Bugetul UE şi interesele României

Mediafax Foto/Bogdan Baraghin

Bugetul UE polarizează atenţia statelor membre din Uniune în lumina marilor provocări cu care se confruntă acestea pe plan intern şi internaţional. În cele ce urmează, mă voi referi la unele aspecte privind bugetul UE având în vedere interesele României, specifice (naţionale) şi derivând din nevoia de a preveni disoluţia proiectului european.

1. Contextul în care statele membre discuta noul cadru financiar multianual

Se poate vorbi în primul rând de un context geopolitic tot mai complicat, substanţial diferit de cel în care s-a discutat/negociat actualul cadru financiar – 2014-2020. Am în vedere între altele:

• Mari provocări, precum securitatea graniţelor, securitate internă (combaterea terorismului), probleme comune de apărare înţelese în multiple sensuri şi având în vedere gamă de noi conflicte (inclusiv „războaie tip hibrid“);  
• Dificultăţi economice în statele membre şi probleme ale zonei euro, ce reclamă reforme instituţionale şi de mecanisme/instrumente. În ceea ce priveşte zona euro, am în vedere nevoia de a concilia reguli (rules) cu mecanisme de împărţire a riscurilor (risk-sharing);  
• Fragmentare socială pe fondul crizei economice, al efectelor globalizării şi schimbărilor tehnologice; politici publice defectuoase în trecutul mai îndepărtat şi mai apropiat, care, subestimând aspectele distribuţionale, au favorizat ascensiunea populismului, a curentelor politice extremiste, a euroscepticismului;  
• Contradicţia dintre integrarea mai adâncă (necesară în zona euro) vs. replierea naţională; se manifestă, de altfel, un sindrom de resurecţie a intereselor naţionale în Uniune;  
• Divizări în Uniune: Nord-Sud (în zona euro), Vest-Est – ultima divizare aducând în atenţie o problematică economică (este vorba de un fel de „emancipare economică“ a Estului) şi una politică (a se vedea mai ales situaţia Ungariei şi Poloniei);  
• Brexit-ul (care este o lovitură mare pentru ambele părţi). Ar fi bine că între UE (cei 27) şi Regatul Unit să se ajungă la un aranjament special, care să limiteze stricăciunile. Oricum, Brexit reduce cu cca. 10% bugetul UE dacă nu se găsesc resurse de compensare.

2. Discutarea bugetului UE pentru exerciţiul 20121-2027 trebuie judecată pornind de la realitate

Fac observaţii în continuare folosind experienţa de europarlamentar şi membru al Grupului Monti (HLGOR), care a elaborat un raport privind reforma bugetului UE.

• Bugetul comun este mic în raport cu activitatea economică de ansamblu în UE: reprezintă cca 1% din PIB-ul agregat, 2% din cheltuieli bugetare - faţă de 20% buget federal în SUA;  
• Bugetul UE exprimă gradul de integrare politică între statele membre (inclusiv în zona euro), raporturi de forţă şi o paradigmă „tranzacţionalaă“ în construcţia lui, logica lui quid pro quo. Adică, o atitudine gen „ofer dacă mi se dă ce doresc“, într-un fel de înţeles, dar care reduce şansele de atingere a unor obiective comune. De aceea, frecvent „nu se vede pădurea de copaci“;  
• „Balanţele nete“ (net balances) contează pentru guverne mult mai mult decât „bunurile publice europene“ – apropos de remarca anterioară;  
• Există un sistem de rabaturi (rebates) bizantin, ce exprimă logica tranzacţională menţionată; între statele cele care dau net şi cele care primesc net. „Rabatul britanic“ (British rebate) este cel mai de notorietate, dar povestea este amplă. Brexit ar trebuie să oblige la o reformă, eliminare a rabaturilor.  
• Sunt viziuni diferite între statele membre privind structura bugetului UE (cheltuieli): ţări care vor mai mult pentru noi provocări (inclusiv cercetare şi dezvoltare, schimbarea de climă/climate change) şi „tradiţionalişti“, ţări care pun accent pe politica agricolă comună (PAC) şi dezvoltarea regională. Este necesar ca bugetul UE să răspundă mai bine noilor provocări, dar formularea lui Andre Sapir, că actualul buget este o „relicvă“ mi se pare o metaforă exagerată. Afirm aceasta fiindcă discrepanţele economice mari între ţări pot arunca în aer Uniunea;  
• Ar fi o eroare, cred, dacă ar fi reduse drastic fondurile pentru dezvoltare regională şi pentru politica agricolă comună, chiar dacă sunt de acord că se impune o reformare a acesteia din urmă.

3. Premize de construcţie a poziţiei româneşti

Mai jos sunt câteva orientări principiale şi grile de înţelegere a problematicii bugetului UE; ele pot fi, în opinia mea, repere pentru formularea unei poziţii româneşti în contextual mânat de atâtea incertitudini şi riscuri.

• Este obligatoriu să îmbinăm interese specifice/naţionale (legate de dezvoltarea economică şi securitate) cu interesele generale ale Uniunii;  
• Are sens să susţinem creşterea bugetului UE (la cca. 1,2% din PIB cumulat) pentru a concilia protejarea PAC şi dezvoltarea regională (coeziunea) cu finanţarea noilor nevoi; propunerea Comisiei de a reduce PAC şi fondurile de coeziune cu 25% pentru a finanţa noi programe nu ne avantajează;  
• Reducerea fondurilor pentru PAC şi dezvoltare regională/coeziune în mod considerabil ar fi o eroare, în opinia mea, având în vedere discrepanţele economice din UE. Este de salutat aici flexibilitatea poziţiei Germaniei, mai ales după formarea noului guvern de coaliţie (faţă de poziţia, de exemplu, a Olandei şi Austriei);  
• O reformă a PAC poate avea loc, dar este de dorit să fie diminuate cât mai puţin fondurile pentru statele mai puţin dezvoltate (între care România, care are şi un sector agricol important); trebuie subliniat că PAC-ul nu revelează nici acum echitate între statele membre;  
• Să susţinem finanţarea noilor nevoi ca bunuri publice europene; mă refer la apărare, pentru care Comisia propune o finanţare de cca. 4-5 miliarde euro – ce include PESCO; protejarea graniţelor, pentru care se propune o sumă cvasi-similară; programe de dezvoltare în vecinătăţi care să stăvilească şi fluxurile de imigrare;  
• Este necesară o creştere a resurselor proprii ale bugetului UE. Ar merita să fie introduse taxe care să combată poluarea; şi tranzacţiile financiare ar trebui să fie impozitate. Aş penaliza drastic evaziunea fiscală şi aş suplimenta bugetul UE cu resurse obţinute din luptă contra evaziunii şi a optimizării fiscale;  
• Întrucât programele de investiţii din bugetul UE (ex: Planul Juncker) au avantajat ţările mai dezvoltate, este nevoie de o discriminare pozitivă în favoarea statelor mai puţin dezvoltate -- care se confruntă şi cu un exod masiv de forţă de muncă (cazul României este relevant).

4. Intenţia de a se crea un buget al zonei euro

• Zona euro are nevoie de reforme care să o facă mai robustă;  
• Acum există o relansare economică favorizată de factori ciclici şi de politicile neconvenţionale ale BCE. Dar o încetinire economică, chiar o recesiune, este inevitabilă în viitor fiind inerentă dinamicii economice. O normalizare a politicii monetare ar contribui şi ea la încetinirea economică  -- faţă de media actuală a creşterii economice de cca. 2% ce este peste potenţial în raport cu îmbătrânirea populaţiei şi dinamica productivităţii muncii;  
• Este esenţial că zona euro să aibă instrumente care să ajute amortizarea şocurilor asimetrice. De aceea, sunt de salutat propunerile de reformă, fie că vin de la Comisie, de la Paris, Berlin, din alte părţi. Mai sus aminteam de o „capacitate fiscală“, de apariţia posibilă a unui Fond Monetar European care să ajute procesele de restructurare (care însă nu trebuie să fie declanşate în mod automat, inducând astfel panică şi tensiuni pe pieţe), de completarea Uniunii Bancare cu o schemă colectivă de garantare a depozitelor. Toate acestea sunt demersuri complicate întrucât implică aranjamente fiscale şi împărţirea riscurilor.  

Un buget al zonei euro şi alte instrumente ce reclamă finanţare ar putea aspira resurse din bugetul UE. Nu ar trebui să se întâmple aşa ceva. Chiar dacă România ţinteşte să adere la zona euro, bugetul UE nu trebuie să fie „golit“ de presiuni din zona euro.

5. Aderarea României la zona euro

România ţinteşte aderarea la zona euro în perspectiva anilor 2023-2024. În acest scop, sunt necesare reforme structurale care să sprijine convergenţa reală, o consolidare bugetară solidă. Aş menţiona în acest sens:

• Avem venituri fiscale extrem de mici, sub 26% din PIB, insuficiente pentru a finanţa bunuri publice de bază; trebuie să ajungem cu aceste venituri la cel puţin 30% din PIB, care ne-ar asigura şi spaţiu fiscal necesar la nevoie (nota bene: în UE media veniturilor fiscale este de cca. 40% din PIB);  
• deficitul structural al bugetului public trebuie să ajungă la sub 1% din PIB la aderare;  
• balanţa externă trebuie să fie cât mai echilibrată şi să se bizuie cât mai puţin pe fonduri europene;  
• competitivitatea producţiei este esenţială şi nu trebuie realizată prevalent prin salarii scăzute.  

Trebuie să ne lămurim ce ar implica un program de asistenţă din partea Comisiei pentru aderarea la zona euro. Din ce resurse s-ar face? Din fondurile structurale şi de coeziune dedicate României? Sunt întrebări care cer răspunsuri cât mai clare.

6. Intenţia de a se condiţiona accesul la resurse europene

Opinia mea este ca un regim de condiţionalităţi nu trebuie să amestece chestiuni politice cu problematica economică. Aş menţiona că:

• fondurile pentru dezvoltare nu sunt „granturi“ ale unor state pentru altele, ci intră în logica de creare a unui „level playing field“, de condiţii echitabile pe o Piaţă Unică caracterizată de asimetrii;  
• Piaţa Unică nu creează condiţii egale de concurenţă dacă avem în vedere dotarea cu factori de producţie, puterea foarte diferită a firmelor şi statelor;  
• Există o condiţionalitate lăuntrică în mecanismul accesării fondurilor UE în măsura în care, de pildă, OLAF verifica corectitudinea folosirii acestor resurse.  

Afirmând acestea, trebuie subliniat totodată că statele membre ale UE trebuie să respecte valorile statului de drept, democratice, reguli de bază ale funcţionarii Uniunii.

Text pe baza prezentării făcute la seminarul organizat de reprezentanţa Comisiei Europene, Parlamentul României, 28 martie 2018