Leul fără frontiere (5)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lumea banilor făcuse din aur principalul stâlp de rezistenţă.Cu deosebire în timpul „valului lung”, de fapt al ciclului secular deschis de Congresul de la Viena din 1815 şi încheiat la declanşarea Primului Război Mondial, convertibilitatea în aur a monedelor s-a numărat între semnele distinctive ale acestei etape istorice.

Din al doilea deceniu al veacului XX însă, în condiţiile în care cheltuielile de război se anunţau mari şi nevoia de bani creştea, aurul şi-a restrâns rolul de garant al convertibilităţii. 

Vara anului 2014 inaugura o altă epocă, un alt ciclu secular, în care etalonul aur avea să pălească. Doar dolarul, un timp, şi-a mai legat convertibilitatea de aur. La Bretton Woods, sistemul monetar internaţional a fost clădit pe doi stâlpi de susţinere. Primul: convertibilitatea în aur a monedei americane, principala monedă de rezervă în lumea postbelică. Al doilea: modificarea ratelor de schimb numai pentru corectarea dezechilibrelor temporare din balanţele de plăţi. Curs fix, cu alte cuvinte.

Treptat, analiştii şi jucătorii de pe pieţele financiare au văzut cum inclusiv convertibilitatea dolarului în aur începuse să se clatine. După 1971, devenise evident că sistemul s-ar fi prăbuşit oricum, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu intervenea accelerarea procesului inflaţionist din SUA. De altfel, convertibilitatea dolarului în aur devenise incertă imediat ce rezervele de metal galben ale SUA şi-au încetinit creşterea. Totodată, pentru ca acumulările de dolari în afara Statelor Unite să nu devină riscante, era nevoie de mai multă creştere economică la nivel mondial. Şi era nevoie de un altfel de convertibilitate, care să nu mai fie dependentă de aur.

*

Sistemul de la Bretton Woods s-a prăbuşit în 1971. Atunci, la 15 august, preşedintele Nixon a anunţat că SUA nu vor mai cumpăra în mod liber aur pentru reglarea tranzacţiilor internaţionale. A fost  sfârşitul oricărei forme de convertibilitate în aur. Dolarul intra în linie cu celelalte valute.  Ţări din lumea largă continuau, fireşte, să acumuleze dolari în rezervele internaţionale, dar convertibilitatea dolarului în aur fusese suspendată.     

Pe pieţele valutare începeau să se schimbe între ele monede ce erau însoţite de simple declaraţii de convertibilitate din partea  oficialităţilor din ţările lor. Numai că astfel de declaraţii implicau o uriaşă răspundere, căci ţările care îşi declarau monedele convertibile erau obligate să aibă pieţe valutare funcţionale şi rezerve valutare îndestulătoare, pentru a putea asigura în orice moment schimburile cerute.

Ce a condus totuşi la căderea convertibilităţii în aur a dolarului? Motivul capital: nevoia de a fi intensificată libera circulaţie a capitalului. Sistemul ratelor de schimb, care se modifica ocazional cu mişcări previzibile, îşi pierduse eficienţa. În anii 1970, Canada a dat drumul flotării libere. Inflaţia din SUA, de la sfârşitul anilor ’60, a făcut necesar un surplus de masă monetară şi, în acelaşi timp, a dus la o creştere a fluxului de dolari spre exterior. Cursul fix devenise stânjenitor. Iar convertibilitatea legată de aur era un stăvilar în calea circulaţiei capitalurilor.

 În plus, comerţul internaţional începea să se mişte de la forme tradiţionale către un sistem nou, cu comenzi la termen, plăţile pentru mărfuri exportate sau importate îmbrăcând forma creditării. Tot mai mult, separaţia tranzacţiilor din conturi de capital de cele în conturi curente a devenit dificilă. 

Concomitent, au scăzut şi posibilităţile autorităţilor naţionale de a controla fluxurile de capital. Lumea s-a orientat, începând din 1973, către cursuri mişcătoare.

De fapt, nu toată lumea. Ci doar acea parte a lumii unde economia şi piaţa s-au identificat. Lumea comunistă continua să fie însă partizana cursurilor fixe. România a respins şi ea economia de piaţă şi cursurile flotante. Le-a respins categoric înainte de 1989, le-a acceptat formal imediat după decembrie 1989, fără însă a manifesta şi în fapt o tendinţă certă de a se despărţi de cazanul comun, de economia de comandă şi de cursul fix. Încet-încet însă, scrâşnind din dinţi, societatea românească le-a spus adio cursului fix şi fixismului economiei.

România, în anii 1990, la început  timid, apoi cu paşi ceva mai fermi, s-a apropiat de economia de piaţă. Au fost deschise cu deosebire pieţele financiare: piaţa monetară, piaţa valutară, piaţa titlurilor de stat, pieţele bursiere. Aceste noi realităţi au contribuit la însănătoşirea monedei. Societatea românească a început să înţeleagă, totodată, că avem nevoie şi de un leu tare.  Subliniez: tare, dar nu fix. Un leu convertibil, desigur, care să fie locomotiva în stare să scoată economia din îndelungata ei înapoiere într-o formulă neinflaţionistă şi de durată. Aşa s-a întâmplat şi în alte ţări: mai întâi au fost liberalizate preţurile, apoi s-a trecut la convertibilitatea monedei şi pe urmă, pe baza unei monede relativ stabile, s-a produs însănătoşirea economiei.

*

Astfel de schimbări deveniseră nu doar posibile, ci şi necesare în condiţiile în care istoria, la sfârşitul anilor 1980, îl contrazisese pe celebrul Raymond Aron. La cumpăna dintre anii 1970 şi 1980, în plină ofensivă a ideologiei comuniste, reputatul filosof şi sociolog francez publica o carte profetică: “În apărarea Europei decadente”. El vedea, la graniţele comunismului cu lumea apuseană, “câini poliţişti şi turnuri de observaţie”, având rolul să împiedice orice fel de interferenţă cu “decadenţa societăţii de consum”. Până la un punct, analiza savantului francez era corectă. Se pornea, în cartea amintită, de la adevărul că virtuţile oricărui sistem economic se măsoară prin capacitatea de a satisface nevoile populaţiei, de a administra raţional resursele, de a organiza eficient producţia de bunuri necesare bunăstării fizice şi intelectuale a individului. În această privinţă, totul era limpede: experienţa istorică a ţărilor est-europene era într-adevăr un eşec. Mai departe însă, Raymond Aron se înşelase. Imaginea pe care o contura era aceea a unui sfârşit de secol al XX-lea în care sistemul făurit de URSS “va continua să lupte împotriva influenţei corozive a libertăţilor apusene”. A fost însă tocmai invers. A căzut Zidul Berlinului. Şi au început să cadă miturile în focul procesului „marii concilieri” între capitalism şi comunism... Dar nu, n-a fost nici pe departe vorba de convergenţa sistemelor, proces aşteptat de unele cercuri de stânga din Occident. De altfel, teoria convergenţei începuse să piardă teren încă din anii 1970. Concilierea capitalism-comunism a avut loc sub un alt steag: al raţionalităţii. Practic, comunismului i s-a impus să-şi strângă lucrurile şi să părăsească terenul, lăsând loc liber expansiunii capitalismului.

În plan politic, schimbările s-au petrecut relativ repede. Partidele comuniste au cedat puterea (ori le-a fost luată) şi, imediat, vechile instituţii s-au prăbuşit. În plan economic însă, procesul n-a mai fost atât de rapid. Dimpotrivă, a mers încet, foarte încet. Dar trenul pornise. Trenul  economiei de piaţă. Iar România era în acest tren. La începutul anului 1990, înainte de a ne dumiri ce se va întâmpla cu economia de comandă, planificarea din România s-a prăbuşit dintr-o dată. Acesta a fost începutul noii vieţi economice. Leul, rămas fără drog, a continuat totuşi cursa. Dar, în absenţa dopajului administrat prin plan, devenea tot mai evidentă boala de care suferea: anemia. Imaginaţi-vă un consumator de „prafuri albe” căruia i se ia drogul şi i se cere să obţină... performanţe. Aceasta era starea monedei noastre la începutul tranziţiei. Lucrurile nu mai puteau să întârzie: era nevoie de un leu sănătos, de un leu tare, de un leu convertibil.

Demarajul s-a dovedit a fi greu. Foarte greu. Logica economică şi legităţile economice, de care regimul comunist nu s-a împiedicat niciodată, continuau să fie sfidate. Iar dezacordurile erau deseori grosolane.  În condiţiile în care îşi făceau loc tendinţe de liberalizare economică, au explodat consumurile fără însă ca – aşa cum ar fi fost normal – creşterile de consum să fi fost secondate de liberalizări ale preţurilor şi ale dobânzilor. Ne-am trezit deci, în 1990, cu adevărate recorduri istorice la consumul de pâine, de carne, de preparate din carne, unt, lactate, dar şi de mărfuri nealimentare. Cum însă producţia naţională nu reuşea să asigure o ofertă cât de cât apropiată de nivelul cererii, s-a recurs la importuri. Iar setea de importuri, după constrângerile dure din anii 1980, devenise de nestăvilit.

*

           Acum ştim că una dintre greşelile fundamentale, săvârşite imediat  după decembrie '89, a fost liberalizarea consumului înaintea liberalizării producţiei şi a liberalizării preţurilor bunurilor fizice, serviciilor şi banilor. Speranţa a fost, atunci, exagerată. Speranţa că într-un an, cel mult în doi, economia românească se va însănătoşi. Era însă imposibil ca un astfel de rezultat să fi fost obţinut atât de repede, mai ales că se dezvolta rapid, alergând ca argintul viu, sectorul economiei necontabilizate. Un sector care, bazându-se în mare parte pe reţele primitive, ne trăgea şi mai mult înapoi. Prolifera contrabanda. Din întreprinderile de stat “se scurgeau” imense cantităţi de mărfuri ieftine ce-şi păstrau preţurile planificate, fiind mai departe comercializate pe piaţa neagră internă de către speculanţi sau, mai cu seamă, pe pieţele externe de către turiştii comerciali. Foarte repede, în aceste împrejurări, canalele economiei ascunse s-au diversificat. Multe dintre reţelele primitive s-au umflat, s-au organizat, au devenit sofisticate.                    

Au apărut filiere specializate în lovituri pe piaţa neagră valutară sau în trafic ilegal de stupefiante. În acelaşi timp, s-a format o piaţă neagră a muncii: sute de mii de oameni erau angajaţi şi munceau în societăţi comerciale fără acte sau cu forme întocmite fără respectarea cerinţelor legale. Exista şi o piaţă neagră a serviciilor. Plus evaziunea fiscală. Cu timpul, între sectorul formal şi cel informal din economie s-au consolidat puternice interferenţe. Gama era largă: de la materialele sustrase din întreprinderile de stat şi folosite pe piaţa neagră, fenomen notoriu, până la transferuri ilegale de valută, cedarea unor pieţe externe contra comisioane grase şi sfidarea legilor ce reglementau operaţiunile bancare. Cum însă apăruse şi un flux în sens invers, în sensul că  foarte mulţi bani murdari, proveniţi din economia informală, erau folosiţi la suprafaţă în circuite economice curate, se conturase impresia falsă că un sector ascuns în economie ar fi chiar necesar. Pentru că, într-adevăr, economia informală constituia şi o sursă de venituri suplimentare pentru o bună parte a populaţiei. Mă refer atât la piaţa neagră a muncii şi la piaţa neagră a serviciilor, domenii în care munceau şi obţineau venituri din muncă mulţi oameni, cât şi la faptul că din această economie nevăzută veneau injecţii de capital în economia „la vedere”, erau susţinute investiţii ce menţineau numeroase locuri de muncă. În faţa unor astfel de obstacole, adăugate vechilor mentalităţi centraliste ce încă dăinuiau, reformele economice erau încete. Însăşi trecerea la convertibilitatea limitată a leului, de fapt la convertibilitatea restrânsă, în noiembrie 1991, s-a făcut în condiţii grele; şi aveau să mai treacă mulţi ani, până în 1998, când a devenit posibil să fie asigurată convertibilitatea de cont curent, deschizându-se astfel drumul către convertibilitatea deplină a leului prin liberalizarea contului de capital, proces desăvârşit în 2006.

*

Fără liberalizarea cursului de schimb, începând din 1991, nici n-am fi putut visa la convertibilitatea leului. În plus, dobândisem o supapă prin care erau evacuate presiunile ce  se adunau în economie. Sistemul supapelor a funcţionat însă greu ori de câte ori s-a lovit de deficite interne şi externe mari, de salarii rupte de productivitate, de evoluţiile nesatisfăcătoare din industrie şi din agricultură, din alte sectoare ale economiei, de lipsa de eficienţă şi de indisciplina financiară. La ce s-a ajuns? Desigur, la inflaţie. Iar inflaţia s-a dovedit a fi cel mai mare duşman al economiei noastre.

Inflaţia eroda orice tip de mecanism economic. Chiar şi mecanismele de piaţă. Totodată, producea mari inegalităţi sociale, printr-o redistribuire inechitabilă a veniturilor, de regulă în defavoarea celor cu câştiguri fixe. Inflaţia devenise şi un obstacol puternic în calea convertibilităţii monedei naţionale. 

Continuarea: joia viitoare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite