Leul fără frontiere (18)

Data de 1 februarie ’98 a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. A fost, desigur, un eveniment important. Nu numai monetar, ci şi economico-social. În legătură cu implicaţiile lui, deşi numeroşi analişti şi oameni de afaceri au exprimat temeri, este relevant faptul că regimul valutar introdus în 1998 nu a adus îngrădiri nici pentru exportatori, nici pentru importatori.

Dimpotrivă, şi unora şi altora le-a adus înlesniri. S-au adăugat chiar noi liberalizări în contul de capital, prevăzute de alte reglementări. Toate aceste înnoiri – şi multe altele – au simplificat într-o mare măsură şi operaţiunile de autorizare a mişcărilor de capital ce reveneau Băncii Naţionale. Nu mai erau necesare tot felul de avize şi autorizări pentru mişcări valutare, ce birocratizau şi umflau schemele de personal.

*

Mesajul pentru întreprinzători (rezidenţi ori nerezidenţi) era dat în clar: de aici încolo nu vor putea fi făcuţi paşi înapoi. Aşadar, restricţiile ce au fost eliminate nu vor mai putea fi reintroduse. Cel mult, aveau să dispară şi alte restricţii, în aşa fel încât piaţa  valutară să devină şi mai mult liberalizată.

Un mesaj, tot în clar, fusese dat şi populaţiei. Potrivit noului regulament valutar, dispăreau plafonul de 500 de dolari (peste care persoanele fizice nu puteau să facă schimburi valutare) şi obligaţia de prezentare a unui paşaport turistic. De la 1 februarie ’98, puteau deja să fie schimbaţi lei contra valută fără niciun fel de limite. Şi fără restricţii.

Noi avusesem şi până la 1 februarie 1998 un soi de convertibilitate, internă şi limitată. Ea se referea numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. Şi era limitată pentru că inducea foarte multe restricţii. Acest tip de convertibilitate a intrat în scenă, în România, la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au condus la relaxarea pieţei valutare, una dintre cele mai spectaculoase fiind adoptată la 1 august 1994: liberalizarea cursului de schimb leu-dolar.

Ce schimbări au intervenit la 1 februarie 1997? Convertibilitatea de cont curent era, şi atunci, tot internă. Dar, în ceea ce priveşte caracterul limitativ, rând pe rând au tot fost ridicate restricţii. La 17 februarie ’98, BNR, în cooperare cu Guvernul, pe fondul liberalizării preţurilor, a asigurat liberalizarea pieţei valutare şi monetare. Dobânzile au început să fie stabilite de piaţă. În ceea ce priveşte cursul valutar, băncile comerciale au căpătat deplină libertate de a se concura în stabilirea ratelor de schimb. România îşi asumase responsabilităţi noi, prevăzute în articolul 8 din Statutul FMI. Angajamentul presupunea, cu deosebire, evitarea unor restricţii pe piaţa valutară, a practicilor discriminatorii şi accesul liber la informaţiile privind schimburile valutare pentru FMI şi partenerii externi. Celor ce susţineau că acest pas se făcuse... prea devreme, Banca Naţională le-a amintit că Polonia acceptase articolul 8 în iunie 1995, Cehia în octombrie 1995, Ungaria în ianuarie 1996, Slovenia în septembrie 1995. Au mai acceptat acest pact Rusia (iunie 1996), Lituania (mai 1994), Estonia (august 1994), Republica Moldova (iunie 1995) şi altele.

Ar mai fi de subliniat că, în bună parte, piaţa valutară se schimbase radical în 1997, făcând paşi decisivi către convertibilitate. De la 17 februarie 1997 şi până la 1 februarie 1998, în valuri succesive, mai avuseseră loc neîncetate deschideri. Noul regulament valutar le-a sintetizat doar, într-o prezentare unitară. Din acest motiv, în primul rând, notam într-un alt episod că acest document însemna mai mult decât... un simplu regulament. Era un cod, în sensul că reprezenta şi o culegere de norme deja existente, un codex, dar şi un ansamblu de acte normative în materie valutară, în care regulile vechi, ce rămâneau însă actuale, se interferau cu regulile noi sau actualizate. Se poate spune că, la 1 februarie 1998, România dobândise un cod valutar.

*

Deciziile ce au intrat în vigoare la 1 februarie 1998 au fost pregătite ani în şir, începând cu prima etapă a convertibilităţii leului, din noiembrie 1991. Numai aşa a fost posibil ca a doua jumătate a anilor ’90  să debuteze sub semnul unei devize ce a trezit multe controverse: grăbirea reformei structurale. A fost lansat, atunci, programul care să pună în aplicare deviza. Nucleul acestui program l-a constituit decizia privind reforma radicală a pieţelor de producţie, de consum, monetară, valutară şi de capital, adevărul preţurilor şi încurajarea liberei iniţiative în condiţii concurenţiale.

De ce mizam pe reforma structurală? Fiindcă multe dintre tratamentele din primii ani ai tranziţiei nu reuşiseră mai mult decât ţinerea „în picioare” a economiei bolnave. Nu însă şi însănătoşirea ei. Desigur, am plătit pentru acest tratament parţial. Am plătit pentru că munca şi-a pierdut stimulentele.  Pentru că preţurile s-au rupt de valoarea adevărată a bunurilor şi serviciilor. Pentru că producţia şi consumul s-au dezechilibrat îngrijorător. Dacă voiam ca aceste plăţi să nu se amplifice aveam o singură şansă:  grăbirea reformei structurale.

Forţarea creşterii economice, în ’95 şi ’96, fără stimularea reformelor, a produs prea multe avarii. În ’97, creşterea economică a căzut. În schimb, inflaţia a recăpătat aripi. Nenumărate întreprinderi industriale, îndeosebi dintre cele monopoliste, şi-au potrivit paşii cu inflaţia. Au învăţat să scoată profit din preţuri de monopol, câştigând mai mult deşi au produs mai puţin, mai prost şi cu consumuri mai mari. Pentru că au vândut scump. Aceste întreprinderi s-au bătut pentru întreţinerea climatului inflaţionist, care le-a dat iluzia rentabilităţii şi profitabilităţii. Aşa s-a ajuns ca economia românească să fie dominată de un grav dezechilibru între cerere şi ofertă, pe pieţe cu posibilităţi minime de a fi cheltuiţi eficient până şi puţinii bani ai românilor.

Aceasta era realitatea. Cauzele fiind numeroase şi complexe. Una dintre ele – poate cea mai semnificativă – a fost blocarea concurenţei. Societatea românească nu a avut, atunci, un duşman mai cumplit şi mai perfid decât somnul competiţiei. În acest  plan, al concurenţei economice, schimbările esenţiale nu mai puteau să întârzie. Dar au întârziat.

*

Şi totuşi,  în ’97, multe îmbunătăţiri aveau să se producă pe măsură ce intrările de capital străin s-au înmulţit în România. Fluxurile investiţionale venite din afară, chiar dacă nu acopereau nevoile noastre, au contribuit la un răspuns mai bun al economiei naţionale, au întărit optimismul faţă de dezvoltarea industrială şi de progresul tehnologic, au început să propulseze un alt tip de management, un alt mod de a organiza munca. Dar fluxul ce era aşteptat, cu deosebire, nu putea să vină decât din interior. Din nefericire… nu a venit.

Creştea însă o speranţă: aceea că reformele structurale nu vor mai întârzia. În ianuarie şi februarie ’97, relansarea creditului bancar, ilustrată de creşteri de 20 şi respectiv 16 la sută, era o dovadă certă de încredere că reformele vor porni. Apoi, în condiţiile în care preţurile au explodat, a scăzut şi încrederea. Teama de inflaţie şi-a spus cuvântul. Un reflex firesc, căci românii care au avut ceva economii băneşti la începutul anilor ’90 constataseră cu disperare că şi le-au pierdut la ruleta preţurilor. Mulţi nu s-au ales cu nimic din agoniseala lor de-o viaţă. Fără îndoială că realitatea la jumătatea anilor ’90 era cu totul alta, în sensul că băncile, prin dobânzile ce urcau din nou, protejau economiile populaţiei. Dar preţurile, în urcare şi ele, îngrijorau şi speriau. Din acest motiv, în primul rând, frica de inflaţie ţinea capul de afiş al tuturor sondajelor de opinie.

Inflaţia, după ce dăduse mai multe semne de calmare în ’95 şi ’96, a început din nou să urce în ’97: 13 la sută în ianuarie, 18 la sută în februarie, apoi a urmat marele salt  din martie: 30,7 la sută. Într-o singură lună. Din aprilie însă, treptat, nava inflaţiei a fost  readusă într-un port  liniştit. Şi a fost ţinută acolo cu o ancoră pe care specialiştii o numeau „controlul bazei monetare”: un efort de adecvare în timpul primăverii, pentru a situa în echilibru relativ cererea (solvabilă) şi oferta de bunuri şi servicii, pe toate pieţele; sau, în timpul verii, prin absorbţia de către BNR a surplusului de lei apărut în sistemul interbancar, ca să nu explodeze.

Cert este că Banca Naţională a strâns şurubul la bani: viteza de creştere a masei monetare s-a situat sub viteza de creştere a inflaţiei. În martie, când s-a ajuns la cel mai înalt vârf inflaţionist, în imagine răsturnată s-a plasat vârful mişcării masei banilor, care a atins nivelul cel mai de jos. În acest fel, nu numai că a putut fi evitată superinflaţia, dar s-a obţinut o încetinire simţitoare a creşterii preţurilor. Şi iată cum, după ce în martie ne-am confruntat cu vârful inflaţionist cel mai înalt din întreaga perioadă a tranziţiei, de 30,7 la sută, în iulie inflaţia coborâse până la  cel mai de jos nivel din timpul tranziţiei: 0,7 la sută. Desigur, până atunci.

*

Normal, în vară, BNR a schimbat macazul. S-a produs o relaxare în calibrarea masei de bani. Mai ales că, pe piaţa valutară, cursurile de schimb au format un „coridor” ce a acţionat ca o veritabilă ancoră împotriva inflaţiei, infirmând chiar teoriile în materie. Regula era cunoscută: inflaţia şi cursul se mişcau împreună; inflaţia, în creştere, scumpea dolarul, apoi dolarul scump inducea un plus de inflaţie. Iată însă că, în 2007, teoria nu s-a aplicat la noi. Inflaţia a crescut vertiginos în prima parte a anului, dar cursul a fost stabilizat. Şi a contribuit la domolirea inflaţiei.

Reluarea urcuşului inflaţionist, în lunile de toamnă, a avut ca principal motor corecţiile de preţuri, la care s-au adăugat indexările, compensările şi plăţile salariale neacoperite cu muncă. Pentru că de „inflaţia reprimată” încă nu scăpasem. Şi nici nu aveam să scăpăm prea repede.

Politica monetară a avut totuşi reuşite certe. Necazul era că şi de atunci înainte, cel puţin în primul semestru din ’98, nu existau şanse pentru relaxări, nici monetare şi nici fiscale.