v-a fost greu? De obicei, oamenilor le e mult mai greu să se reorienteze profesional după o anumită vârstă.
Când am venit la ING, în mai 1997, un olandez, care era şeful băncii, m-a pus într-o hală, la un birou deschis. Deci nu aveam biroul meu. L-am întrebat, unde e secretara? Mi-a zis că o să am dreptul să am şi o secretară, dar care va sta lângă mine. Păi, şi unde sunt subalternii mei, oamenii cu care lucrez? Mi-a zis că o să am şi un om care să mă ajute, dar că va sta în faţa mea. A zis să facem bilanţul şi planul de afaceri ale unei firme de brokeraj. Dar eu nu mai făcusem asta niciodată. Nici nu ştiam să umblu cu calculatorul. Până atunci, avusesem o secretară care îmi scotea rapoartele la calculator. Le scriam de mână, i le dădeam şi ea mi le scotea la calculator. Aşa se lucra la Cotroceni în 1997. Era însă un mediu corporatist care se potrivea cu disciplina mea şi ce făcusem eu ca funcţionar la stat. Am fost creativ, am muncit, am făcut echipă... Acuma mi-a trimis Guvernatorul (n.r. – Mugur Isărescu) o felicitare de ziua mea, e ca un necrolog. Mi-a scris acolo ca atunci când citeşti despre unul la înmormântare. Cum ai început, cum ai fost vizio-nar, cum ai făcut reformă, cum ai făcut proiectul ING un succes... Au trecut toate astea peste mine.
Cum e povestea cu ferma apicolă în care aţi investit 10.000 de dolari şi aţi închis-o?
Păi, când am început în sectorul privat şi am început să câştig bani şi de la ING, am zis să investesc şi mi-am luat un teren la Cornu (n.r. – judeţul Prahova). Mă gândeam să-mi fac nu ştiu ce fermă, o plantaţie de aluni, nişte stupi. M-am gândit chiar să fac producţie integrată de la stupi şi mi-am cumpărat maşină de ambalat, ca să vând mierea în cutiuţe de-alea pentru micul dejun, am cumpărat utilaje, am făcut o clădire specială. Până la urmă, am închis-o.
Bancherul şi criza economică
De ce? N-aţi mai avut bani să o întreţineţi?
Nu, nu mai aveam cum să mă ocup de ea, că trebuia să angajez oameni specializaţi. Am transformat-o pe nevastă-mea în administrator. Până la urmă, ea a vândut toate utilajele, şi am ieşit atunci cu vreo 30.000 de euro pierdere. Dup-aia am încercat să fac şi eu bani din imobiliare. Am cumpărat nişte apartamente, dar prin 2007-2008. Era cam târziu şi iarăşi am rămas cu ele.
Lucraţi totuşi în sistemul bancar. Nu aveaţi informaţii că urma să cadă piaţa?
Informaţiile erau, dar a fost atunci o mare prostie. Eram în Grecia la un prieten, plecat acolo, şi l-am întrebat cât costă la ei pământul. Era 7-8.000 de euro/mp. La noi, era 2.000. E loc destul, m-am gândit. Şi am cumpărat un teren în Otopeni, vreo două apartamente...
Aţi reuşit să scăpaţi de ele, până la urmă?
Nu, nu am reuşit. Le plătesc în continuare, că unul e pe credit. Până la urmă, nu am făcut bani decât din salariu. Că în afaceri nu s-au potrivit lucrurile. Dar pentru mine, prin câte am trecut, de unde am plecat, cât noroc am avut, ar fi şi culmea să mă plâng.
Nu s-a restructurat nimic după criza financiară. Vechile bonusuri pentru angajaţi au fost transformate, nu interzise. Acum, se leagă mult mai mult de performanţă. Dacă banca merge prost şi generează criză, nu mai iei bonus.
Se încarcă comentariile...
