Preambulul unei mici Apocalipse bursiere sau cu cât vor creşte dobânzile?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Perioada în care corporaţiile au raportat profituri obţinute forţat din restructurări sau reduceri de salarii şi au distribuit dividende finanţate din emisiuni de obligaţiuni a luat sfârşit.  Între timp, Argentina a dat faliment. Şi totuşi, Dow Jones se simte relativ bine.

Momentul în care izvorul de bani pe gratis al Federal Resreve (Fed) va seca nu e aşa departe. În octombrie, Fed va acorda ultima tranşă din a treia serie a programului Quantitive Easing (relaxare catitativă) al cărui nobil scop era, iniţal, să stimuleze creşterea economică. E vorba de vreo 15 miliarde de dolari. După care, dacă mai punem la socoteală şi faptul că dobânda Fed va creşte, Paradisul de pe Wall-Street ar putea fi înlocuit cu o mică Apocalipsă. Nu ar fi prima dată.

Primele semne – ce-i drept, foarte firave – au apărut deja. Indicele Dow Jones Industrial Average (DIJA) a scăzut sub pragul de 17.000 de puncte, însă până la un nivel  care să aibă legătură cu realitatea mai e cale lungă. Care e noua normalitate postcriză? – iată marea întrebare.

1910,1990 şi zilele noastre

Pentru a răspunde ar trebui să ştim nu neapărat când vor creşte dobânzile, ci cu cât. Va fi o lume ca la începutul secolului trecut, când media dobânzii Fed se cifra la 2,96% sau  ca în anii ’90 când aceasta a ajuns la peste 5%?  Între cele două variante e o diferenţă colosală. Adevărul e că nivelul viitor (faţă de doar 0,25% azi) poate influenţa semnificativ atât viaţa investitorilor instituţionali, cât şi a persoanelor fizice care au împrumuturi ipotecare, de exemplu. Cei mai mulţi analişti împărtăşesc părera că noile niveluri ne vor aminti mai mult de sfârşitul secolului trecut decât de anii 1910.Fed a indicat orientativ o creştere până la 1,45%, cel mult 4%, în perioada 2015-2018. 

Tot istoria ne învaţă că, de cele mai multe ori, chiar dacă nu imediat, piaţa de capital reacţionează la creşterile de dobândă.  De fapt, dobânda de referinţă are o evoluţie în foarfece cu bursa: o creşetere a primeia antrenează o scădere a celei de-a doua. 

Nu o dată, economiştii şi analiştii de piaţă de capital s-au ”plâns” că acţiunile sunt scumpe, foarte scumpe în zilele noastre. Un profesor de la Universitatea Yale, Robert Schiller, spune că acţiunile sunt mai scumpe acum decât au fost în ultimii 130 de ani, dacă excludem din discuţie momentele 1929 (Marea Recesiune) şi 2000 (bubble-ul dot com). Raportul dintre preţuri şi profituri (P/E ratio) este de 26X, adică aproape dublu faţă de media din perioada măsurată (15X), potrivit unui studiu realizat de Schiller. Mergând pe această logică, în căutarea unui reper pentru noua normalitate, apare următoarea întrebare aparent tendenţioasă: nivelul real al Dow Jones nu e oare la 12.000 de puncte cât era în 2007-2008?

Whishful thinking

Calculul profesorului de la Yale combate argumentul unora potrivit căruia pieţele ar fi sus nu neapărat datorită injecţiei de lichidităţi pe care Fed a făcut-o de la începutul crizei, ci nivelului record al profiturilor. Cele patru trilioane de dolari (nivelul maxim la care a ajuns relaxarea cantitativă) pompaţi în burse şi-au spus inevitabil cuvântul.

Probabil că oficialii Fed se întreabă ce se va întâmpla cu pieţele după ce vor opri motoarele pompelor de cash şi vor umbla la dobândă. Deocamdată, le place să-şi imagineze că investitorii vor continua să fie la fel de exuberanţi cu proprii lor bani ca acum, când lucrează pe banii altora. Wishful thinking.

Căutând semne care să ne spună când, cât va creşte dobânda, va fi interesant să vedem în septembrie cum va evolua randamentul obligaţiunilor americane pentru zece ani. O creştere până la 3-5% (faţă de 2,3% acum) va fi un indiciu sigur că nici dobânda de referinţă nu va rămâne pe loc, deci nici bursele. 

Nu e deloc exclus ca după acel moment, evenimente precum intrarea în faliment a Argentinei, pentru a doua oară în ultimii 12 ani, să nu mai lase pieţele aproape indiferente. În realitate, există mai multe Argentine, chiar şi pe aici, pe la noi, prin Uniunea Europeană.

Câte bordee atâtea obicee

Dacă Argentina şi, în general, statele sud-americane s-au obişnuit cu falimentele de ţară  (Ecuador şi Venezuela au intrat în default de zece ori din 1820 până azi), statele europene s-au obişnuit să fie salvate cu banii Băncii Centrale Europene (BCE). De notat că între BCE şi Federal Reserve există totuşi o diferenţă de filosofie importantă: BCE practică o dobândă real negativă (pe bănci le costă dacă îşi depun banii în conturile instituţiei conduse de Mario Draghi), dar nu a abuzat de robinetul relaxării cantitative.

Călătoria noastră din această săptămână prin pieţele lumii nu poate să ia sfârşit înainte de o scurtă escală în China. Potrivit Reuters, creşterea sectorului serviciilor a sczăut agresiv în iulie până la cel mai mic nivel din ultimii nouă ani. Serviciile reprezintă 45% din Produsul Intern Brut al ţării. Asta arată că revenirea economiei este încă fragilă şi e necesar un ajutor suplimentar din partea guvernului. Însă banca centrală a Chinei a lăsat de înţeles că va fi foarte preacută cu relaxările monetare, de teama inflaţiei. Deci companiile vor fi nevoite să se descurce singure, cum vor şti mai bine. Oare vor şti? 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite