Bulgaria face parte dintr-o naraţiune mai amplă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Proteste în Bulgaria
Proteste în Bulgaria

Proteste mari dincolo de Dunăre. Dacă avem în vedere că Bulgaria este unul dintre dintre cele mai sărace state din UE am găsi lesne o explicaţie. Drept este că Bulgaria nu este în zona euro şi ai zice că are spaţiu de manevră mai mare.

Dar ea practică un consiliu monetar (currency board), ce nu îi permite să utilizeze cursul de schimb şi politica monetară ca instrumente de ajustare, fie şi pe termen scurt. Şi vedem că rezervele pe care Sofia le-a clădit în anii pre-criză, când deficitele sale bugetare au fost nesemnificative, nu au ajutat-o să evite tensiunile de acum. De ce? În primul rând, este nivelul menţionat al PIB-ului pe locuitor.

Când ai stagnare economică,  când veniturile scad şi când oamenii sunt obligaţi să ramburseze credite luate în anii trecuţi, povara poate deveni copleşitoare. A intervenit şi creşterea facturilor la energie. Rata şomajului, deşi nu atinge cote ca în Grecia şi Spania (peste 26%) este totuşi mare, aproape 13%. Avem de-a face cu o cifră aproape dublă faţă de cea din România. Proximitatea Greciei nu ajută. Să ne gândim şi că Bulgaria a avut deficite externe de peste două cifre, adică se consumă excesiv cu ajutorul importului de capital. 

Remiterile (banii trimişi acasă de cei emigraţi) s-au redus mult. Ca la noi, multe investiţii nu au mers spre sectoarele de export sau care pot concura cu importuri. Bulgaria, ca şi România, ţările baltice în general, ilustrează un model de creştere fragil. Fapt este că ceea ce părea să fie în Bulgaria o situaţie relativ stabilă (citită mai ales prin prisma deficitelor bugetare), s-a dovedit a fi tare complicată. 

Calcule pot fi făcute mereu de economişti pe hârtie, dar nu ştii când ”se rupe aţa”. Examinarea tensiunilor economice din ţările din UE are de pus în discuţie textura programelor de corecţie (problemă evocată, nota bene şi de FMI), dar şi modul în care are loc dialogul între partenerii sociali, şi, mai ales, dacă UE are politici comune ce pot atenua discrepanţe economice majore.

Întrucât nu numai erori în politici naţionale sunt cauza necazurilor, ci şi carenţe de design instituţional şi de politici la nivelul zonei euro şi la nivelul UE. Cei care împart Uniunea între nordici harnici şi sudici leneşi simplifică enorm, înţeleg prea puţin din istoria Europei şi menirea proiectului european. 

În Uniune trebuie să se discute despre funcţionarea ”pieţei unice” (cu asimetrii flagrante), practicile unor companii care abuzează de poziţii dominante; calendarul unor liberalizări pe piaţa energiei este de reexaminat în măsura în care unele companii grăbesc ascensiunea tarifelor. 

Un guvern nu trebuie să aibă o anume culoare politică pentru a combate monopoluri. În fond, Borisov în Bulgaria, Orban în Ungaria au reacţionat faţă de firme ce deţin utilităţi publice asemănător unor guverne de stânga din ţări latino-americane. Lista poate fi extinsă la alte domenii. Eu cred că în Uniune ar trebui să se alcătuiască un cod de conduită responsabilă pentru marile companii, mai ales cele care operează în domeniul utilităţilor publice. Poate că europarlamentarii din ţările nou intrate (care se confruntă cu probleme comune) ar trebui să iniţieze un proiect de rezoluţie al PE, care să promoveze o Cartă în acest scop (deşi Cehia ar putea fi ambivalentă, apropos de episodul cu CEZ în Bulgaria). 

Vedem marea problemă a IMM-urilor, ce sunt rău vitregite de necirculaţia banilor, de costul creditului. Companii mari, din ţări mamă puternice, au acces la finanţare într-un fel sau altul. Şi aici Bulgaria, România, Ungaria, Polonia, etc îşi pot da mâna în diverse instanţe. UE are nevoie de pieţe care să funcţioneze bine, de firme eficiente în competiţia globală, care să creeze locuri de muncă. Dar acest deziderat nu înseamnă politici care să ţină cont numai de interesele firmelor mari. 

Protestele din Bulgaria privesc nu numai stagnarea economică indusă de criză şi măsuri de austeritate; agendă este mai largă trecând în registrul contestării clasei politice, aşa cum se observă şi în alte ţări europene unde sunt tensiuni mari. Protestele exprimă insatisfacţie faţă de mersul treburilor publice şi private. 

Criza din anii din urmă are originea în neajunsuri ale funcţionării UE (în special a zonei euro) combinate cu deraierea sistemului financiar şi slăbiciuni instituţionale interne. Suprafinancializarea economiilor a accentuat evoluţii de tip avânt-prăbuşire, pe fondul neglijenţei băncilor centrale, al exuberanţei şi practicilor nesănătoase ale unor instituţii financiare. 

Naraţiunea privind cauzele crizei are nevoie de echilibru. Fără o economie de piaţă, fără libertăţi economice nu există libertăţi politice, democraţie. Dar, trebuie acceptată realitatea că ceea ce numim capitalism fiinţează în forme diferite, mai bune, mai rele. Unde se extrag rente necuvenite în mod endemic, unde corupţia este mare şi afacerile veroase cu statul prevalează, unde cercuri de afaceri şi-au croit statut privilegiat nemeritat, unde  reglementarea pieţelor este laxă (neadecvată) sunt motive să fim îngrijoraţi.

În vremuri de criză asemenea tare (n.r- deficienţe) sociale şi politice devin mai vizibile. Încrederea cetăţenilor în oamenii politici şi instituţiile publice plonjează. Proliferează grupuri extremiste, care pot pune sub semnul întrebării procesul democratic. 

În ţări din afara Europei, unde au avut loc proteste de amploare, originea lor este pusă pe seamă lipsei de democraţie şi sărăciei abjecte în care trăieşte o mare parte din populaţie. Şi se aşteaptă că ruperea de zăgazuri în guvernanta nedemocratică să ventileze frustrări (cât va fi posibil să se meargă pe calea democratizării în, de pildă, ţările arabe, este de văzut).

Dar cum rămâne cu mişcările de stradă, violenţe, în ţări democratice? Aici, fie structuri de guvernantă democratice sunt erodate, fie elitele, chiar dacă practică sistemul de control reciproc instituţionalizat, sunt parcă tot mai îndepărtate de grijile oamenilor.

Am mai putea adauga aici deceniile puţine de democraţie în state post-comuniste şi în cele care au cunoscut dictaturi militare în perioada de după al doilea război mondial. În unele ţări, activitatea unor grupări interlope alimentează teama cetăţenilor, sentimentul că statul este slab. Pe de altă parte, este de presupus ca, oriunde lovitura dată de criză este teribilă, resursele disponibile nu asigură un răspuns satisfăcător la revendicările cetăţenilor, ale grupurilor sociale, pe termen imediat. Chiar şi cele mai bine unse maşinării democratice pot ajunge în impas când motoarele economice nu turează. Urmarea inevitabilă este apariţia de tensiuni, conflicte.

Ar putea opera un factor opus dezorganizării, anomiei în măsura în care există, în societate, un sentiment răspândit că distribuţia poverii în vremurile de restrişte este cât de cât echitabilă; că cei care deţin puterea nu sunt deasupra legilor; că politicile publice nu sunt numai în folosul unor cercuri de afaceri sau ale unor sindicate cu puternice vinculaţii în sfera puterii. Acolo unde acest sentiment este firav temeri sunt mai mult decât justificate.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite