Cât de morale pot fi pieţele?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
„Dacă regulile de bază pentru o societate decentă, dreaptă, nu sunt 
respectate, pieţele financiare nu lucrează în mod decent, în beneficiul celor mai 
mulţi.”
„Dacă regulile de bază pentru o societate decentă, dreaptă, nu sunt respectate, pieţele financiare nu lucrează în mod decent, în beneficiul celor mai mulţi.”

Anul aproape de final a fost plin de informaţii privind conduita rea a unor jucători pe pieţele financiare. Scandalul indicilor (Libor, Eurobor), pe bază cărora se bizuie grosul tranzacţiilor pe pieţe, a deţinut cap de afiş.

Alte acuzaţii grave formulate de autorităţi de reglementare şi supraveghere din SUA şi Europa privesc manipularea pieţelor produselor de bază, a pieţelor valutare, etc. Un lung şir de probleme litigioase implică nume grele din lumea bancară/financiară în relaţia cu clienţii, lipsa de transparenţă, vânzarea de produse cu valoare îndoielnică, tranzacţii la marginea legii, remunerarea staff-ului managerial de vârf, etc. Aceste scandaluri, parcă fără sfârşit, întăresc punctul de vedere că sistemul financiar este serios deraiat, că este nevoie de reforma radicală a modului sau de funcţionare. Comisarul UE, Joaquim Almunia, a făcut recent o declaraţie ce merită toată atenţia; el s-a întrebat dacă ceea ce pare unora excepţie nu este în fapt obişnuinţă, chiar „regulă“. Această interogaţie exprimă consternarea multora privind funcţionarea pieţelor, a celor financiare în special. Problemă cheie este următoarea: criza adâncă de acum a revelat ceea ce este inerent în funcţionarea pieţelor sau există circumstanţe (ce au precedat criza) care au accentuat trăsături negative ale acestora? Discuţia privind funcţionarea pieţelor financiare poate fi amorsată prin mai multe grile interpretative şi planuri diferite ˗ metafizic, teoretic, operaţional/practic. O grilă de citire şi un plan filosofic ar spune că pieţele, ca instituţii de relaţionare între indivizi, organizaţii, sunt amorale; considerentele etice, de ordin moral, nu ar avea ce căuta în ecuaţie. Aceasta este o abordare, în opinia mea, neconvingătoare, chiar şi pentru faptul că vocaţia pieţelor este şi una teleologică/ normativă, dacă ne gândim la relaţia între ele şi nevoia de a evită concentrarea puterii economice şi politice.

Fără pieţe nu poate există competiţie şi spirit întreprinzător, libertate într-un sens profund. Prin urmare, discuţia despre pieţe nu poate eluda chestiunea moralităţii.

Dar această chestiune nu priveşte numai judecăţi de valoare privind conduita oamenilor, ale organizaţiilor ca entităţi individuale, ci are şi temei de ordin pragmatic. Ultima afirmaţie se referă la funcţionarea pieţelor cu posibile concentrări de putere (monopoluri şi ologipoluri), externalităţi (pozitive şi negative), rente necuvenite, abuzuri pe piaţă, etc. Există o întreagă teorie consolidată care judecă pieţele în funcţie de şansele pe care le oferă participanţilor, de cum încurajează (sau nu) inovaţia, relaţia între economic şi politic. De aici apar recomandări de politici în materie de legislaţie anti-trust, internalizarea unor costuri sociale (ex: impactul asupra mediului), legislaţia privind lobby-ul şi contribuţii la campanii politice, etc.

Şi o apărare înfocată a pieţelor neîngrădite nu se poate rupe de chestiunea morală, a unei concurenţe corecte; vezi scrierile lui Friedrich von Hayek, Ludwig von Mises, Israel Kirszner, etc. Naraţiunea legăturii ombilicale între pieţe şi valori morale include între precursori pe Adam Smith cu „Teoria Sentimentelor“ (1759). Max Weber a subliniat frugalitatea, seriozitatea şi cinstea în dezvoltarea unui anume tip de capitalism, dintr-o perpectivă „protestantă“. Kenneth Arrow, Amartya Sen şi alţii vorbesc despre valori morale ca bunuri publice, care ajută sistemele economice să funcţioneze mai bine. Inferenţa este automată pentru judecarea pieţelor. 

Banii sunt o expresie a avuţiei, a dorinţei de a câştiga.

Cum îi face fiecare om, organizaţie, contează enorm pentru funcţionarea ca ansamblu a economiei, a societăţii. Dacă regulile de bază pentru o societate decentă, dreaptă, nu sunt respectate, pieţele nu lucrează în mod decent, în beneficiul celor mai mulţi. Aceasta este marea problemă pe care finanţa (sectorul financiar) o are cu restul economiei acum. Întrucât nu avem de-a face cu fraude singulare, cu excepţii. Manipularea pieţelor, practicată de nume dintre cele mai sonore din business, este dovada peremptorie a deraierii sistemului. La aşa ceva s-au referit Almunia şi alţii care arată cu degetul la „integritatea pieţelor“, la deficitul abisal de încredere ce s-a creat.

Era inevitabilă evoluţia din ultimele decenii a pieţelor, care a culminat cu izbucnirea crizei financiare? Într-un anume sens, dar unilateral, da, dacă ne gândim la mişcarea ciclică a economiei, la existenţa ciclurilor financiare lungi (Claudio Borio), la ceea ce Robert Shiller, în siajul lui Hyman Minsky, numeşte exuberanţă iraţională. Dar este o orbire să conteşti rolul pe care vălul de dereglementări, credinţa cvasi-mistică în inovaţie financiară (oricare ar fi) şi funcţionarea perfectă a pieţelor, le-au avut-o în modelarea unei evoluţii ce a produs un mare derapaj, inclusiv de ordin etic. La această înşiruire este de adăugat toleranţa faţă de conduită certată cu legea, scrisă şi nescrisă. Pieţele, pot fi îmbibate cu mai multă sau mai puţină moralitate, în întruchiparea participanţilor.

Conduita acestora depinde, printre altele, de cadrul de reglementări, naţionale şi internaţionale, de norme interne de funcţionare a organizaţiilor (bănci, entităţi non-bancare) şi, nu în cele din urmă, de o cultură a bunelor practici. Când citeşti mesaje de email ale unor traderi de la bănci mari şi care au ieşit la iveală, îţi dai seamă de ethos-ul jalnic care domină activitatea lor, cultura organizaţională din care fac parte. Şi când manipularea pieţelor, aşa cum arată investigaţii deschise de autorităţi în SUA şi Europa, implică cele mai mari nume de pe pieţele financiare, realizezi cât de strâmbe sunt/au ajuns lucrurile.

Un argument în favoarea status quo-ului ar suna astfel: că aşa funcţionează, mai mult sau mai puţin, pieţele din totdeauna, încât criză a devoalat ce era ascuns numai, ocultat de ani de creştere economică (de marea bulă speculativă). Că, în fond, ca să-l parafrazăm pe Churchill, fie ele cât de rele, pieţele sunt oricum mai bune decât oricare alt sistem economic. Hiba acestui raţionament este hipersimplificarea, întrucât pieţele nu sunt, ca funcţionare, un dat imuabil, celest; ele funcţionează mai bine sau mai rău. Avem o gamă largă de fiinţare a ceea ce numim economie de piaţă în lumea industrializată, în capitalism. De aceea este nevoie de reglementări care să împiedice formarea de entităţi monopoliste (fenomenul „too big to fail/ too big to save“), să prevină captura politicii publice de către marile corporaţii, abuzul pe piaţă, manipularea pieţelor, accentuarea riscurilor sistemice, etc. Ce propun rapoartele Larosiere, Liikanen, Vickers, Tyrie, regulile Volker (care ar interzice proprietary trading, adică utilizarea banilor deponenţilor în scopuri speculative) indică o cale de urmat potrivită. Este necesară şi reintroducerea legislaţiei Glass Steagall (ca după Marea depresiune), care separă bankingul comercial de cel de investiţii. La ESMA (autoritatea europeană care se ocupă de reglementarea pieţeleor de capital) şi la alte organisme cu atribuţii similare există comitete care se ocupă de „integritatea pieţelor“, de „protecţia investitorilor“. Este însă nevoie de abordări ample, care să lege conduita individuală pe pieţe (business conduct) cu aspecte sistemice (macroprudenţiale), pentru a schimba o stare rea de lucruri.

Pieţele cer încredere între participanţi, care uneori se poate rezumă la strângere de mână (gentlemen’s agreement) sau reclamă statuară formalizată, prin garanţii de tot felul.

Pieţele înseamnă însă şi relaţia între actori şi autorităţi, între cetăţeni şi stat, pun în discuţie chiar funcţionarea democraţiei dacă regulile de bază nu sunt respectate de cei mari, puternici. Finanţa suferă acum de un mare deficit de credibilitate din cauză că a fost salvată cu bani publici de la prăbuşire în condiţiile în care regulile care stabilesc raporturile între ea şi restul economiei nu s-au schimbat încă spre bine destul.  

Într-o lucrare recentă, Geoff Mulgan face distincţia între „lăcuste“ şi „albine“ în scrutarea capitalismului contemporan. Cu ani în urmă, Horst Köhler, fost preşedinte al Germaniei şi fost director general al FMI, a folosit adjective similare în descrierea unor componente ale industriei financiare, pentru a deosebi entităţi „de pradă“, care extrag valoare, de la cele care o creează. Manipularea pieţelor, conduita imorală şi în afară legii a multora în industrial financiară nu trebuie să fie acceptată, cum nu trebuie să fie nici exonerarea de vină prin simpla plată a unor penalităţi de către organizaţii ˗ mai ales când acestea din urmă beneficiază de subvenţii directe şi implicite ca urmare a „riscurilor sistemice“ presupuse. Problema hazardului moral apare pregnant şi în situaţia când vinovăţii care nu sunt însoţite de pedepse corespunzătoare, care să aibă efect de demonstraţie şi caracter disuasiv.

Ascensiunea unor grupuri politice extremiste, de stânga şi de dreapta, este explicabilă şi prin insatisfacţia multor cetăţeni faţă de captura politicii publice de către big business, de către finanţă, faţă de sentimentul că economia nu funcţionează în beneficiul majorităţii cetăţenilor. Şi atunci este firesc să ne gândim la ce se poate face ca pieţele să fie mai aproape de o bună funcţionare, care priveşte alocarea resurselor şi distribuţia câştigurilor.

Pieţele financiare au nevoie de o aducere a considerentelor de etică profesională şi morală în primplan.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite