Ce mize planează în jurul viitoarei Strategii Energetice a României şi în ce scenarii ar remodela guvernarea PSD-ALDE viitorul industriei noastre

Ministerul Energiei a finalizat „Strategia Energetică a României pentru perioada 2017-2030 cu perspectiva anului 2050”, un document fundamental care ar trebui să stabilească proiectele prioritare spre care vor fi alocate investiţii pentru ca ţara noastră să aibă parte de o tranziţie cât mai lină de la o economie bazată pe combustibili poluanţi la una care funcţionează cu energie curată.

Aceste transformări sistemice care survin după Acordul de la Paris (2015) şi după adoptarea Pachetului de Iarnă negociat în prezent la Bruxelles vor afecta şi influenţa industrii, locuri de muncă, întregul sistem de educaţie, priorităţile de investiţii şi chiar stilul nostru de viaţă de zi cu zi.

Conducerea Ministerului Energiei şi-a asumat că va păstra nucleul Strategiei Energetice elaborată în timpul guvernării tehnocrate (2016), urmând a i se aduce o serie de nuanţe şi de actualizări la nivel de cifre. Documentul ar fi ajuns, deja, în consultare politică la ALDE şi ar trebui să intre în dezbatere publică în această toamnă. E şi asta o mică victorie a politicii româneşti dar, oricum ar arăta acest document, el ar trebui să ofere un răspuns concret şi de substanţă la o întrebare fundamentală: cum ar trebui să arate, de fapt România viitorului?

Da, acest document este esenţial şi ar putea să fie cel mai important proiect al acestei guvernări, care a ales să aplice aici un principiu de continuitate a politicilor publice, recunoscând că modelarea economică pusă la dispoziţie de modelul PRIMES nu este o chestiune de optică electorală ci o evaluare obiectivă din perspectiva interesului naţional. De ce? Pentru că el aliniază priorităţile unui sector care este coloana vertebrală a întregii economii. Din acest document, care va trebui asumat de Parlament, vom afla care vor fi industriile viitorului. Vom şti care va fi impactul digitalizării (încă avem reţele de transport care sunt acţionate manual) şi cum îi vom educa pe viitorii specialişti care vor lucra în sectorul energetic.

Vom afla care va fi combustibilul care va asigura perioada de tranziţie – gazul natural sau energia nucleară? – şi în cât timp vor trebui să intre în producţie zăcămintele noi onshore şi offshore de gaze naturale şi Unităţile 3 şi 4 de la Cernavodă. Strategia Energetică va trebui să identifice cum va fi reconfigurat mixul energetic şi cum se va redefini rolul pe care îl va avea cărbunele, în următorii 12 ani şi după anul 2030.

Strategia va trebui să găsească un echilibru între aspiraţiile populaţiei cu un nivel de trai ridicat şi cea care se confruntă cu dramele sărăciei lucii. Ce soluţii vor fi identificate pentru a sprijini companiile de furnizare şi distribuţie să investească în zonele uitate din România? Ce politici sociale vor fi implementate pentru a-i ajuta pe oamenii afectaţi de sărăcia energetică să suporte costurile facturilor? Pe de altă parte, nu trebuie omis impactul noilor tehnologii care transformă clădiri banale în motoare de eficienţă energetică şi nici rolul pe care prosumatorii îl vor avea în echilibrarea sistemului energetic.

O strategie autarhică ar deconecta România de la pieţele din regiune

În ultimii doi ani, un discurs anacronic a tot răsunat în spaţiul public, creând o isterie în jurul unei posibile naţionalizări a operatorului privat al bursei de mărfuri şi continuând cu atacul la dereglementarea preţului fix al producţiei de gaze naturale. Decapitalizarea companiilor de stat şi modul absolut amatoristic în care au fost conduse unele companii au frânat investiţiile, iar entităţi esenţiale din sectorul energetic fie au fost mulse de bani, fie au fost exploatate josnic în scopuri electorale, precum Complexul Energetic Hunedoara, fie şi-au ratat obiectivele de investiţii şi de performanţă financiară, aşa cum este cazul Transelectrica, de exemplu.

Dacă argumentaţia Strategiei Energetice nu va combate retorica anacronică, vom pune practic, punct, proiectelor de interconectare şi vom ignora nu numai nevoia sectorului energetic de a fi competitiv în regiune, dar şi rolul important pe care România îl are pe unele culoare de transport, fie că vorbim despre curent electric, ţiţei sau despre gaz natural.

Întrucât poziţia geografică a ţării noastre ne permite să fim o rută importantă pe traseul energetic dinspre Marea Mediterană spre centrul Europei şi invers, valorificarea acestei realităţi înseamnă nu numai investiţii majore în resursa umană, dar şi în dispecerizare, în digitalizare, în reţele inteligente, în capacităţi de producţie şi în proiecte de interconectare.

Şi mai important este de urmărit dacă Strategia se va disocia de gândirea retrogradă pe care o regăsim la unii politicieni, care confundă securitatea energetică a ţării cu izolaţionismul. Or, misiunea Strategiei este aceea de a arăta că, din contră, accesul la cât mai multe pieţe de energie este una din cheile bunăstării, pentru că va determina preţuri competitive, sustenabilitatea sistemului şi îi va solicita pe cei implicaţi în sector să investească pentru a ţine pasul cu ce se întâmplă în jur.    

Ar fi un eşec dacă enunţarea proiectelor strategice nu este însoţită de indicarea surselor de finanţare

Anton Anton, ministrul Energiei, afirma în luna martie că, în Strategie, marile obiective de investiţii din sectorul energetic vor fi grupul de 600 MW de la Rovinari, unităţile 3 şi 4 de la Cernavodă şi hidrocentrala cu acumulare prin pompaj de la Tarniţa-Lăpuşteşti. Toate aceste trei proiecte strategice au ceva în comun: trebuiau să fie realizate cu sprijinul investiţiilor unor companii chinezeşti şi au tot fost amânate ani la rând.

Pe de-o parte, sigur, este legitim să te întrebi oare cât ar fi de rentabil o unitate care să producă energie electrică pe bază de lignit, în condiţiile în care preţul acestei materii prime va creşte exponenţial, pe cale administrativă, pentru a combate efectele poluării? O soluţie ar fi tehnologiile de captare a dioxidului de carbon din aer. Dar, dacă cineva se va gândi la această idee, ar trebui să facă referiri şi la studiile de impact care s-au făcut în acest domeniu şi ar trebui să definească şi o schemă de finanţare a acestui proiect, dacă poate fi garantată o perspectivă.  

Pe de altă parte, dacă s-ar fi demarat în anul 2011 construcţia Unităţilor 3 şi 4 de la Cernavodă şi cea de la hidrocentrala de la Tarniţa, atunci când mai mulţi investitori şi-au manifestat interesul pentru a se implica, cele două proiecte ar fi trebuit să fie funcţionale începând cu anul viitor! Astăzi, vorbim despre ele aşa, la modul teoretic.

Dacă vom continua să orbecăim şi nu vom înnoi parcul de capacităţi de producţie a energiei electrice, care să folosească noi tehnologii mai puţin poluante, vom crea o mare problemă chiar la nivel de siguranţă naţională! Conectarea României la pieţele de energie electrică din regiune va avea, în lipsa investiţiilor, şi un revers al medaliei: va pune presiune mare pe unităţile de producţie aflate la sfârşitul ciclului de funcţionare. Vom preîntâmpina acest fenomen, sau vom lega cu liţă şi vom cârpi pe ici pe colo, aşa cum ne-am obişnuit, în purul stil românesc?

Ne-am cam săturat de promisiuni, de discursuri pompoase şi de idei frumoase scrise pe hârtie. Dacă acestea sunt proiectele esenţiale pentru ţara noastră, atunci, se impune precizarea unui orizont de timp clar pentru ca aceste investiţii să fie realizate. Altfel, e doar lectură facultativă, cu amendamentul că, dacă nu vom reuşi să construim Unităţile 3 şi 4, atunci gazul natural va ocupa un procent şi mai mare în mixul energiei electrice. 

Nu e de ignorat nici faptul că proiectul Tarniţa este extrem de controversat, având în vedere potenţialul dezastru ecologic pe care l-ar putea genera construcţia unei asemenea hidrocentrale. Mai mult, pentru nereguli în cheltuirea banilor alocaţi. Ministerul Energiei a refuzat de câteva ori să accepte majorarea capitalului social al acesteia pentru a acoperi pierderile financiare.

Dacă renunţăm la cărbune, hai să nu-i amăgim pe mineri! Spuneţi-le adevărul

În condiţiile în care România s-a angajat să treacă la o economie care să folosească energie curată, ar fi o gafă impardonabilă să se fi precizat în Strategie ideea relansării producţiei de cărbune. Pur şi simplu, normele europene, la care ţara noastră a achiesat, vor face cărbunele atât de scump, încât exploatarea lui nu va mai fi economic viabilă.

Problema care se pune este ce va face România în perioada retehnologizării Unităţii 1 de la Cernavodă? Cu ce se va compensa deficitul de energie pe care Unitatea 1 îl asigură, în prezent? Cu gaz natural, sau se va justifica amânarea scoaterii din producţie a unităţilor de producţie pe bază de cărbune? Pentru că, dacă asta va preciza Strategia, nu vom face decât să prelungim agonia, să fugim de responsabilitate şi să nu identificăm, din timp, soluţii pentru zonele carbonifere aflate în tranziţie, lăsând la voia sorţii o problemă socială de proporţii.

Ar fi o eroare strategică din partea celor care au elaborat acest document să nu fi precizat ce se va întâmpla cu Complexul Energetic Hunedoara şi cu centrala de la Mintia. În condiţiile în care exploatările miniere de huilă vor fi închise, se impune retehnologizarea acestei centrale atât pentru respectarea normelor de mediu cât şi pentru trecerea ei pe gaz natural. Altfel, vom ajunge să importăm cărbune!

Nu vorbiţi despre noi tehnologii dacă nu spuneţi cum veţi investi în cercetare şi dezvoltare

Trecerea de la o economie poluatoare la una curată presupune investiţii masive în cercetare şi dezvoltare. Statul ar putea participa activ la acest efort, atât cu bani de la buget şi din fonduri europene, dar şi stimulând companiile din domeniu să investească în această direcţie.

Dacă exploatarea lignitului va depinde de tehnologiile de captare, transport şi stocare geologică (CCS), ar fi bine să ne gândim la costuri iar Strategia Energetică sper că nu va evita a menţiona care sunt implicaţiile trecerii la energia curată pentru economie şi pentru populaţie. Până la urmă, CCS-ul presupune un efort legislativ şi financiar considerabil.

Dacă vrea să susţină producţia de cărbune, statul ar trebui să vină cu un proiect integrat pentru CCS şi care ar trebui să includă o schemă laborioasă de subvenţii pentru faza de explorare şi de dezvoltare a capacităţilor de stocare, pentru reducerea costurilor de capital aferente acestor investiţii, poate chiar şi certificate CCS pe tona de dioxid de carbon înmagazinată şi contracte de diferenţă. Este pregătită România să investească sume importante în salvarea cărbunelui şi să atragă fonduri europene pentru acest demers?

O economie cu energie curată presupune transformarea radicală a transportului rutier de persoane şi mărfuri dar şi a operaţiunilor agricole. Strategia ar trebui să prevadă ce perspective are electromobilitatea în România, când va atinge punctul critic şi cum vor susţine autorităţile locale dezvoltarea staţiilor de alimentare şi a reţelelor inteligente dintre prosumatori.

Diminuarea poluării presupune, totodată, refacerea întregii structuri de transport şi de distribuţie a energiei, pentru a reduce semnificativ pierderile din sistem, dar şi implementarea reţelelor, a contoarelor şi a aplicaţiilor inteligente, care să-i indice consumatorului în timp real preţul energiei pe care o foloseşte. O Strategie Energetică bine pusă la punct ar trebui să estimeze când va fi ţara noastră pregătită să facă acest pas.