Mitul aurului încă trăieşte (1)

O istorie zbuciumată, istoria poporului român, a exacerbat mitul aurului. Un mit atât de puternic încât una dintre cele mai dure legi ale aurului, dată de Ceauşescu în 1978, a rămas în vigoare până în 2000. A fost nevoie de o Ordonanţă de urgenţă a Guvernului din 2000, de alte ordonanţe de urgenţă, de legi şi de ceva timp, din 2000 până în 2006, pentru un proces de demitizare a aurului. În plan juridic.

Pentru că în plan moral mitul încă trăieşte. Trecerea controlului asupra aurului de la BNR la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului a şocat. La Banca Naţională am auzit în telefoane voci contrariate: „Ce idee năstruşnică, aurul şi brânza sub aceeaşi jurisdicţie”. Totuşi, am început să înţelegem şi noi, în România, că aurul se supune aceloraşi exigente calitative ca oricare alt produs. Şi că fascinantul metal galben e o marfă ca oricare alta. O marfă scumpă, e drept, chiar foarte scumpă, uneori asociată cu luxul, deseori asociată cu bogăţia, jucând roluri importante timp îndelungat.

Goana după aur

După ce, într-o dimineaţă de reflecţie, pe malul unui râu ce avea să devină celebru, un mecanic oarecare a fost atras de strălucirea ciudată a unei pietre, moment ce a marcat descoperirea aurului în sălbăticiile Vestului, lumea a înnebunit. A început goana după aurul Americii. Preţurile au atins foarte repede absurdul. Totul se plătea în aur. Totul devenise de vânzare pe aur.

Dar această goană nebună nu putea să dureze prea mult. Secolul al XIX-lea, în cea de-a doua parte, a marcat o stingere treptată a febrei aurului. Lumea financiară a optat pentru un soi de balans între aur şi argint: bimetalismul. Au fost aruncaţi pe piaţă, pe lângă banii scumpi, acoperiţi cu aur, bani ieftini, acoperiţi cu argint. Sistemul a apărut într-un moment în care aurul băncilor centrale se împuţina. Venise vremea marilor speculanţi financiari, care au făcut averi din diferenţe de curs între aur şi argint.

Speculanţii, în arenele financiare, au vechi state de serviciu. Ei au apărut, practic, în istoria lumii în acelaşi timp cu pieţele şi cu banii. Dar bimetalismul a făcut să explodeze speculaţia. Balansul între aur şi argint, pe pieţele financiare, a favorizat o bună verificare a legii lui Gresham, valabilă şi astăzi: moneda slabă alungă de pe piaţă moneda tare. Într-adevăr, argintul a alungat aurul de pe piaţă. În sensul că banii de aur, având valoare superioară, erau tot mai mult tezaurizaţi. În circulaţie erau lăsaţi în tot mai mare măsură bani de argint, cu valoare mai mică. Motiv pentru care bimetalismul era aspru criticat. Presa vremii îl numea „sistemul şchiop”.

Mişcarea care aduce bani

 Piaţa începuse să se apere de ravagiile bimetalismului. O făcea pulsând anticorpi. Atunci, ca niciodată, speculaţia şi-a relevat rolul de proteină, apărând piaţa de somnolenţa banilor. Pentru că, în condiţiile în care speculanţii şi-au intensificat activitatea pe piaţă, cei care retrăgeau din circulaţie banii de aur, tezaurizându-i, n-au mai avut linişte. Schimburile au devenit dinamice, ratele de schimb au început să urce şi să coboare şi banii de aur, treptat, au revenit în circulaţie. De frica speculanţilor, care împingeau spre depreciere valorile adunate în stocuri. Lumea afacerilor începea să înţeleagă un adevăr esenţial: că numai mişcarea aduce bogăţie.

 Pe o piaţă vie, cine avea disponibilităţi (de mărfuri, de titluri, de bani) nu-şi permitea să le ţină în “sala de aşteptare”, în speranţa că va veni o conjunctură favorabilă. Dacă adepţii aşteptării (care au cumpărat ieftin şi voiau să vândă scump) ar fi dispus de răgazul necesar… stagnarea ar fi făcut ravagii. Mărfurile s-ar fi adunat în stocuri, titlurile de valoare şi-ar fi pierdut vitalitatea, banii s-ar fi depreciat.

Febra aurului trecuse, dar aurul conducea balul. Lumea îşi contabilizase deja beneficiile: au apărut mari exportatori de capital - mai întâi Marea Britanie, Franţa, Germania, apoi Belgia, Olanda, Elveţia şi, în sfârşit, Statele Unite; s-a dezvoltat piaţa mondială a forţei de muncă; au început să se consolideze sisteme bancare şi monetare; a apărut piaţa internaţională a banilor. Lumea  intra într-o nouă eră, în care rolul banilor era în creştere.

 Era tot mai dificilă procurarea numerarului. Apariţia monedei scripturale (de cont) sau a cecurilor n-a rezolvat problema. Iniţial, francul francez a mizat pe aur, dar apoi a fost preferat argintul. S-a ajuns la o monedă mai ieftină. Dar după ce Napoleon a înfiinţat Banca Franţei, s-a recurs la bimetalism.

Leul: durerile facerii

Deşi bimetalismul a fost  considerat primejdios, s-a extins totuşi. La zece ani de la Unire, l-a preluat şi România.

Legea monetară din 1867 a schiţat cartea de vizită a leului. Monedei noastre i-a fost stabilit conţinutul de metal preţios: 0,2898 grame aur fin sau 4,175 grame argint fin. Raportul dintre aur şi argint fiind de 1/14,38. Opţiunea era deci limpede: bimetalism. Bani scumpi, de aur, care să circule concomitent cu bani ieftini, de argint. Într-o încercare de a rezolva, pentru puţin timp şi cu riscuri uriaşe, o dilemă ce abia începuse a se contura. Dar care şi astăzi e actuală. Dilema obsedantă: „monedă tare” sau „monedă slabă”. Împovărată mereu de interese, de războaie economice, de conjuncturi.

Atunci însă, în secolul al XIX-lea, bimetalismul a încercat să pună în circulaţie, pentru fiecare ţară în acelaşi timp, atât o monedă ieftină, de argint, cât şi una scumpă, de aur. Ca să rezolve obsedanta dilemă: bani ieftini sau bani scumpi. Din acelaşi motiv, România, în momentul în care şi-a lansat leul, a acceptat să participe la experimentul bimetalist. 

Documentele din Arhiva BNR pun în lumină date dintre cele mai semnificative. Aflăm că, după intrarea în vigoare a Legii leului, cele dintâi monede româneşti au fost din aur. De 20 lei, ediţia din 1868. Fiind urmate, în 1870, de piesele din argint  de 1 leu.

Baterea monedei de 20 lei, din aur, în 1868, a marcat apariţia primului „pol” românesc. Echivalent al napoleonului francez. Ghinion însă. Moneda de 20 lei, din aur, din 1868, nu a putut fi emisă. Din cauza inscripţiei de pe avers, unde regele Carol I era numit „Domnul Românilor”. Şi astfel, cele 200 de exemplare ce au fost bătute nu au putut fi puse în circulaţie. Spre a fi evitat un conflict cu Austro-Ungaria, care nu era de acord cu această titulatură: „Domn al Românilor”. Abia în 1870 au început să circule primele monede din aur, de 20 de lei. Alte cinci emisiuni monetare din aur, cu valoarea de 20 de lei, au fost puse  în circulaţie înainte de 1890. Împreună  cu peste 40 de emisiuni de monede din argint, cu valoarea de 50 de bani, de 1, 2 şi 5 lei.

Cele mai multe emisiuni monetare din metale preţioase au fost realizate la Monetăria Statului din Bucureşti. Excepţiile au fost puţine: monedele din argint cu valoarea nominală de 50 bani, de 1 leu şi de 2 lei,  din anii 1872-1876 şi din anul 1881. Toate au fost comandate la monetăriile din Viena şi Bruxelles. Moneda din argint, de 5 lei, a intrat în circulaţie la mulţi ani după reforma monetară.  Abia în 1880. Deşi primele probe au fost făcute în 1869, în Belgia.          

Sistemul  bimetalist, introdus prin legea din 1867, a avut însă viaţă scurtă în România. În 1890, prin Decretul – Lege nr.837, a fost abolit. De fapt,   s-a renunţat la echivalentul în argint al leului. România s-a alăturat astfel sistemului monometalist-aur, ce câştiga tot mai mult teren în ţările europene, ca urmare a eşecului bimetalismului. Au fost făcuţi astfel paşi siguri către stabilizarea sistemului monetar. Totodată, a fost asigurată circulaţia monetară a leului în alte ţări, prin convertibilitatea  nelimitată a aurului.

(Va urma)