Un PIB mai tare decât economia
0
Ora exactă a creşterii economice nu se dă de la Banca Naţională. Dar stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară a ţării – obiective aflate în gestiunea BNR – nu pot fi rupte de dinamica PIB-ului.
E, deci, în firea lucrurilor ca banca centrală să-şi fi adaptat sistemul de modelare şi la cerinţele anticipării mişcărilor proprii creşterii economice. Guvernatorul BNR a anunţat public că mizează pe o mişcare a PIB-ului, în 2013, de la plus 1,6 la sută la plus 2 la sută. E bine că se îmbunătăţeşte ritmul creşterii, dar e mai puţin bine, e chiar rău că accentele se pun prea mult pe ritm şi prea puţin pe calitatea creşterii.
Viaţa în sala de aşteptare
Suntem, iată, în cel de-al treilea an de creştere economică neîntreruptă de după cei doi ani de recesiune cu care a debutat criza. PIB-ul se duce în sus. Dar nu e PIB-ul pe care ni-l dorim. Mai cu seamă că multe dintre companiile româneşti nu fac altceva decât să aştepte să vină întâmplarea să rezolve problemele în locul lor. Fără să înţeleagă adevărul că mai pot supravieţui numai printr-o atitudine agresivă. Pentru că normal ar fi să grăbească restructurarea, nu să lungească boala.
Adevărul e că o parte semnificativă a societăţii trăieşte în sala de aşteptare. Fără să ştie bine nici ce tren aşteaptă, nici de unde ar putea să vină şi nici încotro ar putea pleca. Aşteaptă. De fapt, speră să i se întâmple ceva, să vină cineva, să schimbe ceva. Viaţa în sala de aşteptare e însă timp pierdut. Iar de la această parte a societăţii care aşteaptă, România pasivă, nu au cum să vină nici regenerarea muncii, nici restructurarea economiei, nici schimbarea comportamentului economic. Şi nici banii de care societatea are nevoie. În România pasivă nici măcar nu se fac bani. Doar se redistribuie. Numai România activă face bani. Şi PIB-ul tot România activă îl face. Un PIB mai tare decât economia în ansamblu.
În această Românie, care aşteaptă, un alt nivel de viaţă, decent, ar implica mai cu seamă creşteri cantitative şi calitative privind hrana, îmbrăcămintea, condiţiile de locuit, starea spitalelor, a şcolilor, calitatea serviciilor în general şi calitatea petrecerii timpului liber. Prea mulţi însă, dintre cei care aşteaptă, reduc bunăstarea la ce au în cămară. Şi prea puţini au înţeles că bunăstarea nu poate fi - şi nu va fi niciodată - una pentru toţi. Oricum va evolua economia românească, până la sfârşitul acestui an şi în anii viitori, oricum va înainta societatea noastră, unii vor avea mai mult şi alţii mai puţin. Important este însă ca partea celor care au puţin să fie rezonabilă: o bunăstare decentă. Iată ţinta ce trebuie lovită.
Am putea avea mai multă bunăstare? Calculele arată că da. Nu avem însă pentru că munca nu e bine organizată. Pentru că productivitatea muncii e modestă. Şi, mai ales, pentru că produsele româneşti nu au ajuns la nivelul cerinţelor lumii de astăzi. Din aceste cauze, în primul rând, creşterea dorită a veniturilor populaţiei întârzie, fapt ce amână sporirea puterii de cumpărare. Efectul imediat: scade consumul. Dacă în cursul anului trecut a crescut încet, acum scade. De la începutul acestui an, consumul populaţiei are o dinamică negativă şi nu reuşeşte să fie încă o locomotivă puternică a creşterii bunăstării.
Serviciile nu se reped cu aspiratoarele în piaţa muncii
Normal ar fi ca, şi la noi, consumul intern să determine producţia. Sub toate aspectele: structuri, sortimente, calitate, cantitate. Dar nu-i aşa. În timp ce consumul intern scade, industria creşte… întâi şi întâi pe seama consumului altor ţări. Creşte din exporturi. Aşa se explică de ce, în primul semestru din acest an, cifra de afaceri în industrie a crescut cu 5,4 la sută în condiţiile în care producţia de export a urcat cu 8,1 la sută. Cea mai lovită de scăderea cererii de consum intern este producţia de servicii de piaţă prestate pentru populaţie, sector în care activităţile de coafură şi înfrumuseţare au scăzut cu 21,9 la sută, cele din hoteluri şi restaurante cu 0,7 la sută iar turismul cu 28,3 la sută. Lovitura e puternică, fiindcă avem nevoie de locuri de muncă şi industria nu are cum să preia întreaga rezervă de forţă de muncă în condiţiile unui şomaj de 7,6 la sută. Or, cu un consum în scădere serviciile nu se vor repezi cu aspiratoarele în piaţa muncii.
Companiile româneşti sunt încă prea puţin obişnuite cu economia performantă şi nici nu au viteză de reacţie. Din această cauză, cursa lor după avantaje competitive se menţine într-o evoluţie relativ lentă. România nu se mai poate însă mulţumi cu aspiraţia de a fi factor de stabilitate geopolitică. E timpul să devină grabnic furnizor de prosperitate. Nu azi-mâine desigur, aşa ceva nu e posibil, dar în viitorul apropiat. Până atunci, e cazul ca societatea românească să înveţe să-şi folosească eficient banii, atâţia câţi are. Şi, mai ales, să înveţe cum să atragă alocaţiile de la Uniunea Europeană şi să le gospodărească bine. Nu doar pentru a ajunge mai repede la bunăstarea visată, ci şi pentru a grăbi dezvoltarea. Una din căi fiind creşterea şansei de alimentare cu bani a sectorului privat. Căci fără a trece decisiv la finanţarea sectorului privat, cât mai repede cu putinţă, nu vom reuşi nici să ocupăm alte locuri în topurile europene, nici să înfruntăm eficient criza actuală.
Întrebarea de care n-avem nicicum să fugim este esenţială: “Cum vrem să trăim şi ce facem pentru a ieşi din zona lanternei roşii a nivelului de trai?”... O problemă de care, din nefericire, suntem încă legaţi de vechi reflexe dobândite în anii de după Al Doilea Război Mondial. Şi de noi reflexe care s-au agăţat de noi după decembrie 1989. Şi nu-i deloc simplu să scăpăm de ele atât timp cât mergem înainte cu o economie divizată, o parte supusă regulilor pieţei libere (şi ele de prea multe ori ignorate) şi alta – în restrângere, într-adevăr – cocoloşită sub mantaua uzată a statului. Nu pentru că ar fi cu capital de stat, ci pentru că întreţine o mentalitate de sfidare a competiţiei economice.
România consumă anapoda
Mai mult consum cu bani puţini nu se poate. Societatea românească nu va ieşi din această ecuaţie până când nu vor exista tot mai mulţi oameni care să câştige bani, ca să-şi poată plăti un consum sănătos şi în creştere neîncetată. Dar un consum care să fie acoperit în cea mai mare parte de fabricile din ţară, împinse către sensul lor real, acela de furnizoare de bunuri, de locuri de muncă şi de bani. Atunci, abia, magazinele vor avea încasări şi mai mari iar piaţa internă îşi va extinde aria. Comerţul, turismul, transporturile şi multe alte servicii nu vor mai fi greu accesibile unei mari părţi a populaţiei, ci vor lucra cu porţile larg deschise.
Acum, populaţia României consumă anapoda, fără să dea vreo importanţă logicii economice. Doar două criterii îi stau în faţă: nevoile (cele curente) de consum şi banii disponibili. Consumul nostru, în nenumărate privinţe sub standard, bazat în prea mică măsură pe credite, cu ochii larg deschişi către banii trimişi de românii plecaţi în lume şi către veniturile din economia necontabilizată, fiindcă banii din pensii şi câştigurile din muncă nu ajung, e pe cale să scape de două boli grave ale economiei româneşti: inflaţia şi deficitul balanţei de plăţi externe. Totuşi, în timp ce vedem un PIB în creştere, nu vedem şi o creştere corespunzătoare a bunăstării.
O creştere economică mai mare, la nivelul potenţialului ţării, n-ar fi posibilă fără mai mult consum, fără consumatori care să-şi cheltuiască banii făcând cumpărături. PIB-ul, indicator ce arată îmbogăţirea reală a unei ţări, sau sărăcirea ei, urcă efectiv numai atunci când magazinele sunt luate cu asalt, e înghesuială la agenţiile de turism, restaurantele sunt pline iar mase de femei se dau în vânt după saloanele de înfrumuseţare. Cu o condiţie esenţială însă: cea a dublului efort. În ţară să fie împinsă şi mai mult înainte producţia pentru export şi, totodată, piaţa internă să fie inundată cu bunuri fizice şi servicii. Din producţia internă cu deosebire.
Se încarcă comentariile...
