Luxul pentru middle class în marile ansambluri rezidenţiale

Cuvinte ca premium sau chiar lux, pe de o parte, fie el pentru middle class sau pentru alţii, şi înălţime şi densitate mari, pe de alta, erau aproape imposibil de imaginat ca putând să fie puse împreună într-un context imobiliar rezidenţial cu doar douăzeci de ani în urmă.

Totuşi, nişte investitori şi dezvoltatori mai vizionari în ceea ce priveşte profilul consumatorului român de real estate au pariat pe acest concept şi au lansat aproape simultan, chiar în anul marii crize din 2008, două ansambluri rezidenţiale de mari dimensiuni, asemănătoare din multe puncte de vedere. Central Park din Şoseaua Ştefan cel Mare şi Emerald Residence din Lacul Tei.

Pentru cei bogaţi şi din clasele superioare, calculele se fac altfel, însă pentru middle class raţionamentul a fost şi este în continuare următorul: ca să creezi un ecosistem suficient de bine conturat care să menţină ataşamentul şi atractivitatea grupului, trebuie să oferi facilităţi sociale care să-i menţină pe membri cât mai mult în site (parc privat, piscine, săli de sport, locuri de joacă şi tot ce ţine de copii, în special, magazine etc.). Iar dacă-i faci să şi interacţioneze între ei, să se împrietenească, să aibă interese şi activităţi comune, cu atât mai bine, fiindcă asta consolidează sentimentul de apartenenţă la grup, desigur.

Pe de altă parte, costurile care se adaugă la cheltuielile curente ale fiecărui apartament în parte (căldură, curent etc.) pentru întreţinerea facilităţilor comune trebuie să rămână suportabil şi rezonabil, să nu devină o povară pentru familii. Or, pentru asta trebuie să fie suficient de multe apartamente în complex, altfel nu ies socotelile. Şi acest suficient de multe nu pot fi decât pe înălţime. Rezultatul ecuaţiei au fost complexuri rezidenţiale mari, cu multe sute de apartamente, ca Central Park sau Emerald Residence atunci, Luxuria Residence, Arcadia sau Complex Central acum.

Segmentarea, segregarea, autosegregarea, selecţia preferenţială

Sigur, ideal pentru dezvoltatori şi pentru investitori ar fi ca să funcţioneze un sistem informal, indirect de auto-segregare, fiindcă o selecţie preferenţială pe faţă nu şi-ar permite în aceste timpuri, când toată lumea dă pe toată lumea în judecată pentru discriminare, fie ea reală sau imaginară. Dacă se conturează un anumit profil al cumpărătorilor iniţiali, de pildă printr-o campanie de publicitate îndreptată mai mult sau mai puţin subtil către aceştia, autoselecţia intră în funcţiune de la sine, pentru că primii cumpărători îi atrag şi pe alţii similari lor din clasele socio-profesionale cărora aparţin, şi tot aşa.

Apoi se intră într-un cerc virtuos, pentru că oameni din aceleaşi clase şi categorii sociale şi profesionale, care nu se cunoşteau înainte, se întâlnesc în incinta, şi relaţiile de orice natură se stabilesc incomparabil mai uşor între aceştia, asta contribuind la coeziunea grupului. După care treaba (şi cheltuiala) dezvoltatorului trece încet-încet în sarcina locatarilor, dacă acesta îşi face bine treaba şi are un foarte specialist în marketing social lângă el. Iar dacă opţiunile sunt limitate – cum era cazul în 2008 cu Central Park şi Emerald Residence – rezultatele sunt cele anticipate.

Contractul social

Conceptul de bază al mai tuturor ansamblurilor rezidenţiale moderne pentru middle class este să faci un şir compact de blocuri mari şi înalte în jurul unui parc privat, cu restul facilităţilor de incintă (săli de gimnastică, bazin de înot, spa, lounge, comerţuri etc.) distribuite relativ uniform şi democratic între blocuri sau unităţi independente. Şi un foarte bun facility management şi al tuturor activităţilor comune, ca să nu fie scăpate costurile de sub control.

Alt ingredient-cheie, absolut fundamental pentru un bun management al vieţii comunitare, este contractul social prin care toţi locatarii se obligă să respecte cu stricteţe regulile grupului: să nu-ţi întinzi rufele sau să nu laşi lucruri în balcon, să faci aia, să nu faci ailaltă. Or, aici e marea, imensa, fundamentala problemă în România, şi enorma, aproape insurmontabila povară a tuturor ansamblurilor rezidenţiale de la noi, fie ele mari sau mici: nu se respectă regulile, pe de o parte, dar pe de alta – şi infinit mai grav – nu prea poţi apela la vreo autoritate care să te apere de aceşti mitocani şi să repună rapid situaţia la locul ei şi sub control.

Câteva cuvinte despre cum se desfăşoară viaţa middle-class-ilor din marile ansambluri rezidenţiale puteţi găsi în descrierea fiecăruia în parte. Însă vor face subiectul multor studii sociologice, sondaje şi documentare pe care le vom publica aici, pe Quality Property INDEX…