Timpul se răzbună când e sfidat

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

De 25 de ani, România face întruna reforme. Dar oare ce măsurăm noi: timpul sau faptele? Sigur, măsurăm şi timpul. Şi constatăm că au trecut – parcă prea repede – 25 de ani. Dar, întâi şi întâi, important este ce au lăsat aceşti ani în urma lor. Faptele.

Anii pot lega între ei înfăptuiri, dar şi amânări. Iar noi constatăm astăzi că, în toţi aceşti ani, societatea românească a alunecat deseori spre amânări. Deşi mai multe au fost înfăptuirile.

Aşteptăm, acum, ca la orizontul anilor 2019-2020 România să intre în Zona Euro. Cunoscând, desigur, faptul că în această zonă e o regulă: fiecare ţară intră când îndeplineşte criteriile.

E adevărat că în Zona Euro, înainte de criză, au intrat şi ţări care n-au îndeplinit criteriile. Criza le-a scos în faţă vulnerabilităţile, dar ele au dat vina pe euro. Aşa s-au născut poveştile.

*

Apropo însă de criterii. România îndeplineşte în prezent toate cele cinci criterii indicând convergenţe nominale pentru trecerea la euro: inflaţia, deficitul bugetar, cursul de schimb, dobânzile şi datoria publică, toate adunate într-un program în desfăşurare. Aceasta este o noutate specifică anului 2014. Niciodată, însă, în 25 de ani, nu au fost îndeplinite aceste criterii. Şi iată, în actualele împrejurări, de la 5 ianuarie 2015 societatea va fi în măsură să înceapă bătălia pentru a atinge ţintele de convergenţă reală, între care PIB-ul pe locuitor, indicator ce face ca economia noastră să fie acum la răspântie. Suntem obligaţi să alegem: ori România va găsi soluţia grăbirii reformelor structurale, unica şansă de a asigura deodată trecerea la euro şi schimbarea modului de viaţă al majorităţii populaţiei; ori vom fi nevoiţi, în anii viitori, să rămânem cu o economie necompetitivă. Suntem în faţa unei alegeri dramatice, pe care societatea românească n-o mai poate evita în nici un chip. Nu e însă de acceptat o miză  pe cea de-a doua variantă. Pentru că am fi nevoiţi să renunţăm la locul pe care îl râvnim, în Zona Euro.

N-a fost deloc simplu ca ţara să ajungă aici în condiţiile în care, ani mulţi din cei 25, România nu a reuşit să comprime timpul dezvoltării. Mai degrabă, am fost obişnuiţi să tot amânăm măsurile de politică economică în contextul unui permanent conflict de obiective. Pentru că ne-am aflat continuu între două tipuri de constrângeri, unele interne, altele externe. Dar numai rareori am găsit calea cea mai bună de a le face faţă în timp optim.

*

Ani la rând, până în 2000, nici măcar nu am avut un program viabil de politici macroeconomice şi structurale. Abia începând din anul 2000 am pornit să facem schimbări radicale de ritmuri, de competitivitate şi de comportament. Dar era încă drum lung până să ajungem la modernizarea radicală a structurilor, pe ansamblul economiei şi în companii, după ce ţara îşi va fi asigurat absolut necesarul suport macroeconomic.

Dar până să reuşim să marcăm, în 2014, mult râvnita macrostabilitate, timp de mulţi ani ne-am lovit de indicatorii ce exprimau realitatea ţării de zi cu zi. Şi care s-au dovedit a fi dependenţi de alţi indicatori, cum ar fi deficitul balanţei de plăţi, al bugetului, rata inflaţiei, eficienţa, productivitatea, PIB-ul şi aşa mai departe, exprimând cauze ce produc efecte pe termen lung. Din toţi aceşti factori avea să se întrupeze vântul ce a suflat în pânzele salariilor, preţurilor, puterii de cumpărare. Determinând atât direcţia de mers, cât şi nivelul până la care aveau să urce.

 De 25 de ani – câţi au trecut din acel istoric decembrie ’89 – una dintre sintagmele care domină existenţa noastră este economia de piaţă. Cu o lună mai devreme, în noiembrie 1989, Ceauşescu prezisese că România va avea economie de piaţă când va face plopul pere şi răchita micşunele. Apoi a adăugat că, poate datorită descoperirilor genetice, plopul chiar va face pere şi răchita micşunele, dar România tot n-o să aibă economie de piaţă. N-a fost să fie însă aşa cum a prezis. După numai câteva luni, economia de piaţă era pomenită           într-un program guvernamental iar doi ani mai târziu era stipulată în Constituţia României. E drept, trecerea efectivă la economia de piaţă n-a fost deloc uşoară, a fost chiar extrem de grea, cu nenumărate poticneli şi întârzieri. Dar şi cu multe înfăptuiri care au schimbat societatea şi ne-au schimbat viaţa.

Bunăoară, trecerea a sute şi sute de mii de oameni, în contextul tranziţiei, din întreprinderi de stat în companii private a adus schimbări de esenţă în conţinutul muncii, în raporturile salariaţi-patroni, în legătura dintre masa de salariaţi şi compania care i-a angajat. Au fost însă şi nenumărate cazuri în care a acţionat legea inerţiei. De multe ori, vinovaţi pentru această inerţie fiind chiar patronii, acei patroni incapabili să-şi imagineze că între cel ce angajează şi cei angajaţi pot exista şi alte legături, bazate pe un parteneriat activ, cu totul diferite de falsa supuşenie din întreprinderile comuniste. Prea puţini au înţeles că din cauza acestui fixism, moştenit de la vechiul regim, au  pierdut mulţi bani. Cei care au înţeles, chiar dacă mai târziu, s-au salvat. Mulţi însă nu s-au putut salva.

*

Ar fi o eroare gravă să afirmăm că nu există, în România de astăzi, companii cu capital privat în care să fie cunoscute şi aplicate legităţile economiei de piaţă. Dar tot atât de adevărat este faptul că nu au reuşit încă să constituie o masă critică. Pentru că multe vin dintr-o cu totul altă lume: cea a copilăriei economiei de piaţă. Sub această incidenţă, trei crize lovesc, în prezent, multe dintre companiile cu capital privat de la noi: 1) supraextinderea - în sensul că au fost îngrămădite laolaltă nenumărate tipuri de activităţi, fără nici un gând raţional de specializare; 2) ignorarea parteneriatului cu salariaţii în favoarea unei distanţări scrobite, chiar inflexibile; 3) tendinţa de a ajunge repede la câştiguri fabuloase, ceea ce îi împinge pe patroni să le repartizeze prea puţin din profit celor împreună cu care îl fac şi din această cauză profitul se diminuează continuu. Într-un climat economic prea puţin favorabil, patronii firmelor private pun şi ei umărul la rezultatele cu mult sub posibilităţi pe care le obţin. E cert: mai au mult de învăţat.  

O întrebare a devenit obsesivă: de ce, după atâţia ani de creştere economică, începând din 2000, fără întrerupere, populaţia României nu trăieşte bine? Mulţi analişti sunt tentaţi să recurgă la răspunsul “de serviciu”:  fiindcă a tot fost amânată reforma întreprinderilor.

Dar lucrurile sunt oare chiar atât de simple? Chiar atât de lineară e drama economiei româneşti? Oare nu cumva ne confruntăm cu probleme mult mai complicate?

*

O carte importantă, publicată în 1935, deschide un câmp mult mai vast de analiză: “Drumul echilibrului financiar”, de Virgil Madgearu. Marile dureri ale economiei româneşti din anii de după primul război mondial, cu deosebire productivitatea joasă, un randament scăzut al maşinilor, calitatea slabă a produselor erau actuale şi în decembrie 1989, după câteva decenii de “prefacerii socialiste”; sunt actuale într-o anumită măsură şi acum. Profesorul Madgearu, în 1935, vedea o singură cale bună:  creşterea imediată a veniturilor populaţiei, care să determine sporirea rapidă a puterii de cumpărare. Nici astăzi calea nu este alta. Numai că veniturile, ca să crească, au nevoie de o contrapartidă: un complex de valori însumând productivitatea, eficienţa, performanţa.

Anii comunismului ne-au impus însă un lung ocoliş costisitor. A fost deformată până şi teoria lui Marx, pentru că părintelui “comunismului ştiinţific” îi era limpede că producţia este dependentă de consum. Decenii la rând, însă, planurile cincinale au prevăzut creşteri de producţii. Dar au ignorat adevărul fundamental că, în economie, dacă producţia nu ţine seama de cerere (nevoia de consum + rigorile calitative ale consumului + resursele financiare care să facă solvabile trebuinţele stringente, dorinţele şi plăcerile, chiar şi capriciile), producţia va fi sortită să zacă în stocuri. Aşa cum s-a întâmplat multă vreme la noi. Atât înainte de decembrie ’89, cât şi ani în şir după ’89.

Un slogan a prins cheag după ’89 şi nici astăzi n-am scăpat încă definitiv de el: “Ca să avem piaţă de consum, e nevoie de muncă şi producţie!” Un adevăr spus pe jumătate. Pentru că adeseori avem şi muncă, avem şi producţie. Eficienţă nu avem. Producătorul, având puterea pe piaţă, a făcut din preţuri oxigenul care-l ajută să supravieţuiască. Societatea i-a încurajat indolenţa. Şi prejudecata nenorocită că “Merge şi aşa!” Adică în doru’ lelii. “Munca şi producţia”, lipsite de absolut necesarul climat concurenţial, nu au adus bunăstarea visată.

*

Aşadar, nu ne va fi de ajuns o restructurare a economiei. Mai avem nevoie şi de o restructurare a mentalităţilor. Fiindcă în societatea noastră, care nu e de consum, ci... consumatoristă, în sensul că în România încă se consumă mai mult decât se produce, nu sunt deloc puţini  cei ce s-au dezobişnuit să muncească, să facă performanţă, să-şi achite datoriile, să fie corecţi în afaceri. Dar dacă mulţi, prea mulţi vor continua să fie dezinteresaţi, în munca lor, de lucrurile bine făcute şi de profitul scos din performanţă, nimic din ceea ce dorim nu se va împlini. Fiindcă, în istorie, ori de câte ori au fost sfidate provocările timpului ori nu li s-a dat răspunsul cel mai potrivit, nota de plată a fost usturătoare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite