Asta-i ideea: să ne intre în cap macrostabilitatea!
0An de an, în sondajele făcute în rândul populaţiei, o întrebare este repetată obsedant: România merge sau nu într-o direcţie bună? Nu e de mirare că sunt adunate răspunsuri irelevante în cele mai multe dintre sondaje.
De vreme ce reperele nu sunt certe, lucrurile fiind judecate făcându-se abstracţie de două puncte cardinale – unde am ajuns şi cum am putea să ajungem unde vrem să ajungem – răspunsurile nu au cum să nu fie confuze. De obicei, sunt confuze.
Tocmai de la aceste două puncte cardinale – unde am ajuns şi cum am putea să ajungem unde vrem să ajungem – au plecat cei şapte protagonişti ai dezbaterii de miercuri dimineaţă, de la Banca Naţională. S-a derulat, de fapt, a 11-a ediţie a unui schimb de opinii inaugurat în 2003 şi care, de atunci, are loc an de an, în iulie, sub genericul „Mugur Isărescu şi invitaţii săi”.
De această dată, invitaţii guvernatorului BNR au fost prim-viceguvernatorul Florin Georgescu, viceguvernatorul Cristian Popa, Daniel Dăianu (prim-vicepreşedinte la ASF), Mişu Negriţoiu (preşedintele Grupului Financiar ING), Lucian Croitoru (consilier al guvernatorului BNR) şi Eugen Rădulescu (director în BNR). Tema fiind de un interes major: „Perspectiva economiei româneşti”.
Desigur, nu s-au făcut prognoze, nu au fost avansate cifre, nu au fost trasate direcţii. Guvernatorul BNR chiar a ţinut să sublinieze că această dezbatere nu poate să fie mai mult şi nu va fi mai mult decât o sursă de inspiraţie pusă pe rol de un grup de veterani ai tranziţiei. Numitorul comun al tuturor ideilor avansate de „grupul veteranilor tranziţiei” şi care, apoi, a înfierbântat dialogul cu sala fiind un concept care, timp de 23 de ani, a produs angoase, a dus la disperare politicienii şi a enervat opinia publică. Iar cuvântul ce exprimă acest concept este macrostabilitate. Încă din anii ’90, în dezbaterile publice, se înmulţiseră vocile care strigau: „Ne-am săturat de macrostabilitate!”… Fiindcă ideea ce domina atunci opinia publică şi o domină încă era, încă mai este că macrostabilitatea fură timp, fură bani, în general fură resurse din fondul pentru bunăstare. Or, e tocmai invers şi concluzia dezbaterii de la Banca Naţională a fost că trebuie să ne intre în cap ideea că dacă macrostabilizare nu e, nimic nu se leagă în economie: nu vin nici investiţii, nici finanţări, nu sunt şanse de creştere sănătoasă şi deci nu mai avem cum să ajungem unde vrem să ajungem: la bunăstare. Guvernatorul BNR spunea chiar, la un moment dat, că încercărilor primejdioase de a forţa creşterea economică şi bunăstarea pe căi care să ocolească macrostabilizarea nu poate să li se răspundă decât prin reactualizarea devizei de la Mărăşeşti, din 1917: „Pe aici nu se trece!”
*
* *
De ce societatea noastră, în mare parte, a fost şi a rămas ostilă macrostabilităţii? Fiindcă, într-adevăr, acest proces e costisitor. Implică şiruri de reforme structurale îndeobşte greu de făcut. E drept că macrostabilizarea cere consum de timp, de eforturi şi de bani, dar aceste resurse nu sunt furate din fondul pentru bunăstare, ci apropie societatea de bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei. E drept, în anii ’90, apoi în anii de pregătire pentru aderarea la Uniunea Europeană şi după aderare au fost înfăptuite mai multe reforme structurale. Şi ele au schimbat în bună măsură ţara. Altele însă – cu deosebire cele aducătoare de bunăstare – sunt întârziate. Iar dacă societatea românească nu s-a grăbit să facă aceste reforme cât a fost vreme frumoasă în economia lumii, va fi nevoită să le facă acum, în vreme de criză. Căci altfel, România nu va avea şansa să-şi potrivească orologiile după noua oră a planetei.
Cred însă că, înainte chiar de a ne întreba încotro mergem, important este să înţelegem unde suntem. Să definim locul din care ţara ia startul într-o nouă cursă pentru bunăstare. Cum îl evaluăm? Ce măsurători facem? Ce indicatori luăm în calcul? Ca să avem o reprezentare corectă a stării actuale a ţării, fără alunecări în subiectivism, soluţia cea mai bună este să analizăm tocmai balanţele economice din prima linie a bătăliei pentru macrostabilitate. Şase dintre ele, în orice tip de economie, dau imaginea cea mai semnificativă a performanţelor unei ţări. Sau a lipsei de performanţe. Ele sunt: 1) dinamica produsului intern brut; 2) excedentul sau deficitul intern; 3) excedentul sau deficitul extern; 4) nivelul datoriei publice; 5) stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară; 6) ocuparea forţei de muncă.
Să judecăm, deci. Dinamica PIB-ului – indicator tot mai contestat, fără ca nimeni să-i fi găsit până acum înlocuitor – continuă să fie dimensiunea cea mai relevantă. Iar datele ne arată că, după ce România a depăşit recesiunea din 2009-2010, s-a angajat începând din 2011 într-un efort de consolidare a creşterii economice. Dar ca să câştige această cursă va avea nevoie de mai mult decât „bani, bani şi iar bani”, cum exclama Napoleon. Va avea nevoie, cu deosebire, de înţelepciune potrivit definiţiei date de Socrate: atitudine corectă faţă de realitate. Şi nu poate fi, în acest moment al istoriei României, o atitudine mai corectă a societăţii româneşti decât aderarea noastră la întărirea macrostabilităţii. Fapt ce impune ca încă de acum, din 2013, să fie promovate acţiuni în forţă pentru accelerarea reformelor structurale. Diagnosticarea procesului de restructurare, tratamentul bolilor constatate trebuie să constituie, astăzi, o preocupare de prim ordin. Iar două repere devin fundamentale: cât PIB vom putea să facem şi pe cât capital ne putem baza în acest an şi în anii viitori. Iată de ce, privindu-ne în oglinda unei lumi obsedate de finanţarea creşterii economice, încercăm să aflăm răspunsul nostru la întrebarea despre modul în care vom reuşi (ori nu vom reuşi) să nu ni se închidă sursele de capital. Un răspuns în care nu putem să facem abstracţie de climatul economic, politic, social şi psihologic din ţară. Dar mai cu seamă de atitudinea întregii noastre societăţi faţă de macrostabilitate.
*
* *
Revin la cele şase balanţe de bază. Rezultatul analizei lor, la o primă vedere, e de-a dreptul derutant. PIB-ul e în al treilea an de creştere cu semnul plus. Deficitul intern e pe cale de a fi regularizat. Contul extern a trecut de la deficit la excedent. Datoria publică se menţine sub cota de avarie. Inflaţia manifestă o tendinţă variabilă de revenire la dezinflaţie iar stabilitatea financiară e deja consolidată. Avem încă probleme grele cu ocuparea forţei de muncă, ne dau dureri de cap raportul salariaţi-pensionari şi rigiditatea pieţei muncii, dar şomajul totuşi începe să scadă.
Cotele PIB-ului, mai cu seamă, sunt şocante. Merită să detaliez. Scriu aceste rânduri având în faţă un tablou făcut de Eurostat, cu cele mai recente revizuiri. Nu sunt cunoscute încă datele din trimestrul doi al acestui an. Calculele vor fi încheiate abia la 14 august. Sunt însă prezentate dinamicile din patru trimestre (trimestrele doi, trei şi patru din 2012 şi trimestrul întâi din 2013) pentru care există date certe. În analiză sunt cuprinse 33 de ţări: cele 28 din Uniunea Europeană plus Islanda, Norvegia, Elveţia, Statele Unite şi Japonia. Ce vedem? Că 12 ţări (Cehia, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Olanda, Portugalia, Slovenia, Finlanda, Croaţia şi Japonia) au trecut în această perioadă sau trec încă prin recesiuni severe. Altele, între care Belgia, Danemarca, Germania, Irlanda, Luxemburg, Ungaria, Austria, Polonia, Slovacia, Suedia, Marea Britanie, Islanda, Norvegia, Elveţia şi Statele Unite, care nu s-au confruntat cu vreo recesiune în această perioadă, au înregistrat, în toate cele patru trimestre analizate, rezultate ce s-au situat sub cotele României. Ce concluzie am putea să tragem de aici fără să ameţim? Că România s-a mişcat mai repede şi a făcut paşi mai siguri pe calea macrostabilizării. Şi aşa cum s-a subliniat în cadrul dezbaterii de la BNR, avem macrostabilitate fără să ne confruntăm cu mişcări sociale. Semn bun!
*
* *
Şi atunci? Ce ne ţine în loc?! Pentru că în ceea ce priveşte esenţa economiei, scopul ei final – bunăstarea! – în topul Uniunii Europene ţinem încă în braţe „lanterna roşie”, împărţind cu bulgarii locurile 27 şi 28. Desigur, ne ţin în loc anii în care am hulit macrostabilizarea; ne ţin în loc reformele întârziate. N-am ajuns încă la bunăstarea pe care chiar o merităm (în sensul că avem resurse ca s-o obţinem) pentru că, tocmai din cauza acestor întârzieri, o bună parte din economie încă pierde bani. Această realitate o plătim scump. Munca încă nu şi-a redobândit stimulentele. Producţia şi consumul sunt dezechilibrate. În consecinţă, creşte prea lent puterea de cumpărare. În plus, ne învârtim într-un cerc vicios. Munca dezorganizată se soldează cu salarii modeste. La rândul lor, salariile neîndestulătoare descurajează munca. Şi, prin urmare, periclitează producţia. Corupţia, nepotismul şi sinecurile sunt în floare. E clar, aşadar, că ecuaţia în care încă mai este integrată relaţia producţie-consum a expirat. Dar societatea noastră nu va scăpa de această povară fără să intensifice macrostabilizarea grăbind reformele întârziate.
Acum, Guvernul este decis să le taie sprijinul întreprinderilor care pierd bani. Va avea forţa s-o facă? Va găsi înţelegerea necesară? Şi, mai cu seamă, va primi sprijinul cuvenit pentru a aduce economia în stare de normalitate? Prin normalitate înţelegând pregătirea economiei pentru competiţia europeană.
Direcţia în care mergem va fi bună numai în măsura în care vom asigura, în condiţiile consolidării macrostabilităţii, o mai bună organizare a muncii, care poate să pună în mişcare un sistem complex de mijloace aducătoare de profit. Totul fiind subscris uneia dintre cele mai simple ecuaţii: competiţie economică + productivitate + eficienţă = bunăstare. Punctul de plecare fiind întotdeauna o intrare. Investiţii de capital. Desigur, stimulate de o cerere în creştere, exprimată pe piaţă. Punctul final fiind însă o ieşire: vânzări profitabile ale produselor realizate. Bunuri economice. Şi servicii. Toate, laolaltă, constituind o producţie sănătoasă. Un examen ce nu va fi uşor de trecut. Mai ales că, dacă vrem să ajungem la bunăstarea dorită, singura şansă este să reducem cantitatea mare de ostilitate din calea macrostabilităţii. Orice întârziere a macrostabilităţii ţării, a reformelor care s-o revigoreze nu înseamnă altceva decât sărăcie.
Se încarcă comentariile...
