Leul fără frontiere (13)

Piaţa valutară, deschisă încă din februarie 1991, a jucat un rol de pionierat în tranziţia la economia de piaţă în România. Desigur, această piaţă a fost greu de pus pe roate într-o economie ca a noastră, înclinată să cheltuiască pentru importuri mult mai mult decât încasa din exporturi.

Într-un astfel de context, lupta pentru valută nu putea să fie decât dură. Până în decembrie ’89, valuta se repartiza centralizat, pe bază de plan.  

Practic, statul o aduna în totalitate în cazanul comun, de unde era împărţită utilizatorilor. Procedeul concentra toate caracteristicile proprii economiilor de comandă. În esenţă, repartizarea valutei nu respecta criteriile profitabilităţii şi eficienţei iar, în contrapartidă, moneda naţională (de schimb) nu era convertibilă. Deseori, valuta era folosită de către acele întreprinderi care lucrau sub pragul minimei eficienţe economice.

Şi totuşi, un leu convertibil îşi dorise şi Nicolae Ceauşescu. În anii ’70, la începutul lor, chiar i-a trecut prin cap ideea să încerce marea cu degetul. Deşi un astfel de demers era imposibil într-o ţară fără piaţă de bani liberă.

Dar nu absenţa pieţei l-a descurajat pe Ceauşescu. Motivul a fost altul: zorii unei crize economice grave, ce avea să lovească dramatic societatea românească la începutul anilor ’80, se iviseră în anii ’70. Evenimentele s-au conturat lent. După un îndelungat efort de suprainvestire în industrie – proces în care, adeseori, eficienţa obţinută nu a fost justificată de imensitatea resurselor angajate -, începând din 1980 a fost făcut un salt brutal în cealaltă extremă: restrângerea sau chiar reprimarea investiţiilor pentru înlocuirea capitalului fix uzat fizic ori moral. Ideea leului convertibil nu mai avea susţinere economică.

Partidul nu admitea însă că România trece printr-o gravă criză economică. Erau de neconceput nu numai discuţiile pe această temă, ci şi analizele. Niciun fel de informaţii alarmante n-aveau cum să ajungă dincolo de perdeaua de protecţie ţesută de propaganda de partid. Politicile economice, în cea mai mare parte, clădeau aparenţe. Salariaţii îşi primeau salariile. Neîndestulătoare, dar sigure. Banii şi preţurile erau planificate şi mimau stabilitatea. Întreprinderile, oricât de mari le erau pierderile, nu erau ameninţate nici de şomaj şi nici de falimente. Se organizase, de fapt, o evadare din realitate. Cel dintâi rezultat şi cel mai vizibil? Magazinele goale. Cu deosebire lipseau bunurile de consum.

*

Dincolo însă de aparenţele de stabilitate, economia era supusă unui proces agravant de degradare. Întreprinderile primeau bani de la buget, dar îşi rezolvau tot mai greu problemele de aprovizionare. Pentru că piaţa internă nu mai putea să susţină nevoile industriei naţionale. Iar importurile erau tot mai mult amputate. 

Populaţia primea şi ea bani. Venituri din muncă. Sau din pensii. Dar nu găsea mărfurile de care avea nevoie.

Pentru repartiţia bunurilor şi serviciilor, a căror ofertă era cu mult sub nivelul cererii solvabile, viaţa a impus o soluţie: pieţele libere. Funcţiona, în societatea românească, inclusiv o piaţă liberă a întreprinderilor de stat. Ştia Ceauşescu despre această piaţă? Sunt multe indicii ce îndreptăţesc un răspuns negativ. Probabil că habar n-avea. Iar cei care ştiau, din jurul lui, închideau ochii.

Sigur, este firească o întrebare: cum a fost posibil să funcţioneze o piaţă liberă, la nivelul întregii ţări, fără să ştie Ceauşescu? În logică se spune că tot ce-i real e şi posibil. Şi a fost posibilă o astfel de realitate pentru că a fost găsită o acoperire, chiar dacă parţială: litera legii. Cine venea pe această piaţă liberă a întreprinderilor de stat  avea nevoie  de… un bilet de intrare. O hârtie, oficială, ce reprezenta repartiţia eliberată de Comitetul de Stat al Planificării. Fiindcă CSP-ul, potrivit legii, „prindea” în plan şi Ministerul Aprovizionării elibera efectiv o repartiţie de materiale. Repartiţie ce îi dădea dreptul unei întreprinderi să intre în piaţă şi să se integreze în joc. Fără repartiţie nu se putea intra pe piaţă. Dar din momentul în care o întreprindere ajungea în arenă, vedea că aici nu mai era nimic planificat.

După 1980, nici mama repartiţiei nu mai era de ajuns pentru ca o întreprindere să-şi obţină resursele. Deşi de la o anumită tribună se spunea mereu că  „avem ce ne trebuie”,  se ştie că nu aveam „tot ce ne trebuie” şi că materialele existente ajungeau doar pentru jumătate dintre cei cu repartiţii. Aşa că toţi cei care voiau să-şi facă efectiv aprovizionarea erau nevoiţi să… plătească în plus. Nu, nu în bani, căci banii nu aveau valoare. Au apărut nişte mijloace specifice de plată. Întreprinderi care lucrau numai cu fiare, dar care se aprovizionau în amintita piaţă, şi-au făcut cârnăţării de excepţie, ca „mijloace de plată”. Şi nu numai cârnăţării, ci crescătorii de păsări, de porci, pescării, vinoteci şi aşa mai departe. Toate aceste întreprinderi aveau secţiile de aprovizionare  umflate, cu câte 60-70 de oameni în schemă, care băteau ţara încărcaţi ca nişte hamali  şi care, practic, făceau aprovizionare mituind cu cârnaţi, cu slănină, cu ţuică şi alte produse. Iar când nu răzbeau  funcţionarii de la aprovizionare, cei din „primul cerc”, cel mai mare, intrau în joc directorii. Şi începeau schimburile. Sau prim-secretarii judeţeni ori chiar miniştrii.

Înainte de 22 decembrie‚ 89, întreprinderile româneşti aveau cuvinte multe în titulatură şi bani puţini în conturi. Multe dintre aceste întreprinderi nu aduceau profit, ci produceau pierderi. Ele sufereau presiunea unui sistem hipercentralizat, dominat de egalitarism şi de absenţa oricărei concurenţe.

* 

Astfel de reflexe, chiar dacă atenuate, s-au păstrat şi în anii tranziţiei. După un debut contradictoriu, cu rezultate bune dar şi cu multe sincope, piaţa valutară a început să funcţioneze pe principii descentralizatoare abia în anul 1994. Totuşi, în 1995 şi mai ales în 1996 au apărut mai multe constrângeri, legate cu deosebire de dorinţa de a ţine sub control preţul energiei. Restricţionarea concurenţei, îndeosebi prin reducerea la numai patru a numărului băncilor-dealeri, a fost impusă pentru racordarea schimburilor valutare la realităţile din economie: o piaţă de consum cu multe  preţuri controlate sau stabilite de guvern, o piaţă de producţie cu nenumărate subvenţii, făţişe ori mascate, împărţirea centralizată a resurselor energetice, inclusiv instituirea unui fond valutar energetic, cărora li s-au adăugat dirijarea prin legi şi ordonanţe a creditului bancar.

Din februarie 1997, Banca Naţională a trecut la adevărul preţului – preţurilor: cursul de schimb. După liberalizarea pieţei creditului, a  dobânzilor, a preţului  aurului, era firesc să se acţioneze pentru stimularea competiţiei şi pe piaţa valutară. S-a decis liberalizarea pieţei valutare. Au fost luate măsuri pentru stabilizarea şi transparenţa cursului valutar. Scopul acestor măsuri era acela de a asigura repartizarea descentralizată a valutei, pe criterii economice, în condiţiile liberei concurenţe.

 Băncile comerciale autorizate să facă tranzacţii valutare au dobândit drepturi şi obligaţii egale. Rezultatele bune ale acestor măsuri nu au întârziat să apară. Piaţa valutară din România a dobândit fluiditate. Întârzierile la schimbarea leilor în valută au dispărut. Importatorii nu mai stăteau la cozi. Schimburile valutare, în condiţii corespunzătoare reglementărilor în vigoare, se făceau în timp optim.  Noua realitate a pieţei valutare a determinat BNR să renunţe la cursul de referinţă. Concurenţa între bănci, eliberată de constrângeri, făcea anacronic un „curs unic” – obligatoriu atât pentru operaţiunile efectuate de autorităţile statului, cât şi pentru înregistrările contabile într-o economie diversificată. De altfel, denumirea de „curs de referinţă” a produs confuzii, chiar şi în rândul unor operatori de pe piaţă. Adeseori, „cursul de referinţă” a fost identificat cu ceea ce în termeni de specialitate se numeşte „curs oficial” – un preţ al valutei stabilit pe criterii administrative şi nu în condiţiile pieţei libere.         

*

Renunţarea la „cursul unic”, de referinţă, folosirea unei diversităţi          s-au impus în momentul în care s-a realizat racordarea pieţei valutare la realităţile celorlalte pieţe, dominate şi ele de măsuri pentru liberalizarea concurenţei, adevărul preţurilor şi descentralizarea deciziei. Era o dovadă că a crescut încrederea în forţele pieţei. Pe această încredere s-au bazat acţiunile de flexibilizare a pieţelor valutară şi monetară. În acest sens, a fost asigurată liberalizarea circulaţiei agenţilor economici într-un sistem interbancar concurenţial, în aşa fel încât fiecare să poată opta pentru băncile care oferă cele mai bune servicii, cele mai convenabile dobânzi şi cursuri  de schimb.

Liberalizarea concurenţei pe piaţa valutară  a determinat trecerea la un nou mod de reflectare a realităţii pieţei – în neîncetată mişcare, bogată în aspecte dintre cele mai variate şi cu diversitate de cursuri. Pentru a facilita „citirea” corectă a diversităţii cursurilor de schimb şi înţelegerea corelaţiilor cu dinamica economiei naţionale, BNR a început să calculeze  cursul  pieţei valutare. Acest curs, ce se calculează şi în prezent, reflectând  nivelurile la care băncile comerciale efectuează tranzacţiile, a dobândit doar o valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, care să ajute economia şi populaţia să cunoască starea pieţei valutare.

Regulile pieţei au devenit ferme:  băncile ce au cotat un curs trebuiau să-l onoreze, cele care au declarat o operaţiune trebuiau s-o facă în timp rezonabil. Mai cu seamă, au căpătat importanţă asigurarea deplinei transparenţe pe piaţa valutară şi  respectarea cu stricteţe a datei tranzacţiei valutare, în baza adevărului că timpul înseamnă bani şi că, în lumea modernă, în operaţiunile interbancare sau între bănci şi clienţii lor, contează nu numai ziua tranzacţiei, ci şi ora sau chiar minutul. Pentru ca un curs cotat la o anumită oră să fie valabil la ora anunţată şi nu mai târziu, când realitatea pieţei se poate schimba.

*

Cert este că începând de la 18 februarie‚ 97, în baza pachetului de măsuri stabilit de Guvern şi BNR privind liberalizarea preţurilor şi a cursului de schimb, piaţa valutară interbancară a trecut la un nou tip de activitate, în condiţiile unei largi concurenţe.     

 Societăţile bancare şi sucursalele băncilor străine, ce erau autorizate ca brokeri sau dealeri ai pieţei valutare interbancare, au fost reautorizate să participe la toate genurile de operaţiuni prevăzute în Normele privind funcţionarea pieţei valutare interbancare.

 BNR a eliminat  distincţia dealer/broker pentru societăţile bancare şi sucursalele băncilor străine autorizate să funcţioneze în România; în acest fel se sparge monopolul băncilor – dealer, băncile de pe piaţa valutară având drepturi şi obligaţii egale.

Printr-o circulară a Băncii Naţionale, încă de la 17 februarie‚ 97 au primit dreptul de a funcţiona ca operatori ai pieţei valutare următoarele bănci: Banca Comercială Română S.A.; Banca Română de Comerţ Exterior S.A. – BANCOREX; Banca Agricolă S.A.; Banca Română pentru Dezvoltare S.A.; Banca pentru Mica Industrie şi Libera Iniţiativă S.A. – MINDBANK; Banca de Credit Cooperatist S.A. – BANCOOP; Banca Comercială „ION ŢIRIAC”S.A.; BANCPOST S.A.; Banca de Export Import a României S.A. – EXIMBANK; Banca Românească S.A.; Banca de Credit Industrial şi Comercial S.A.; Banca Transilvania S.A.; Banca Internaţională a Religiilor S.A.; Banca Turco – Română S.A.; Banca Bucureşti S.A.; Banca Columna S.A.; Banca de Credit PATER S.A.; ABN AMRO Bank (România) S.A.; Banca Comercială ROBANK S.A.; Banca Comercială ALBINA S.A.; Citibank România S.A.; Frankfurt Bukarest Bank; Societe Generale; Misr Romanian Bank; Banca Franco – Română; Chase Manhattan Bank; Banca Anglo – Română; ING Bank NV.

Au fost exceptate de la aplicarea acestei prevederi societăţile bancare faţă de care s-a iniţiat procedura de reorganizare şi lichidare judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995, în speţă Banca Dacia Felix S.A. şi Banca Renaşterea Creditului Românesc S.A. – CREDIT BANK.

Societăţile bancare şi sucursalele băncilor străine, care primiseră autorizaţie de funcţionare, dar nu deţineau autorizaţie de participare pe piaţa valutară interbancară, precum şi societăţile bancare şi sucursalele băncilor străine ce urmau a se înfiinţa, puteau solicita Băncii Naţionale a României autorizarea, cu respectarea condiţiilor prevăzute în Normele privind funcţionarea pieţei valutare interbancare.

 Noua realitate a pieţei valutare a determinat decizia BNR de a renunţa la calcularea cursului de referinţă.