Leul fără frontiere (12)

Anul 1998 – anul trecerii la convertibilitatea deplină de cont curent a leului – a fost prefaţat de un an cu inflaţie explozivă: 1997. În cursa cu el însuşi, pe care o denumim curent inflaţie, leul a pierdut atunci dramatic.

Pe piaţa valutară, la începutul lui ’97, cursul a luat-o şi el la goană. Multe economii au fost grabnic transformate în valută forte. Dolarul, scumpindu-se, a produs inflaţie şi a făcut leul mai slab. Băncile au observat, nu fără îngrijorare, că pe de o parte scădeau depunerile în lei; iar pe de altă parte se înteţea goana după dolari. Cei care, cândva, au schimbat dolari şi au luat lei, acum procedau invers. Pe piaţă s-a făcut din nou simţită foamea de dolari. Pe piaţa valutară, bancnota verde şi-a ridicat cota, iar la casele de schimb cursurile au făcut realmente explozie. Situaţia  s-a complicat şi mai mult în urma unor speculaţii valutare pe piaţa interbancară.

Desigur, luate ca fapte economice, aceste speculaţii nu aveau de ce să sperie. Dimpotrivă, ele puteau fi semne bune: dovedeau că băncile căpătaseră autonomie, că piaţa era deja în stare să fabrice anticorpi pentru a se apăra de toxinele ce pot fi produse de banii care dorm, grăbind punerea lor în circulaţie; în acelaşi timp, ofereau garanţia că măcar pe un segment al ansamblului pe care îl defineam tranziţie către economia de piaţă funcţiona bine legea cererii şi ofertei. Dar orice pas înainte are un preţ, a avut un preţ şi liberalizarea cursului de schimb, în condiţiile trecerii la o piaţă valutară concurenţială. Speculaţiile au indus o accelerare a scumpirii dolarului. Fapt ce i-a satisfăcut pe exportatori, în timp ce importul a fost pus la colţ, în folosul balanţei comerciale.

*

Preţurile interne au crescut cu 150 la sută în cele 12 luni din 1997. Ceea ce a însemnat că, în medie, pentru mărfurile şi serviciile pe care le puteam cumpăra cu 100.000 de lei în ianuarie ’97 am fost nevoiţi să achităm, în decembrie acelaşi an, 150.000 de lei în plus. Total notă de plată: 250.000 de lei. În acelaşi timp însă, în cursa cu dolarul, a fost înregistrată o cădere ceva mai lină: leul s-a depreciat cu numai 98 de procente în cele 12 luni din 1997.

De aici pornirea unor economişti sau a unor oameni de afaceri de a ţipa pe toate canalele: „leul e supraevaluat”. Şi, în consecinţă, să ceară la începutul lui 1998 un curs de 12.000 de lei  pentru un dolar. De unde au scos cifrele? Dintr-o socoteală simplistă. Spun cărţile că două curbe - cea a inflaţiei şi cea a ratei de schimb - merg împreună?  Spun! Dacă-i aşa, atunci unde sunt cele 50 de procente ce exprimă diferenţa dintre căderea leului faţă de el însuşi (150  la sută: rata inflaţiei în ’97) şi căderea leului faţă de dolar (98 la sută, în ’97)? întrebau socotitorii. Scoasă din pălărie, această diferenţă se ridica la 4000 de lei. Adăugată ratei de schimb din ultima zi a anului 1997, de 8023 de lei, dădea în jur de 12.000 de lei. Cât şi-ar fi dorit să încaseze, în lei, cei ce acumulaseră dolari şi voiau să-i vândă. Numai că viaţa nu curge cum vor cărţile, mai ales cele prăfuite.

*

Curba inflaţiei şi curba ratei de schimb se armonizează, într-adevăr, dar nu mecanic. Şi nici de la un an la altul, ci într-un timp ceva mai lung. Apoi, sunt vreo 10-11 indicatori care fac presiune asupra cursului, dar nu continuu. Şi  nu toţi deodată. Doar cererea şi oferta, împreună, influenţează zilnic cursul. Or, era deja un fapt notoriu că în 1997 cererea crescuse neîncetat, dar oferta a cunoscut o creştere şi mai bună. Era normal ca piaţa  să nu împingă cursul până în pânzele inflaţiei.

În 1998 avea să fie la fel. Cererea a continuat să crească; oferta însă a depăşit-o. Sub aspectul inflaţiei însă, 1998 nu a mai semănat cu 1997. În ’98 a fost înregistrată o scădere masivă a inflaţiei: de la 151 la sută la 40 la sută.

Dar să revin la 1997. Cursul şi dobânzile se formau deja pe piaţă. Banca Naţională, în intervenţiile sale, nu ataca direct nici cursul de schimb şi nici rata dobânzii. Deşi mulţi dealeri, care operau pe piaţa valutară, afirmau că BNR are ca ţintă un anumit curs. Nu mai puţini însă erau cei care credeau că BNR urmărea un anumit nivel al dobânzilor. Aceste ţinte erau însă lovite de BNR doar prin ricoşeuri. Banca Naţională ochea direct o singură ţintă: cantitatea de bani. Prin reglarea acestui indicator, avea în vedere calmarea inflaţiei. Obiectiv extrem de costisitor pentru Banca Naţională. Dar ar fi costat şi mai mult dacă inflaţia ar fi fost lăsată să crească după cum îi era pofta.

Intervenţia BNR nu putea avea însă decât efecte parţiale. Fiindcă inflaţia în 1997 nu avea numai cauze monetare. Dacă ar fi avut numai cauze monetare, atunci Banca Naţională ar fi putut ataca în forţă  inflaţia şi am fi scăpat de acest flagel. Inflaţia avea însă în principal cauze structurale, cuibărite în economia reală, cum are şi în prezent. Banca Naţională se lovea puternic de această realitate ori de câte ori încerca să relaxeze politica monetară. Fiindcă banii noi erau înghiţiţi de preţuri în loc să ajungă în afaceri ori în investiţii.

Eram încă de atunci dominaţi de un climat inflaţionist mult mai periculos decât inflaţia însăşi. În aceste condiţii, dacă relaxările monetare nu erau dublate de mai multă muncă performantă, de mai multă competenţă în organizarea muncii şi de o mai strânsă legătură între bani noi şi produse noi pe piaţă, atât bunuri, cât şi servicii, banii noi nu aveau cum să ajungă nici în afaceri bune, nici în investiţii profitabile, ci se duceau în preţuri. Aşa cum avea să se întâmple mai târziu, începând din 2005, cu supralichiditatea din sistemul bancar pe care economia reală n-o putea absorbi.

*

Semnificativ este faptul că nu numai cursul, ci şi dobânzile se armonizează cu inflaţia. Dar şi în această  privinţă, teoria şi practica nu se potrivesc totdeauna. Din cauza acestei discordanţe, românii au pierdut bani mulţi la ruleta inflaţiei, inclusiv din cauza dobânzilor real-negative. Fără îndoială că trăiam într-o realitate de care nu puteam să facem abstracţie. Atâta vreme cât inflaţia creştea, cum s-a întâmplat în ’97, nu puteam avea dobânzi mici. Era clar, încă de atunci, că trecerea la dobânzi mici va însemna că am rezolvat lucrurile în economie.

Dar în ’97 nu eram într-un moment de relansare. Eram într-un moment de terapie. Ceea presupunea şi restrângerea creditelor, pentru a nu pulsa în economie masă monetară care să producă inflaţie; şi folosirea banilor numai acolo unde puteau să producă, acolo unde agenţii economici puteau „să alerge” mai repede decât inflaţia.

Consider că astăzi, în România, s-a lărgit cercul populaţiei care înţelege că politica monetară constituie un demers mult mai complex şi mai interesant decât cel pe care şi-l imaginează cei ce cred că totul se reduce la anumite comenzi: „Jos cursul” sau „Sus cursul”; „Jos dobânda” ori „Sus dobânda”. Fiindcă această politică e o lume fascinantă, în care se întâlnesc totdeauna instrumentele cercetătorului şi ale practicianului. În această lume, cunoştinţele solide ale specialiştilor bancari se asociază cu fineţea unor observaţii sociologice şi psihologice. Toate dublate de experienţă şi de spirit creator. Din nefericire însă, în 1997 într-o mult mai mare măsură decât acum, judecata era făcută deseori cu „argumentele” populismului. Aşa că populaţia rareori înţelegea bine ce i se întâmplă. Mai cu seamă, nu înţelegea că dacă se împuţinează munca, sub raportul eficienţei, desigur, trebuie să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus pe piaţă se duce... în preţuri. Şi îi era şi mai greu să priceapă că sunt împrejurări în care prea mulţi bani strică. Deşi a avut posibilităţi să vadă cu ochii lui cum, în astfel de împrejurări, se ajunsese la o adevărată „fugă de lei”. Pentru că de multe ori ne cocoţam pe o grămadă de „bani fierbinţi”.

Bani de care şi populaţia, şi întreprinderile, şi băncile voiau să scape. Lucru nu tocmai uşor în condiţiile unei pieţe cu ofertă numai în aparenţă satisfăcătoare; în realitate, oferta de pe piaţa noastră de consum era  în suferinţă. Şi structural, şi calitativ. Aşa că ne confruntam cu un fenomen pe care economiştii îl numesc „iluzie monetară”: convingerea că sporurile salariale sunt benefice, chiar dacă preţurile cresc şi ele. În ’97, sindicatele au cerut sporuri salariale şi... le-au obţinut. „Banii fierbinţi” s-au înmulţit. În ’98, jocul a fost reluat în aceeaşi termeni. Se cereau bani fără să se ofere în schimb performanţă.

Continuarea: joia viitoare.