Ştiri economice

articolul anterior articolul urmator

Bătălia pentru bugetul UE şi România

5
24 Feb 2020 14:14:53
Daniel Dăianu

Este impas mare privind bugetul UE pentru exerciţiul 2021-2027. A-l pune numai pe seama Brexit-ului este, în largă măsură, o pistă înşelătoare. Am făcut parte din Grupul Monti, care, cu mandat din partea Parlamentului European, a Consiliului şi Comisiei, a prezentat un raport în 2017 privind reforma finanţării bugetului UE.

Din Grup au făcut parte, între alţii, fostul premier al Italiei, Mario Monti, Kristalina Georgieva (atunci Comisar european, acum director general al FMI), Frans Timmermans, Alain Lamassoure, Guy Verhofstadt. Între constatările Raportului sunt:

  • Resursele bugetului UE, de decenii în jur de 1% PNB-ul (Produsul Naţional Brut) agregat al UE, sunt mult inferioare nevoilor Uniunii, mai ales în lumina noilor ameninţări şi provocări (de securitate, schimbare de climă etc.), concurenţei economice globale în domenii ce implică intens inteligenţa artificială, digitalizare, robotizare.
     
  • Este regretabil că în timp s-a accentuat o logică de împărţire a Bugetului de tip tranzacţional (quid pro quo), ce a perpetuat mecanismul rabaturilor (cu debut la intrarea UK în UE).
     
  • În bugetul UE nu îşi găsesc reflectare adecvată principiile de solidaritate şi adeziune la ceea ce numim „bunuri colective“.
     
  • Este necesar ca bugetul UE să aibă mai multe resurse proprii. Împotriva spiritului ce a ghidat apariţia sa, de departe prevalează în prezent contribuţii naţionale, ceea ce a favorizat optica îngustă de judecare a utilităţii bugetului comun.
     
  • Între propunerile Grupului Monti ca posibile resurse proprii sunt taxa anti-carbon (de mare actualitate în zilele noastre) şi o taxă asupra tranzacţiilor financiare.

În şedinţele Grupului au fost discutate efecte directe şi indirecte ale utilizării fondurilor structurale şi de coeziune. Concluzia a fost că percepţia potrivit căreia economiile mai puţin dezvoltate ar fi strict beneficiare este contestabilă; că fondurile structurale şi de coeziune se cuvine să fie comparate cu avantajele pe care le au companiile din vechi state membre ce fac afaceri în estul UE şi care sunt în strânsă legătură cu resursele respective, că mulţi bani se întorc în economiile dezvoltate sub diverse forme. Aş adăuga eu, inclusiv prin „optimizare fiscală“ (profit shifting) şi rente din poziţii dominante pe pieţe. Adică, una peste alta, a susţine că Estul numai primeşte este o teză incorectă.  

UE este un club al statelor democratice, dar care nu are omogenitate ca dezvoltare şi convergenţă, în pofida progresului economic incontestabil al Estului în ultimele decenii. Şi interesele specifice/naţionale nu dispar, instituţiile europene pot avea decizii suboptime sau greşite (de pildă, s-a refuzat ani în şir României capitalizarea mai bună a CEC Bank, fiind catalogată drept ajutor de stat – în condiţiile în care alte state au naţionalizat bănci), statele mai puternice frecvent îşi impun punctul de vedere în decizii majore.

De aceea m-a bucurat textul semnat de europarlamentarul Clotilde Armand, publicat în Politico şi, apoi, în Financial Times/FT („Europa de Est dă mai mult Vestului decât primeşte“, 12 febr, a.c). Şi Mateusz Morawiecki, premierul polonez, a scris un text cu sevă analitică în FT („Bugetul nu înseamnă simplă aritmetică“, 20 febr, a.c). Celor care au bugete naţionale cu venituri ce depăşesc 45%, chiar 50% din PNB (cum este „Grupul celor 4 frugali“ - Danemarca, Austria, Suedia, Olanda) le dă mână să pledeze pentru limitarea bugetului UE. Dar ce facem cu state cu economii emergente ce au venituri bugetare mult inferioare, în cazul României situaţia fiind de-a dreptul dramatică (venituri fiscale de 26-27% din venitul naţional. Realizarea Pactului pentru energia verde (decarbonizarea economiilor) este mult mai anevoioasă pentru România, care are resurse bugetare scăzute şi depinde (încă) mult de producţia de cărbune.

Abordarea limitativă ocultează o situaţie privind funcţionarea Uniunii că „Piaţă Unică“ asupra căreia este de meditat. Piaţa unică nu are cum să fie un autentic „level playing field“, întrucât firmele sunt mult prea diferite în privinţa forţei tehnologice, a capitalizării, accesului la resurse financiare, dotării cu capital uman etc. Ai spune că regulile concurenţiale sunt inflexibile exprimând logica economiei de piaţă şi diversitate inevitabilă. Dar nu există concurenţă perfectă şi companii mari, în virtutea puterii pe pieţe, folosesc adesea practici mai puţin corecte, chiar abuzive; intervin şi interese naţionale, oricât s-ar clama că nu contează unde au firmele HQs (sediile centrale) – o naivitate desigur. Să nu omitem că legislaţia anti-trust, mecanisme de echilibrare a condiţiilor (inclusiv prin transferuri fiscale), de sprijinire a unor domenii de interes strategic (start-ups de pildă şi nu numai), de protejare a coeziunii sociale etc. fac parte din registrul de politici publice în economii de piaţă.

Aşa cum Germania şi Franţa  încearcă să modifice regulile concurenţiale (şi ale ajutorului de stat) pe Piaţa Unică pentru a permite formarea unor campioni industriali la nivelul UE (ex: posibila fuziune între Alsthom şi Siemens) care să dea piept cu giganţi americani şi asiatici, în mod analog poate fi interpretată poziţia unor state est-europene. Dacă UE ar fi adânc integrată, un stat federal, asimetriile de putere economică şi decalaje ar pierde din relevanţă. Dar realitatea este alta. Iar exemplul cel mai relevant în această privinţă este dimensiunea bugetului UE.

Estului i-a fost relativ uşor să reducă decalajele cât timp existau diferenţe de costuri salariale foarte mari şi intrările substanţiale de capital au stimulat creşterea economică. Dar, de la un anume nivel, avantajele costului forţei de muncă dispar şi dacă nu ai progres tehnic considerabil, plasare în lanţuri de producţie (value chains) tot mai bune, intri în „capcana venitului mediu“, poţi chiar regresa. Estul suferă şi de un exod masiv de capital uman în ultimul deceniu, practic o „depopulare“ (care se adaugă la demografie nefavorabilă), ce a fost notată de FMI şi Banca Mondială în anii recenţi.

Acesta este contextul care defineşte, în linii mari, „bătălia“pentru bugetul UE. Fondurile structurale şi de coeziune sunt de văzut ca o compensaţie pentru un handicap economic major al Estului, chiar dacă decalajele s-au redus în ultimele decenii; că aceste fonduri trebuie văzute drept compensaţie morală şi economică este însă o temă tabu pentru mulţi din motive lesne de ghicit.

Există o problemă a statului de drept, dar aceasta nu trebuie să ascundă problematica decalajelor de dezvoltare. Dacă bugetul UE nu va fi întărit, dacă nu va contribui mai mult la convergenta economică, curentele de fragmentare şi de ostilizare mutuală vor creşte, partidele ce resping proiectul european vor avea de câştigat (nota bene: nu numai partidele de extremă dreaptă cer un buget UE mai mic). Viitorul UE depinde de cum se va reforma guvernanţa UE, cum va funcţiona Piaţa Unică, cum vor funcţiona instituţiile europene (cum se iau deciziile...), cum statele membre înţeleg că există bunuri colective (ale UE) ce nu pot fi asigurate în mod individual (la nivelul fiecărui stat membru).

Un buget de 1,07% din PIB, cum a susţinut preşedinţia finlandeză a Consiliului, este mult sub ceea ce este necesar într-o Uniune (Raportul MacDougall din 1977 menţiona că UE are nevoie de un buget comun de 5-6% din VNB!). Cifra avansată iniţial de PE (1,35%) este mai cu sens din punct de vedere al nevoilor comune, dar nu are şanse în condiţiile date. 1%, cum vor cei 4 (şi cei care se aşează în spatele lor), exprimă neputinţa de a acţiona prin prisma intereselor UE. Despre ce „suveranitate economică“ şi de securitate (oare este posibilă aceasta în disjuncţie de NATO?) a UE, pentru care pledează unele state membre, mai putem vorbi în asemenea circumstanţe?

UE trebuie să fie preocupată de domnia legilor, de ceea ce defineşte statul de drept, o societate democratică. Dar există o moralitate a protejării celor mai slabi, aşa cum se întâmplă înăuntrul oricărui stat civilizat. Este nevoie de o regândire a funcţionării Pieţei Unice, care să favorizeze mai mult convergenţa economică. Discrepanţele nu pot fi eliminate, dar cel puţin să se admită că dacă acestea se adâncesc şi trec pragurile de toleranţă socială şi politică, linişte nu putem avea, nici înăuntrul frontierelor naţionale, nici între statele membre. Finalmente va fi afectată democraţia, vor câştiga curente politice extremiste dacă abordarea de ansamblu nu este reexaminata în lumina lecţiilor trecutului şi a unor tendinţe periculoase în viaţa socială şi politică a Europei. În plus, se înmulţesc ameninţările externe de tot felul (epidemia/pandemia coronavirus este un ultim exemplu).

Bătălia pentru bugetul UE arata cât de divizată este Uniunea, că suntem departe de dezideratele enunţate de noua Comisie, de ceea ce reclamă o „putere comună“ (solidară) de a rezista la provocări mari, interne şi externe. Blocajul în a forma o „capacitate fiscală“ a zonei euro (ca modalitate de împărţire a riscurilor“/risk-sharing), de care aceasta are imperios nevoie ca uniune monetară, este de pus în relaţie şi cu impasul privind bugetul UE.

Oricare ar fi compromisul la care se va ajunge privind bugetul UE (ce, în oricare dintre variantele pe masă acum, este mult sub o masă critică de bunuri colective), esenţial pentru România este să folosească cât mai bine resursele pe care le va obţine. Dacă nu vom reuşi un pas mare înainte din acest punct de vedere, va fi vina noastră în principal şi vom da apă la moară celor care afirmă că resursele ce ne sunt puse la dispoziţie (cel puţin pe hârtie) sunt suficiente, chiar peste nevoile României.

Avem nevoie de instituţii mai puternice (eficiente), de un buget naţional cât mai robust (ceea ce implică venituri fiscale considerabil superioare, ce, între altele, să ajute să decarbonizăm cât mai mult economia), controlul dezechilibrelor, politici publice (inclusiv industriale) deştepte. În vremuri complicate, dominate de „incertitudini radicale“ (cum le numeşte Mervyn King), se cuvine să fim cât mai puţin vulnerabili ca societate luptând concomitent pentru ranforsarea Uniunii ca bun public (colectiv).

A fi pro-UE nu înseamnă a ignora un realpolitik ce nu dispare în relaţiile dintre statele membre.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Iulian Arion
24.02.2020, 17:08:14

"Dar ce facem cu state cu economii emergente ce au venituri bugetare mult inferioare, în cazul României situaţia fiind de-a dreptul dramatică" "Le lasam" prada gruparilor criminale din guvern, care a aruncat anul trecut in procesul de achizitii rechizite pentru toata administratia, desi are computere, peste 20 miliarde de lei, in loc sa co-finanteze dezvoltarea structurii rutiere.

+2 (2 voturi)
Iulian Arion
24.02.2020, 17:10:42

"Raportul McMahon din 1977 menţiona că UE are nevoie de un buget comun de 5-6% din VNB!)" Ori traduceti VNB, ori nu folosite cuvine si acronime al carar inteles va scapa! Nu este nicio rusine sa ai bun simt!

+2 (2 voturi)
Mihai Giurgiuveanu
24.02.2020, 23:14:03

Gaseati cu minim efort pe Internet semnificatia prescurtarii, fara sa il insultati pe autor. La al cui bun simt v-ati referit?

-1 (1 vot)
Iulian Arion
25.02.2020, 07:00:08

Cand folosesti o prescurtare, prima utilizare in text o scrii explicativ. Ai scris in viata ta un articol?

+1 (1 vot)
Iulian Arion
25.02.2020, 07:09:45

Romania este pe locul 66 in lume la corupte. Malaezia, mai putin corupta, este pe locul 65. De ce? 1. Coruperea legilor pentru avantajarea personalului BNR, CCR, ICCJ alti privilegiati. Privilegii inseamna coruptie 2. Va las pe dvs sa explicati. 3. Cetateanul obisnuit nu corupe. Nu are posibilitatea. Aceasta coruptie domina spatiul politic si al mediului de afaceri.

+1 (1 vot)