Euro şi geopolitica europeană

Apariţia euro ţine de mersul proiectului european ca proces integraţionist; moneda comună are o dimensiune politică pronuntată. Nu întâmplător, între rădăcinile profunde ale crizei zonei euro se numară subestimarea de către unii lideri politici europeni, cu ani în urma, a necesităţii de a avea fundamente insţitutionale şi politice solide, între care o componentă fiscală (integrare fiscală).

Acum mai bine de trei decenii, studii pentru Comisia Europeana subliniau că o integrare monetară ar implica un buget propriu de peste 5% din PIB-ul ţărilor membre (ex. raportul MacDougall). Şi acum se vorbeşte despre formarea unui buget al zonei euro, de structuri instituţionale şi politice (vezi raportul grupului Glienicker în Germania şi cel al grupului Eiffel în Franţa). Preşedintele Consiliului European, van Rompuy, a enunţat şi el ideea unei “capacităţi fiscale” comune, care sa permită amortizarea şocurilor asimetrice în zona euro, dar ţările cu vocea mai influentă (Germania în primul rând) nu sunt gata pentru o mutualizare, fie şi parţială, a obligaţiunilor.

 Zona euro este brazdată de discrepanţe majore între economii, iar euro functionează ca o monedă subevaluată pentru economia superperformantă a Germaniei şi ca o monedă supraevaluată pentru economiile mai puţin competitive. Drept este că taieri de venituri operate în ţările sudice au redus dezechilibrele externe ale Greciei, Spaniei, Portugaliei, etc., însă această situaţie nu este o garanţie a relansării economice şi, în plus, nici nu stabilizează bilanţuri bancare în mod automat.

Uniunea Bancară  înaintează ca o formulă de a salva zona euro, în condiţiile în care are loc o fragmentare a pieţelor. Se încearcă ruperea legăturii ombilicale între datorii suverane şi bilanţuri bancare prin instituţia supravegherii comune (Single Supervisor Mechanism/SSM) şi un fond de rezoluţiune comun (SRM). Acesta din urmă ar beneficia, peste un număr de ani, de circa 55 de miliarde de euro pentru a interveni în cazul eşecului unei (unor) bănci. Însă dimensiunea Fondului este mică faţă de mărimea sectorului bancar european. Nu se vorbeşte încă serios despre o schemă de garantare comună a depozitelor, aşa cum ar fi normal într-o uniune monetară. Bugetele naţionale sunt esenţialmente responsabile din acest punct de vedere. Iar resursele ţărilor sunt foarte diferite. 

Schemele de implicare a creditorilor şi acţionarilor în salvarea unor bănci (bailing-in) vor mări costurile de finanţare, mai ales pe termen scurt. O concluzie ar fi că încă este cale lungă până la însănătoşirea zonei euro. Să adăugăm că sectorul financiar (bancar) în ţările industrializate (în Europa) este supradimensionat şi mult din activitatea sa se axează pe trading (operatiuni speculative), ceea ce nu ajută la protejarea stabilităţii economice. De aici au rezultat preocupări pentru găsirea de mijloace macroprudenţiale, care să prevină/atenueze riscuri sistemice.

Ceea ce am schiţat mai sus, pe fondul crizei financiare şi a crizei zonei euro, a indus mefienţă faţă de aderarea rapidă la zona euro în ultimii ani. Nu puţini au fost cei care au anticipat o reconfigurare a Uniunii Monetare, cu diverse implicaţii politice şi economice. Ţările care au aderat la UE începând cu 2004 şi care nu fac parte din zona euro încă au intrat în expectativă faţă de o intrare „prematură”. Să amintim că România avea în vedere aderarea în 2015, momentul imaginat acum fiind plasat către finele deceniului. Criza zonei euro arată că fără o convergenţă reală riscurile de a te sufoca „înăuntru” sunt foarte mari. 

Dar au aparut criza din Ucraina, evenimentul extrem al anexării Crimeei de către Rusia. Aceste evenimente reliefează nu numai dimensiunea politică a apartenenţei la zona euro, ci şi un aspect geopolitic. Trăim un moment de rescriere a sferelor de influenţe, de redefiniere a ordinii europene, la aproape un sfert de veac de la căderea Zidului Berlinului. Oficiali ai ţărilor baltice, explicit, sau implicit, nu au ezitat să lege intrarea în zona euro de o mai organică legare a destinului ţărilor lor de nucleul tare al Uniunii Europene. Altfel spus, mai mult decât raţiuni derivate din regimul consiliului monetar (care leagă o monedă locala de euro printr-un curs fix) intervin motive de securitate naţională, opţiuni strategice cu trimiteri adânci în istoria europeană. 

Ce se intamplă acum în Răsăritul Uniunii va testa capacitatea europenilor de a dezvolta proiectul european în condiţii de stress geopolitic. Mult depinde şi de modul în care Germania, drept cel mai puternic stat din UE nu numai din punct de vedere al preeminenţei sale economice, işi va structura relaţia cu Moscova în lumina evenimentelor recente. Iar aici dosarul energetic oferă o cheie de desluşire a unor scenarii posibile (ministrul german al energie, Sigmar Gabriel, a declarat că nu ar exista o alternativă rezonabilă la aprovizionarea cu gaz natural din Rusia). Tot Germania are rolul principal în completarea mecanismelor Uniunii Bancare şi sprijinirea activităţii economice de ansamblu în zona euro, în reforma sistemului bancar (financiar). Şi aici mai sunt multe lucruri importante de făcut.  Relevanţa geopolitică a zonei euro depinde deci de consolidarea sa. Oricum, în lipsa adânciri integrării europene, UE va fi un actor dezavantajat în geopolitica globală.

Zona euro capătă, în asemenea circumstanţe, o semnificaţie accentuată din punct de vedere geopolitic; poate creşte astfel înclinaţia de aderare la Uniunea Monetară. O asemenea interpretare poate fi aplicată şi interesului strategic al Romaniei, ca ţară de frontieră a UE, de a se apropia de Uniunea Bancară, de a adera la zona euro. Acestea fiind spuse, realizarea unor fundamente economice ( micro şi macro) şi instituţionale cât mai solide rămâne o precondiţie a aderării la zona auro.

Este greu de imaginat intrarea în zona euro fără a face parte din spaţiul Schengen. De aceea, intrarea în acest spaţiu este o condiţie necesară pentru aderare. Tot aşa se cuvine să fie judecat şi interesul faţă de Uniunea Bancară, care nu este explicabil numai prin ponderea covârşitoare a băncilor străine pe piaţa financiară autohtonă.