Leul fără frontiere (16)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De la 30 ianuarie ’98, convertibilitatea leului, pentru operaţiuni de cont curent, devenise realitate. Este asigurată astfel funcţionarea normală a schimburilor economice cu străinătatea. Banca Naţională dăduse unul dintre cele mai puternice semnale pozitive în atenţia investitorilor străini.

Trecerea la convertibilitate a fost însă însoţită şi de nenumărate rele prevestiri, între care cozile la valută şi epuizarea rezervei valutare. Nu s-au adeverit însă. Mai mult, piaţa şi-a amplificat mişcarea în zig-zag, pe un fond de relativă stabilitate, fapt care i-a pus în încurcătură pe amatorii de presiuni speculative asupra monedei naţionale.

Dar orice pas înainte poate să aibă un preţ, a avut un preţ şi liberalizarea cursului de schimb pe o piaţă valutară concurenţială. Speculaţiile au indus o accelerare a scumpirii dolarului. Aşa că în niciun caz nu i se putea lăsa drum liber excesului de speculaţie. Faptul că mecanismele pieţei valutare au fost bine reglate, aşa încât, neîncetat, leul a urcat şi a coborât, speculatorii s-au trezit în faţa unor dificultăţi cu care ei nu erau obişnuiţi, s-a numărat între efectele benefice ale liberalizării pieţei valutare.

Recapitulez. La 17 februarie 1997, Banca Naţională a ridicat cele mai multe dintre restricţiile ce fuseseră impuse pieţei valutare şi monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piaţă. În ceea ce priveşte cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. Atunci au fost puse, practic, bazele trecerii la convertibilitatea nelimitată de cont curent.

Începând de a doua zi, 18 februarie 1997, BNR a renunţat la cursul de referinţă al leului, spre a înlătura orice fel de confuzii în legătură cu tranzacţiile pe piaţa valutară interbancară. Aşa cum s-a anunţat atunci, până la adoptarea unei decizii privind calcularea şi comunicarea unui indicator al pieţei valutare avea să rămână valabil cursul de 7744 de lei pentru 1 dolar SUA din 18 februarie 1997. Valabilitatea acestui curs de 7744 de lei pentru 1 dolar SUA, a expirat la 11 martie 1997, orele 24. Începând cu ziua de 12 martie 1997 a intrat în vigoare noul sistem de reflectare zilnică a realităţii pieţei valutare interbancare.

*

Banca Naţională a început să calculeze, în fiecare zi, cursul leului pe piaţa valutară. Curs ce reprezenta o medie a nivelurilor la care se făceau tranzacţiile între bănci şi clienţii lor. Cursul avea valoare statistică, în genul indicatorilor bursieri, având rolul de a ajuta economia, autorităţile statului, presa şi populaţia să cunoască starea pieţei valutare. Totodată, autorităţile puteau folosi cursul pieţei valutare în operaţiuni vamale, în instanţele judecătoreşti, în administraţia de stat.

Cursul pieţei valutare a început să fie transmis zilnic, de către BNR, Ministerului Finanţelor, Vămii, Ministerului Public, Poliţiei. Agenţii economici urmau să-şi facă înregistrările la nivelul la care se efectuau tranzacţiile. Renunţarea la cursul de referinţă şi trecerea la calcularea cursului pieţei valutare, ca valoare statistică, se înscria între măsurile adoptate de Banca Naţională pentru liberalizarea pieţei valutare. Politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. S-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat amestecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de emisiune monetară.

Aşa cum era de aşteptat, foarte repede a început să fie resimţită îmbunătăţirea  balanţei de plăţi externe. Deficitul contului curent s-a micşorat în 1997, faţă de 1996. În acelaşi timp, a apărut o uşoară creştere a exporturilor, în condiţiile în care importurile s-au situat sub nivelul anului 1996.

*

Fără îndoială că Banca Naţională, pe întregul parcurs al procesului de trecere la convertibilitatea leului, a întâmpinat multe dificultăţi. De nenumărate ori s-a trezit cu un surplus de lei pe piaţă. Nu din cauză că „ar fi fost tipăriţi prea mulţi bani”, cum s-a spus adeseori. Cauza a fost alta: nu banii au fost în exces, ci puterea economiei reale de a-i  atrage, pentru a-i folosi în afaceri şi investiţii, a fost prea mică. În aceste condiţii, Banca Naţională şi-a pus în funcţiune aspiratoarele, pentru a realiza echilibrul bani-mărfuri. Teoria, în această privinţă, e limpede: se împuţinează munca (în ’97 PIB-ul a scăzut cu 6 la sută), trebuie să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus se duce... în preţuri.

Dar necazurile nu s-au oprit aici. Leul, în primăvara anului 1997, a manifestat brusc o tendinţă de depreciere, provocând nervozitate pe piaţă. Desigur, specialiştii din Banca Naţională au analizat fenomenul. Au făcut-o pentru că semnalele venite de pe această piaţă au o mare însemnătate. Mai ales că instituţiile publice, presa, o bună parte a populaţiei, dar în primul rând operatorii economici se obişnuiseră să privească zilnic ceasul pieţei valutare. Nu din simplă curiozitate, pentru ca tot românul să ştie cât mai costă dolarul. In lei, desigur. Cursul leu-dolar, publicat în fiecare zi lucrătoare, începuse să transmită un dublu mesaj. Unul obiectiv, exprimând puterea de cumpărare a monedei naţionale. Altul subiectiv, determinat de conjuncturi şi de un întreg complex de factori psihologici. Privind acest ceas, ne puteam da seama care este starea balanţei comerciale. Dacă exportatorii aduceau ori nu destui dolari în ţară. Sau dacă importatorii aveau sau nu destulă valută pentru a aproviziona pieţele interne. In acelaşi timp, ne puteam face o idee mai aproape de adevăr despre mişcarea reală a preţurilor de producţie şi, mai departe, a preţurilor de consum.

*

O noutate absolută: tendinţa de a împinge dolarul în sus nu a mai putut fi susţinută de piaţa neagră – cea mai „sensibilă” la zvonuri şi la declaraţii spectaculoase – care îţi pierduse suflul. Agenţii „bursei negre” n-au mai reuşit să urce dolarul şi casele de schimb nu au mai avut cum să le ţină trena. Pentru a nu-şi pierde clienţii. Piaţa interbancară a fost aceea care a arătat încotro merge leul, în raport cu alte monede naţionale. Îndeosebi cu dolarul. Dar şi cu toate celelalte valute folosite în tranzacţiile noastre economice internaţionale, inclusiv cu valutele „exotice”. Iar cursul zilnic nu făcea altceva decât să dea ora exactă. El era oglinda în care se reflecta întreaga economie naţională. Un sistem extrem de complicat şi de complex.

Căderea monedei naţionale nu exprima însă, neapărat, dereglări în activitatea economică. Tot aşa cum aprecierea ei, pe piaţa valutară, nu era numaidecât semnalul unei însănătoşiri economice. Desigur, pe termen scurt, era raportul între cererea şi oferta de valută. De multe ori, mai ales pe o piaţă ca a noastră, nefortificată, factorii emoţionali jucau un rol imens. Şi joacă încă. Atunci însă, în primăvara lui 1997, nu existau factori obiectivi care să alerteze piaţa şi să amplifice emoţiile. Mai degrabă, în condiţiile în care în băncile comerciale nu se mai făcea simţită o „fugă a leilor”, nu avea de ce să crească presiunea asupra dolarului. Totuşi, principalii indicatori  ai economiei româneşti înregistrau niveluri  nesatisfăcătoare. Mai mult, evoluţia unor parametri economici chiar se degrada. Mişcarea preţurilor era încă influenţată în rău de rezultatele activităţii economice. Alături de lipsa de performanţe în planul eficienţei şi productivităţii au mai produs inflaţie subvenţiile aruncate în găurile negre ale economiei, salariile fără nici o legătură cu rezultatele muncii, concesiile sociale, plus corecţiile de preţuri. Iar în 1997 nu aveau să se producă modificări în modelul economic bazat pe centralism şi pe teama de mecanismele pieţei. Şi chiar dacă, începând din 1997, nu s-a mai mizat atât de mult pe protecţia importurilor de energie, pe subvenţii, pe controlul preţurilor şi al cursului de schimb, din nefericire au continuat amânarea sau blocarea restructurării întreprinderilor cu pierderi.

*

O neşansă a fost faptul că şi în 1997, alături de lipsa de resurse, s-au menţinut fragilitatea echilibrelor şi deteriorarea credibilităţii economiei româneşti.  Practic, echilibrele economice nu şi-au găsit nici o ancoră solidă de sprijin. În consecinţă, structurile energo-intensive, cu valoare adăugată redusă, au limitat creşterea eficienţei economice. Ritmul investiţiilor a tins să scadă. Ameninţarea cea mai pronunţată, în ceea ce privea echilibrele economice, a constituit-o creşterea deficitului extern.

Reforma pieţei valutare avea însă efecte benefice. Atunci, rezervele valutare ale Băncii Naţionale a României au crescut pe seama cumpărărilor nete realizate cu succes pe piaţa valutară. Datorită intervenţiilor BNR, începând din martie 1997, piaţa valutară s-a stabilizat, deşi inflaţia mare din ’97, de peste 150 la sută, i-a scotocit prin buzunare pe români şi le-a luat mai mulţi bani, pentru a continua să-i subvenţioneze pe producători. Fiindcă prea mulţi dintre producători aşa erau obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, în timp ce ei menţineau oferte restrânse.

Cererea solvabilă s-a restrâns şi ea. Tot mai mult. Salariile reale n-au mai putut să crească, deşi cele nominale au fost neîncetat mărite, pentru că o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu avea cum să justifice alt nivel de câştiguri, mai înalt. Normal, salariile neîndestulătoare n-au putut să asigure consumuri mai mari. Dimpotrivă, consumul a scăzut.

În aceste condiţii, producătorii au pierdut şi ei. Peste stocurile de produse finite nevândute s-au aşezat alte stocuri, ce au făcut neîncăpătoare nu numai magaziile, ci şi curţile multor întreprinderi. Pentru că piaţa, atunci când îi sunt încălcate regulile, se răzbună. Produsele respective, tot mai scumpe, au avut mai puţini cumpărători, pe o piaţă dominată de consumatori cu venituri mici. Producătorii şi comercianţii au fost obligaţi să domolească preţurile. Dacă n-ar fi făcut-o, inflaţia din ’97 ar fi fost şi mai mare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite