Islanda nu mai vrea să intre în UE. „Noi am trecut deja prin criza în care sunteţi voi acum, dar voi nu aţi învăţat nimic”
0
Zona euro n-a învăţat nimic din criza bancară prin care a trecut Islanda în urmă cu cinci ani, iar din acest motiv ţara nu mai vrea să adere la uniunea monetară, a declarat premierul islandez Sigmundur Davíð Gunnlaugsson.
„Zona euro n-a învăţat lecţiile pe care Islanda a fost forţată să le înveţe. Băncile europene au supravieţuit, dar n-au învăţat nimic din această experienţă. Continuă să funcţioneze în acelaşi cadru de reglementare care a dărâmat sistemul bancar islandez”, a spus acesta. â
Gunnlaugsson şi-a exprimat totodată îngrijorarea faţă de „această nevoie perpetuă de a acorda tot şi tot mai multe garanţii” şi de „lipsa de consens” din Uniunea Europeană.
De la venirea sa la putere, la începutul acestui an, Gunnlaugsson a desfiinţat comitetul pentru negocierile Islandei cu UE, un semnal clar că aderarea la uniune nu mai reprezintă un obiectiv pentru stat.
Din statul care a trecut prin una dintre cele mai abrupte prăbuşiri din lume, Islanda a devenit acum ţara cu una dintre cele mai rapide creşteri economice din Europa.
în octombrie 2008, Islanda devenea prima ţară europeană care intra în criză. Sistemul bancar s-a prăbuşit, trăgând după el întreaga economie naţională. Acum, în timp ce Uniunea Europeană se luptă să găsească o soluţie pentru a opri extinderea crizei datoriilor de stat din zona euro, Islanda a revenit la creştere economică, rata şomajului scade, la fel şi costurile de împrumut ale statului.
Sistem bancar cât 11 PIB-uri
În timp ce state europene mari precum Portugalia şi Grecia sunt retrogradate de agenţiile de rating la categoria „junk", perspectiva ratingului acordat Islandei de către Standard & Poor's a fost modificată de la „negativă" la „stabilă". Totul prin aplicarea strategiilor „de manual" pe timp de criză, spun economiştii.
La sfârşitul anilor '90, islandezii au decis că vor să-şi dezvolte economia cu ajutorul sistemului bancar. Zis şi făcut! S-au uitat către Elveţia şi Luxemburg, şi-au privatizat sistemul bancar şi, cu sprijin puternic din partea statului, acesta a ajuns să deţină active cu o valoare de 11 ori mai mare decât Produsul Intern Brut al ţării (care s-a ridicat, în 2007, la aproximativ 12 miliarde de dolari).
Au „uitat" însă să organizeze şi un sistem eficient de reglementare, iar asta i-a costat, în final, întregul sistem. Băncile s-au afundat într-un vârtej de practici neortodoxe, împrumutându-se masiv una pe alta. Instituţiile financiare din UE rămâneau reticente faţă de grupurile bancare islandeze, aşa că acestea din urmă au început să se confrunte cu o lipsă acută de lichidităţi.
Atunci au început să ofere unele dintre cele mai ridicate dobânzi din Europa (de până la 10%) pentru a atrage cât mai multe depozite personale. Totul a funcţionat o perioadă. 400.000 de cetăţeni britanici şi olandezi şi-au deschis conturi de economii la Icesave, cea mai mare bancă a ţării. Dezechilibrele din sistemul islandez erau însă atât de mari încât, la doar câteva săptămâni după ce gigantul bancar american Lehman Brothers a intrat în faliment, principalele trei bănci din ţară au ajuns în pragul colapsului şi au fost naţionalizate.
Inflaţie de 17,1%
Guvernul de la Reykjavik a preferat să lase băncile să intre în faliment şi să nu-şi plătească datoriile decât să le salveze cu banii contribuabililor. Însă, odată cu băncile s-a prăbuşit şi moneda naţională, coroana islandeză. Cum mica insulă din Atlantic se bazează pe importuri pentru aproape toate bunurile - de la alimente la materiale de construcţii - toate preţurile au explodat. Inflaţia a atins un prag-record de 17,1% în noiembrie 2008. Mai mult, cum populaţia fusese încurajată să se împrumute (mai ales în valută), islandezii s-au trezit peste noapte cu credite de două sau chiar de trei ori mai mari. Din cauza creditelor, multe firme au intrat în faliment. Rata şomajului a crescut, salariile au scăzut, veniturile statului s-au redus şi cheltuielile cu beneficiile sociale au crescut.
A urmat apoi un împrumut de urgenţă de la Fondul Monetar Internaţional (FMI) în valoare de 2,1 miliarde de dolari, care a mers exclusiv către controlarea cursului. Politicienii au decis să permită o depreciere controlată a coroanei. În acelaşi timp, aceştia au hotărât să ridice un zid de protecţie în jurul beneficiilor sociale, care nu au fost afectate de măsurile de austeritate. Totodată, taxele şi impozitele au fost micşorate pentru cei cu venituri mici şi majorate pentru cei cu venituri ridicate.
Fără intervenţia FMI
Pentru că banii de la FMI au mers exclusiv către controlarea cursului, creditorul internaţional n-a avut niciun cuvânt de spus în strategia anticriză a guvernului. Acesta a ales să lase băncile să dea faliment şi să consolideze sistemul de beneficii sociale.
Fostul premier islandez Geir Haarde este primul şef de guvern care şi-a pierdut funcţia din cauza crizei. În ianuarie 2009, la doar câteva luni de la izbucnirea crizei, a fost forţat să accepte organizarea de alegeri legislative anticipate. Atunci când acestea au avut loc, în aprilie, a fost înlocuit de Johanna Sigurdardottir. Apoi, în septembrie 2011, Haarde a devenit şi primul politician care răspunde în faţa tribunalului pentru eşecul de a proteja ţara de criză. Acesta este acuzat că ştia de dezechilibrele din sistemul bancar, dar a ales să nu acţioneze.
Se încarcă comentariile...
