Ne singularizăm pe zi ce trece

Înaintaşii noştri au făcut eforturi uriaşe ca în pofida vicisitudinilor istoriei să ne închegăm ca naţiune unitară, să ne aliniem civilizaţiei arealului european.

Putem spune că la rândul său şi în principiu, Europa ne-a înţeles, ne-a întins mâna. De când cu aderarea la Uniunea Europeană şi prin chiar actul aderării, raporturile cu Europa au cunoscut un semnificativ salt calitativ. Fie şi dacă nu eram în fapt pregătiţi pentru acest pas, s-au acceptat anume formulări eufemistice spre a ne declara compatibili. Dincolo de interesul alcătuirii unei Europe unitare s-a mizat pe capacitatea de acomodare, pe interesul de a ne apropia de standardele minimal acceptabile ale Uniunii. Entuziasmul cu care a fost îmbrăţişată ideea izvora din credinţa românilor că aderarea în sine poate fi panaceul izbândirii naţionale fără prea mari eforturi şi fără a fi nevoiţi să ne remodelăm mentalitar matricea valorică şi comportamentală.

Confruntarea cu măsurile primare ale integrării a adus cu sine primele încreţiri ale frunţii, primele nedumeriri derutante cum că lucrurile nu stau chiar aşa, că pentru a izbândi trebuie să ne organizăm, să ne aşezăm serios pe muncă, să dăm trântă cu corupţia, fărădelegea şi injustiţia, să recunoaştem şi să promovăm valorile general acceptate ale construcţiei europene. Cu alte cuvinte că trebuie să ne strunim ţara de aici, din interior pentru a o aduce la linia de compatibilitate cu restul Europei. Da, dar aceasta presupune costuri şi efort, transpiraţie şi responsabilitate. Ori anii postdecembrişti ne-au (re)obişnuit cu altceva: cu traiul fără muncă, cu câştigul fraudulos, cu risipa congenitală, cu minciuna, calomnia şi ura substituente adevărului, dreptăţii, justiţiei, onoarei şi demnităţii. Populismul neînfrânat, iată din nou, deviza de succes a zilelor noastre.

Bine bine se va zice, dar toate acestea se cunosc. Aşa e. Le-am reamintit pentru că ne găsim într-un moment în care, în puterea lor, România e pe cale de a se îndepărta în loc de a se apropia de Europa. Din multele exemple trecute sau sfidător recente să ne oprim puţin la ultimul: ideea de a impune printr-un veto premeditat alocarea fondurilor pe exerciţiul bugetar 2014-2020. Cu alte cuvinte, noi nu negociem ci cerem ultimativ. Nu ne întrebăm, din ce poziţie? Europa are un fond bugetar pe care-l distribuie potrivit necesităţilor şi capacităţilor de absorbţie, de punere în lucru. Pe exerciţiul 2007- 2013 am dovedit că nu ştim să luăm banii, nici să-i folosim. Din procentul de circa 10% realizat, aproximativ jumătate va trebui să-i restituim ca fiind folosiţi fraudulos şi negospodăreşte. Cele 8 miliarde Euro în dispută pot fi negociate cu gândul nu numai la indolenţa şi nepriceperea noastră dar şi la frustrarea contributorilor. Nu suntem în situaţia Poloniei care şi ea se supune negocierilor iar nu dictatelor ultimative.

Eram până acum în tandem, umăr la umăr cu bulgarii în demersul integrării. Ne-au depăşit. Am rămas ultimii cu tendinţa de involuţie pe contrasens. Adăugaţi stupoarea psihologică urmare unor luări de poziţii iresponsabile din partea politicienilor de autoritate la adresa personajelor, insitituţiilor şi contribuabililor europeni şi avem dimensiunea prăpastiei ce tinde să ne separe pe zi ce trece.

Cu toate acestea, se punctează zelos, ultra populist, pe cei 400 Euro de care ar fi – ipotetic – lipsit fiecare român, trecând cu vederea cei 1.145 Euro pierduţi pentru fiecare român datorită indolenţei, incompetenţei guvernanţilor. Şi totuşi, cot la cot cu ei, românii vor marşa probabil majoritar cu prilejul apropiatelor alegeri susţinând această involuţie cu gândul că poate, ieşind din aranjamentul european, vor găsi mai multă înţelegere prin zări răsăritene. Oricum, e sigur, suntem într-un proces de singularizare.