Aderarea la zona euro nu se poate realiza oricum

România are nevoie de o conversaţie internă serioasă privind aderarea la zona euro (ZE), care să ajute decizii politice responsabile. Judec textul profesorului Silviu Cerna (Ziarul Financiar, 23 sept. a.c) în acest context şi salut demersul fiindcă vine din partea unui om cu cunoaştere teoretică şi experienţă în practici monetare.

Pledoaria pentru ca aderarea la zona euro să fie esenţa unui proiect de ţară nu este lipsită de temei, mai ales că ar semnifica apartenenţa la primul cerc concentric al Uniunii. Ar putea favoriza inserarea în reţele industriale europene; ar avea şi o dimensiune geopolitică accentuată în lumina incertitudinilor aduse de ultimii ani, inclusiv de rezultatul referendumului din Regatul Unit şi tendinţe centrifuge în UE. Pe de altă parte, argumentaţia ca această aderare să fie cât mai rapidă, chiar în 2019, este de examinat la rece, nu furaţi de patetism.

Aderarea la zona euro poate mobiliza resurse, valorifica rezerve de eficientă, încuraja reforme structurale - într-o ţară care a dovedit carenţe instituţionale majore şi slabă capacitate de guvernanţă de-a lungul anilor. Dar sunt aspecte importante ce privesc funcţionarea unei uniuni monetare, pe care nu le putem eluda când analizăm aderarea. Două aspecte sunt capitale: a) dacă România are nevoie de o masă critică de robusteţe ex-ante; b) dacă euroaria are o funcţionare adecvată în momentul de faţă, care să încurajeze un stat să i se alăture (admiţând că are acreditare de performanţă).

Este nevoie de o masă critică de convergenţă ex ante?

Referitor la primul aspect, profesorul Cerna consideră că ceea ce numim criteriile de la Maastricht, nominale, ar fi suficiente, că procesul de convergenţă reală ar fi stimulat înăuntrul ZE. Opinia mea este că aceste criterii nu sunt suficiente. Evidenţa empirică solidă arată că fără compatibilitate structurală corespunzătoare, care să aibă corespondent în convergenţa reală (venit/loc.) de durată, poziţia în ZE este precară şi cu riscuri mari. Aici avem în vedere nu simple ipoteze de lucru, ci fapte concrete, experienţe ale unor economii ce nu au fost bine pregătite la data intrării în ZE (Spania, Portugalia, Grecia etc.). Că au prevalat considerente politice pentru acceptarea acestor state este de notorietate. A operat şi teza că un proces de convergenţă reală/structurală va avea loc. S-a produs o creştere a PIB/loc. raportat la media din ZE în cea mare parte din periferia ZE, dar convergenţa structurală a fost insuficientă, producându-se dezechilibre majore - ce au obligat la corecţii de amploare. Când au intrat în ZE, Portugalia şi Spania au avut 53% şi 67% din media ZE de atunci la cursurile de schimb. Nu întâmplător, în dezbaterile de specialitate, se pune tot mai mult accent pe convergenţa OCA (optimal currency area convergence). România are acum un PIB/loc. de cca 25-26% la cursul de schimb şi de peste 50% din media ZE la paritatea puterii de cumpărare; este puţin şi, în plus, economia noastră are de surmontat decalaje structurale mari. Ţările baltice sunt prea mici pentru a avea relevanţă în privinţa nivelului PIB/loc. la care au aderat şi regimul de consiliu monetar a redus mult spaţiul de decizii. Economia noastră are greutate între economiile emergente europene; are însă şi discrepanţe regionale considerabile (ex: Banat vs. părţi mari din Moldova). Iar un stat intră în euroarie în întregime, nu pe bucăţi.  

ZE are o mare problemă de eterogenitate şi diferenţe mari de performanţă economică între ţări, care au dus la imbalanţe de plăţi externe tot mai mari - fie acestea acoperite în aceeaşi monedă în interiorul ZE. Aşa se explică cum dezechilibre externe majore au condus la crize de datorie suverană după ce guverne au preluat datorii private la datoria publică. Se aminteşte despre compactul fiscal şi alte aranjamente instituţionale iniţiate după 2009 în UE, în euroarie, dar acestea nu pot oculta o realitate: cu excepţia Greciei, problemele mari în celelalte state au fost cauzate de îndatorarea sectorului privat. Disciplina fiscală/bugetară nu rezolvă în esenţă viciile de funcţionare a euroariei. Iar devalorizări interne ca mijloc de corecţie în mod recurent sunt foarte costisitoare social şi politic. 

Se poate presupune că noile reguli de guvernanţă în euroarie şi în Uniune, în general, ar putea limita dezechilibre în mod decisiv. Dar aceste reguli sunt netestate pe termen mai lung şi nu garantează încă funcţionarea bună a euroariei. În plus, nu există politici la nivelul euroariei (un policy stance), care să atenueze o înclinaţie deflaţionistă vizibilă - rezultatul este un surplus de cont curent al euroariei de cca 3% din PIB, al Germaniei de 9% (!) în prezent.

Este firesc să ne întrebăm de ce „periferia” din ZE a revelat dezechilibre „externe” mari în relaţia cu Nordul zonei până la corecţiile foarte costisitoare din ultimii ani. Explicaţia ţine de mişcări de capital în funcţie de nivele de dezvoltare diferite, de căutare de randamente, de o politică monetară unică, care nu a fost adecvată în raport cu condiţii diverse din statele membre. Teoria mainstream spune că fluxurile merg spre zonele unde capitalul este mai puţin abundent - ceea ce s-a verificat în Europa. Aici vedem cum şchioapătă argumentul că nu contează decalajul mare de dezvoltare, că odată intrată o ţară în ZE lucrurile se aranjează de la sine - potrivit unei mişcări libere a factorilor de producţie. Într-o lume a concurenţei perfecte şi a egalizării preţurilor factorilor de producţie se poate imagina aşa ceva. Dar concurenţa este imperfectă şi dezechilibrele fac parte din realitate. Iar egalizarea preţurilor factorilor despre care vorbeşte teoria se poate produce pe termen lung şi cu grupuri mari de câştigători şi perdanţi; de aici rezultă reacţia negativă puternică faţă de globalizare în spaţiul mondial (şi în Europa).

Statele trebuie să îşi onoreze datoriile mai devreme sau târziu. Dacă mişcările de capital ar fi predominant formate de investiţii productive, în sectoare de tradables, ar fi în ordine. Dar viaţa reală este alta, multe resurse se îndreaptă către sectoare non-tradables. Este de repetat, dacă dezechilibrele ar fi limitate în euroarie de noi reguli şi mecanisme decalaje importante de dezvoltare ar putea slăbi ca argument potrivnic aderării, dar am lucra în acest caz cu o ipoteză nerealistă. Se poate gândi şi că ar ajunge măsuri de politica macropudenţială (de limitare a creditării) pentru a limita capitalul speculativ, un boom financiar. Dar aceste instrumente sunt crude, netestate de o manieră convingătoare şi un ciclu financiar nu poate fi eliminat în totalitate - eventual poate fi atenuat.

Contează cum funcţionează zona euro?

Dacă menţionăm transferuri fiscale (dincolo de stabilizatori automaţi la nivel naţional) ca mijloace de amortizare a şocurilor asimetrice, automat ne ducem cu gândul la funcţionarea ZE - la a doua problemă cheie pentru o discuţie serioasă legată de aderare. Poate cineva să afirme că ZE are o funcţionare corespunzătoare ca uniune monetară? Şi, în acelaşi timp, că merită să intri în ZE când şi oficiali de vârf din instituţiile europene, din guverne naţionale, recunosc că ZE are hibe de funcţionare majore, că are nevoie de reforme instituţionale şi de politici (policies)? ZE este actualmente mai mult „a single currency area” (o arie cu monedă comună), care a eliminat riscul valutar, ceea ce este avantaj. Este drept că ZE poate proteja o economie de mişcări de capital eratice; cum afirma Helene Rey, trilema politicii macroeconomice într-o economie deschisă (adică imposibilitatea simultaneităţii politicii monetare autonome, mişcării libere de capital şi un curs de schimb relativ stabil) s-a transformat într-o dilemă - o politică monetară care doreşte să aibă un grad de autonomie are nevoie de control administrativ asupra mişcărilor de capital, ceea ce este dificil când centre mari de politică monetară (cum este Fed-ul, sau BCE) nu ţin cont de externalităţile propriilor decizii de politică monetară. Dar şi acest argument nu este, în opinia mea, decisiv în a legitima ignorarea hibelor de funcţionare a ZE. 

Spaţiul de manevră (policy space) contează foarte mult pentru o economie că a noastră, care are încă rigidităţi importante şi are nevoie de reforme structurale intense. Un argument ar putea să liniştească apele din punct de vedere al funcţionării ZE, dar care nu a fost invocat de colegul meu, şi anume: dacă integrarea fiscală ar fi adâncă permiţând transferuri de resurse care să facă irelevante dezechilibrele între statele membre ale ZE (să amintim ce resurse au fost transferate din landurile vestice către cele estice după reunificarea Germaniei). Dar o asemenea ipoteză este o fantezie în condiţiile actuale. Nici măcar Raportul celor 5 Preşedinţi (ce este un document cvasi-politic), care vorbeşte de o trezorerie comună în viitor, de o „capacitate fiscală’’, nu merge atât de departe.

Pe acest fir ajungem la situaţia în care avem de găsit o cale optimă între atingerea unei mase critice de convergenţă strucurală şi reală ex ante mizând, totodată, pe reforme înfăptuite în ZE, care să o facă mai funcţională. 2019 este prea aproape din acest punct de vedere. Nici nu este o ţintă credibilă şi pentru interlocutorii noştri europeni. Trebuie spus că România ar intra în ZE dacă este acceptată, nu pur şi simplu întrucât aşa se vrea la Bucureşti. Drept este, însă, că se poate adera la Uniunea Bancară înainte de aderarea la ZE, având în vedere integrarea cu pieţele financiare din UE, prezenţa masivă a unor grupuri bancare europene în România şi colaborarea strânsă a instituţiilor specializate autohtone (BNR, ASF) cu instituţii europene în cadrul SEBC (sistemul european al băncilor centrale), al noii arhitecturi de reglementare şi supraveghere a pieţelor financiare (ESB, ESMA, EIOPA).

Este nevoie de reforme structurale profunde, de o creştere economică bazată pe câştiguri de productivitate - ceea ce înseamnă mai multe investiţii publice şi private, inovaţie tehnologică. Sunt necesare bunuri publice (infrastructura de bază, educaţie, sănătate) finanţate cu un nivel adecvat de venituri fiscale (nu 27-28% din PIB ca acum, în timp ce media din ZE este de cca. 40%). Cum ar suna ţinta de aderare la ZE în câţiva ani când ne paşte un derapaj fiscal mare în anii ce vin, când riscăm inversarea consolidării fiscal, când am intra în procedura de deficit bugetar excesiv? 2017 va fi, din acest punct de vedere, crucial şi asupra guvernului viitor incumba o responsabilitate enormă. „Momentul astral’’ despre care vorbeşte profesorul Cerna depinde nu atât de fixarea unei date calendaristice, ci de seriozitate în stabilirea de obiective şi realizarea lor - cu stăruinţă şi inteligenţă. Un proiect de ţară, ca efort complex de reforme şi construcţie economică, poate fi un alter ego al aderării la zona euro, poate fi încununat de un asemenea deznodământ. Aderarea la zona euro nu se poate face, însă, oricum.