Leul fără frontiere (1)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Aniversarea unui ziar („Ziarul Financiar”) a ocazionat, săptămâna trecută, un interesant dialog între Guvernatorul Băncii Naţionale, domnul Mugur Isărescu, şi fostul Director General al FMI până în anul 2000, domnul Michel Camdessus.

Referindu-se, la un moment dat, la începuturile tranziţiei din România, exprimând trecerea de la economia de comandă la economia de piaţă, în anii ’90, fostul Director General al FMI a spus: „Liderii înţelepţi au preferat o creştere graduală în locul unei terapii prin şoc”. Subiectul, fierbinte în anii ’90, marcat de dilema gradualism sau terapie prin şoc, n-a avut nicio finalitate în plan teoretic. În practică însă – în condiţiile în care după zece ani de terapie prin şoc, în perioada 1980-1989, când a fost plătită datoria externă, populaţia n-ar fi rezistat la încă zece ani de terapie prin şoc după 1989 – soluţia a fost gradualismul. Sănătos în unele împrejurări, patologic în altele.

Semnificativ în acest sens este răspunsul pe care Guvernatorul BNR i l-a dat fostului Director General al FMI: „Vă amintiţi, domnule Camdessus, că v-am întrebat, în anii ’90, cum ar trebui să fie tranziţia. Aţi spus că ar trebui să fie îndrăzneaţă şi cuprinzătoare. Să ştiţi că, începând de atunci, ori de câte ori am fost întrebat cum trebuie să fie tranziţia, am răspuns că îndrăzneaţă şi cuprinzătoare. Mai mult, am ţinut seama de această povaţă în politica monetară. Vă mai amintiţi probabil, domnule Camdessus, că am colaborat strâns, BNR şi FMI, în procesul de convertibilitate a leului. Măsura a fost îndrăzneaţă şi cuprinzătoare”.

Cred că este important, pentru publicul larg, să analizăm astăzi cum  s-a ajuns la leul total convertibil. A fost un efort lung, îndrăzneţ şi cuprinzător, care a început în anul 1991 şi s-a încheiat în 2006. Şi este remarcabil faptul că la 1 septembrie 2006, în pragul aderării României la Uniunea Europeană, moneda noastră a primit paşaport de liberă trecere, fără viză, peste toate frontierele. A fost ziua în care Banca Naţională a României a declarat leul total convertibil. Cu alte cuvinte, moneda noastră căpăta drept de liberă circulaţie în toate ţările, pe toate pieţele de bani, putând fi schimbată cu oricare altă monedă convertibilă, de la euro şi dolar până la francul elveţian şi yenul japonez.

Desigur, ca întotdeauna în viaţă, oricărui drept îi corespunde o obligaţie. Aşa că România, tot de la 1 septembrie 2006, a fost nevoită să-şi deschidă graniţele pentru capitalurile internaţionale, declarând deplina liberalizare a contului de capital. Şi astfel, monedele liber-convertibile de pe întreaga planetă dobândeau drept de liberă intrare în România. De aici şi obligaţia autorităţilor ţării noastre de a le garanta schimbul neîngrădit: valută contra lei sau lei contra valută.

*

La 1 septembrie 2006 a fost finalul: leul a devenit total convertibil. Dar trecerea la convertibilitate a început în 1991. De fapt, începând din prima parte a anilor ’90, au tot avut loc liberalizări ale contului curent şi ale contului de capital. Apoi, în toamna lui 2006, în pragul aderării la Uniunea Europeană, procesul a fost desăvârşit. Nerezidenţilor li s-a  acordat dreptul de a-şi deschide depozite în lei. Ei erau atraşi de dobânzile încă mari plătite de băncile din România.

De ce este importantă convertibilitatea? Un răspuns îl găsim în istorie. Înainte de Primul Război Mondial, în împrejurările grele de atunci, România a renunţat la convertibilitatea leului în aur. Renunţaseră, de fapt, toate ţările. Dar asta nu înseamnă că, în anii interbelici şi chiar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, nu au existat momente, şi încă numeroase, în care moneda noastră să nu-şi fi dovedit tăria. Deşi sunt numeroşi analişti care spun, astăzi, că nu e cazul ca perioada interbelică să fie fetişizată. Fiindcă avântul României ar fi durat numai patru – cinci ani: din 1933 – 1934 până în 1938. Cât un ciclu obişnuit de creştere economică.  Adevărul a fost însă cu totul altul. România făcuse importante acumulări capitaliste încă din anii de dinaintea Primului Război Mondial. Împrejurările nu i-au fost însă favorabile. A venit marea conflagraţie din 1914 – 1918, pe care ţara noastră nu şi-a dorit-o, n-a instigat pe nimeni la război, mai mult, timp de doi ani şi-a păstrat neutralitatea, şi a ras cea mai mare parte din ce realizase. După Primul Război Mondial a fost reluată construcţia economică. Au fost date legi bune, care să încurajeze investiţiile. Au fost ridicate noi stabilimente industriale. A fost dezvoltată piaţa financiar-bancară. Şi, mai ales, au fost formate cadre valoroase pentru toate sferele economiei şi culturii. În planul bunăstării populaţiei, un semn bun a fost construcţia de case cu credit ipotecar.

Dovada că societatea înainta este cu deosebire faptul că, în 1929, ţara noastră şi-a permis  să declare convertibilitatea leului. Cu scopul deschis de a obţine valută şi din schimburi pe piaţa internă. A venit însă Marea Depresiune şi firul s-a rupt. Din ’33, însă, lucrurile  bune au fost continuate. A urmat o perioadă de boom. Până în preajma războiului. A celui de Al Doilea Război Mondial. De reţinut, totuşi, că atunci, în 1929, încercarea de a declara leul convertibil s-a făcut dintr-o dată. Într-o singură etapă. Şi a eşuat. Trecerea la convertibilitatea din 2006 a durat 15 ani. Un proces în mai multe etape. Şi încheiat cu rezultatul dorit.

*

Faptul că, de la 1 septembrie 2006, capitalul străin ce intra în ţară putea fi schimbat în lei, pentru a fi depozitat în bănci, a stârnit emoţii puternice în unele cercuri economice. Într-adevăr, riscul era mare. Dar o alternativă nu exista. Intrarea într-un club cum este Uniunea Europeană impunea acceptarea regulilor jocului. Dacă România dorea să culeagă roade de pe această mare piaţă nu putea să-i ignore regulile. Una dintre ele, poate cea mai importantă, fiind tocmai libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor. Într-un sistem de intensă competiţie.

Fără îndoială că au fost şi riscuri. De altfel, Banca Naţională cunoştea  bine posibilele pericole. Le-a analizat şi le-a semnalat continuu. Din acest motiv, în primul rând, unele operaţiuni cu capital străin au fost amânate până în momentul aderării. Cumpărările de titluri de stat, bunăoară. Sau de certificate de depozit pe piaţa monetară. Dar şi înainte de toamna lui 2006, când pasul nu fusese încă făcut, sistemul nostru bancar înregistra importante intrări de capital. O parte a acestor fonduri aveau ca sursă investiţiile directe. Altele erau fonduri legate de investiţiile directe. Semnificative erau şi investiţiile de portofoliu. Unele exprimând cumpărări de titluri de proprietate ori de acţiuni. Altele fiind îndreptate spre cumpărări de obligaţiuni româneşti. La care s-au adăugat plasamentele pe piaţa monetară făcute de românii care începuseră deja să lucreze în străinătate.

*

În ’91, în februarie, a luat naştere şi la noi piaţa valutară. Pornind de la un dolar de 200 de lei, s-a ajuns, în câteva luni, la un dolar de 300 de lei. În paralel însă, opera şi un curs oficial. Marile companii de stat veneau la bancă şi cumpărau dolari pentru importurile lor. La cursul oficial, un dolar fiind plătit doar… cu 60 de lei.  În timp ce firmele mici,  care nu făceau importuri socotite vitale, cu deosebire firmele private, plăteau dolarul cu 300 de lei.

 Dar povestea asta nu mai mergea. Pe piaţa valutară toată lumea vorbea despre unificarea cursurilor în septembrie ’91. Fapt ce ar fi impus renunţarea la cursul oficial. Şi, desigur, pierderea iluziei dolarului ieftin şi mincinos, ce le dădea senzaţia producătorilor cu capital de stat că sunt rentabili, în timp ce ei risipeau resurse.

Dar în septembrie 1991, în ciuda aşteptărilor, n-a mai avut loc niciun  fel de unificare. Cursa leu-dolar a fost vizibil influenţată de venirea minerilor la Bucureşti. Piaţa interbancară a fost dereglată. Casele de schimburi valutare au intrat în panică, multe trăgând obloanele. Politica învinsese din nou economia. Dar promisiunile făcute minerilor nu aveau la bază analize temeinice, vizând resursele bugetare, ci presiunea  străzii.

Prezenţa minerilor în Bucureşti a paralizat activitatea băncilor, a caselor  de schimburi valutare, chiar şi a pieţei interbancare. Cursul leu-dolar a îngheţat.

Minerii veniseră la Bucureşti cu sacul plin de revendicări. Dar bugetul nu avea venituri din care să li se dea ceea ce ei cereau. Soluţionarea acestor cereri nu depindea nici de stări sufleteşti, nici de bunăvoinţă, ci de angrenajul complex al dinamicii economice. Pe acest teritoriu, din totdeauna, se operează mai puţin cu sentimente şi mai mult cu cifre.

Minerii ridicaseră problema blocajului financiar. Acest aspect îmbrăca însă o haină ciudată. Minele, pe ansamblul ţării, aveau de încasat 17,5 miliarde de lei şi de plătit… 21,4 miliarde de lei. De unde concluzia că societăţile miniere turnaseră gaz peste focul blocajului financiar prin neplata datoriilor. Dar  nu blocajul financiar era cheia problemei. Cine analiza piaţa internă, putea să vadă că, inclusiv în cazurile în care cererea era solvabilă, deblocarea nu avea cum să se producă. Iată, fuseseră emise (de către societăţile miniere) cecuri cu limită de sumă pentru procurarea de motorină şi piese de schimb. Nu au putut însă fi cumpărate. Nu din lipsă de bani, ci din lipsă de produse pe piaţă.

*

Întreprinderile miniere solicitau credite. Ce voiau să facă aceste întreprinderi cu banii împrumutaţi? Să procure materiale pentru producţie. Când se deschideau însă uşile, se vedea limpede că în spatele lor era un zid: lipsa produselor. A multor utilaje, a pieselor de schimb, a combustibilului. În ţară nu se produceau, iar importurile erau îngreunate de restrângerea ofertei de valută pe piaţa interbancară. În această privinţă, lanţul cauzelor era  lung, o verigă fiind şi cărbunele care nu ajungea totdeauna acolo unde era  aşteptat.

În Valea Jiului, două probleme erau esenţiale: retehnologizarea şi plata muncii. Minerii cereau reforme, în primul rând pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă. Şi cereau salarii mai mari pentru munca lor grea, desfăşurată în condiţii aspre. Dacă ar fi existat resurse financiare, puteau fi rezolvate ambele doleanţe în condiţii raţionale. Dar Guvernul, sub presiune, a ridicat de mai multe ori mâinile şi a cedat la capitolul salarii. N-au mai rămas însă bani pentru a fi îmbunătăţite condiţiile de muncă.

Legile economice sunt implacabile: crescând veniturile minerilor, era inevitabil să devină mai mare puterea de cumpărare. Şi cum mărfuri nu se găseau, au urcat preţurile în Valea Jiului. Mai mult decât în restul ţării. Dar oferta de mărfuri tot n-a reuşit să acopere cererea.

Minerii au plecat, în cele din urmă, luând cu ei promisiuni. Guvernul a căzut. A venit un alt Guvern. Cum s-au regăsit aceste evenimente pe piaţa interbancară?  Presa vremii scria  că inevitabil se va renunţa la mângâierea dolarului de 60 de lei, care nu era decât o iluzie. Preţul dolarului nu putea fi de 60 de lei. Acest preţ era subvenţionat. Unificarea cursurilor nu mai putea fi prea multă vreme amânată. Economia nu mai putea suporta moneda cu două viteze. Foarte repede avea să se treacă la moneda cu o singură viteză. Dar visul de a avea, în septembrie, un curs unic de un dolar de 100 (+/-) 10 lei, născut prin vară, se spulberase. Era limpede că dolarul se va scumpi mai mult şi că aveam de suportat noi creşteri de preţuri.

O lună mai târziu, la  11 noiembrie 1991, cursurile s-au unificat. La nivelul de referinţă de 180 de lei pentru un dolar.

Continuare: joia viitoare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite