Mărirea salariului minim şi decăderea angajatului român

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Grafic realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România
Grafic realizat de Fundaţia Friedrich Ebert România

Se măreşte salariul minim pe economie, zice Lia-Olguţa Vasilescu, de la 1 noiembrie. Şi, desigur, deja se aude corul celor care deplâng „lipsa productivităţii“ care să acopere un salariu minim de 2.050 lei (445 euro), în acelaşi timp în care restul dintre noi ar trebui să ne bucurăm că cei mai săraci şi precari dintre angajaţii români vor câştiga 68 lei în mână de la anul.

Logica PSD în mărirea salariului minim e cam aşa: noi mărim salariul minim, iar firmele vor trebui să mărească şi ele salariile peste salariul minim, ca să păstreze diferenţa şi să nu-şi piardă angajaţii.

Ei, vestea revoluţionară e că nu, capitalismul (mai ales ăla românesc) nu e bun şi generos, trickle down nu prea există, iar angajatorii n-or să mărească procentual şi restul salariilor. În loc să facă asta, or să vrea să vină Statul să le rezolve „cumva“ problema că nu găsesc oameni să angajeze, or să ameninţe că aduc asiatici „născuţi să servească“ (oricum, Guvernul PSD e grăbit să mărească numărul de muncitori non-UE în ţară). Domnul ministru al Finanţelor chiar anunţă că ar fi bine să dispară obligativitatea ca lucrătorii extracomunitari să fie plătiţi cu salariul mediu pe economie (care-i face mai scumpi şi, deci, motivează angajatorii să „importe“ mai degrabă personal bine calificat) - iar Parlamentul desigur că a şi votat pentru această măsură.

Şi dacă nu se mai poate şi nu se mai poate, or să mărească preţurile, protejându-şi profitul şi punând afişe că „e din cauză la salarii“.

Iar culmea e că au şi dreptate. Nu e treaba angajatorilor să asigure protecţia angajaţilor, e treaba statului.

Şi ce să vezi: între 2011 şi 2015, numărul de contracte pe salariul minim pe economie (care a tot crescut în tot acest interval) s-a mărit de aproape şase ori. În 2014-2016, aceste contracte au ajuns să reprezinte 44% din total, iar în prezent 46% dintre contractele de muncă sunt pe salariul minim. Şi să nu spună cineva că jumătate dintre angajaţii României – incluzând sectorul public, unde doar femeile de serviciu şi paznicii au salariul minim – face muncă necalificată sau minim calificată.

Ce s-a întâmplat în 2011? Simplu: s-a „flexibilizat“ munca, prin modificarea Codului muncii. Au dispărut contractele colective la nivel naţional. Nici contractele colective sectoriale n-o duc bine. Sindicalizarea a devenit o glumă proastă – ca să faci sindicat, îţi trebuie minim 15 membri din aceeaşi unitate. Vreţi să ştiţi câte firme româneşti au peste 15 angajaţi (plecând de la premisa nerealistă că toţi ar vrea să se unească sindical)? Câţi membri fondatori îţi trebuie ca să faci un partid? Trei! Şi să nu intrăm în detaliile legate de faptul că sindicatele pot participa la negocieri cu patronatul doar în condiţii absolut draconice, iar angajaţii ajung să fie reprezentaţi de un... reprezentant ales tot de patron.

Nu e treaba angajatorilor să asigure protecţia angajaţilor, e treaba statului.

Ştiaţi că, odată cu transferul contribuţiilor de la angajator la angajat, pentru 20% dintre angajaţi salariul nu a crescut corespunzător cu diferenţa înregistrată de angajator – ei primind diferenţa fie la negru, fie sub formă de bonusuri?

Acum, Guvernul vrea să facă mai multe feluri de salariu minim, fără să se gândească o secundă, din profunzimea inteligenţei lui social-democrate, că, în absenţa oricăror alte forme de reglementare şi protecţie a angajaţilor, singurul rezultat va fi că în curând 90% dintre contractele de muncă vor fi pe salariul minim (unul sau altul dintre ele; pe ce punem pariu că unele joburi se vor schimba pe hârtie din funcţii cu studii superioare în funcţii cu studii medii? am fost angajată şase ani pe o astfel de funcţie, deşi am studii superioare şi lucram ca jurnalist, dar aşa era mai ieftin pentru angajatorul meu de atunci).

Desigur, or să sară o seamă de cetăţeni că ce treabă am eu cu salariul minim şi de ce pretinde un critic de teatru că s-ar pricepe la fiscalitate.

Ei bine, de aproape un an de zile, de când a început Guvernul PSD să prezinte variante noi de taxare a activităţilor independente – legând de salariul minim valoarea contribuţiilor datorate de lucrătorii independenţi şi persoanele fără venituri –, mă uit cu groază cum oamenii din jurul meu rămân fără asigurări de sănătate (care s-au aproape triplat şi ei nu şi le mai permit) şi cad unul după altul victimă haosului unui sistem inept. Care, pe mulţi dintre ei, i-a făcut el însuşi independenţi, el şi noile modele economice, cărora guvernările României le oferă aceleaşi sisteme de protecţie socială de pe vremea răposatului Ford şi a la fel de răposatei economii industriale.

Nimic nu se compară cu sentimentul de neputinţă care te cuprinde când îţi scriu femei însărcinate în luna a noua să-ţi spună că funcţionarii le-au spus că veniturile lor din drepturi de autor nu se mai iau în calcul la stabilirea indemnizaţiei de creştere a copilului – şi descoperi că asta s-a întâmplat pentru că, jumătate de an, Guvernul a uitat să coreleze nişte legi.

Sau cu sentimentul de furie când îţi dai seama că inspectorii unui întreg ANAF de sector nu ştiu să calculeze contribuţii pe patru ani de zile din cauză că n-au auzit de cota forfetară pe drepturi de autor. Şi că la alt sector au transmis conturi de plată greşite, oamenii au plătit, după care s-au trezit popriţi fiindcă ANAF nu e-n stare să-şi mute banii direct dintr-un cont într-altul.

Sau, bomboana pe colivă, că o mulţime de mame fără contract de muncă şi care au semnat şi plătit contracte de asigurare pentru indemnizaţii şi concedii de asigurări de sănătate ar putea rămâne fără banii de concediu pre- şi postnatal din cauză că juriştii de la Casa de Asigurări de Sănătate Bucureşti nu ştiau, în esenţă, când intră în vigoare acele contracte.

Din chestii de-astea e formată viaţa reală a colegilor mei – desigur, exceptându-i, începând cu veniturile din 2018, pe cei vreo mie care-s angajaţi, de regulă în instituţii publice. Iar astea sunt first world problems, ca să spun aşa, dacă e să te gândeşti la cei 1,3 milioane de lucrători pe cont propriu din România, oameni care muncesc fără a fi salariaţi, preponderent în agricultură/piscicultură/silvicultură, construcţii, service-uri auto sau comerţ. Doar circa 700.000 dintre ei au depus declaraţiile care-i asigură la sănătate (şi, pentru unii dintre ei, la pensie, dar deja pensia e o ficţiune pentru independenţi).

Odată cu mărirea salariului minim în timpul anului fiscal, o parte aceşti 700.000 vor trebui să depună altă declaraţie (mirific, la cum funcţionează semi-informatizatul ANAF). O parte nu-şi vor mai permite asigurarea de sănătate. Dar e bine, aşteptăm trickle down-ul şi pe vietnamezi.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite