Ce înseamnă ieşirea Greciei din zona euro

A fi sau a nu fi in zona euro. Dilema nu e nouă pentru liderii europeni atunci când vine vorba de Grecia. Va fi posibil ca problemele economice repetate ale Greciei (dublate de cele politice) să distrugă întreaga construcţie europeană? E mai bine să iasă din zona euro cu tot cu problemele ei? Care e răul cel mai mic - cu sau fără Grecia?

Deşi nu participase niciodată la Sistemul Monetar European, Grecia decide să intre în 1998 în ERM (lărgit deja la +/15%), hotărâtă să facă toate eforturile pentru a face parte dintre statele fondatoare ale zonei euro ce urma a fi lansată în 1999. Nu e acceptată, pentru că nu îndeplineşte criteriile. Merge însă mai departe şi depune cerere de intrare în tânăra uniune în iunie 2000 pentru ca la 1 ianuarie 2001 să devină al doisprezecelea membru al zonei euro. Evoluţia volatilă a economiei Greciei, problemele structurale de fond, la pachet cu temerea legată de nesustenabilitatea, nedurabilitatea îndeplinirii criteriilor de admitere aveau să facă obiectul unor dispute controversate până astăzi. Pe bună dreptate. Temerile aveau să se confirme. Astăzi, avem încă aceeaşi dilemă. Va fi posibil că problemele economice repetate ale Greciei (dublate de cele politice) să distrugă întreagă construcţie europeană? E mai bine să iasă din zona euro cu tot cu problemele ei? Care e răul cel mai mic - cu sau fără Grecia?   

Trebuie spus însă că Grecia nu e singurul stat din uniune care nu s-a „încadrat” în măsura performanţelor germane, de exemplu, dacă ar fi să luăm Germania drept reper. Nu a fost singurul stat care a reuşit să se alinieze standardelor impuse datorită unor măsuri temporare şi nu este nici singurul care a ajuns să creeze probleme zonei euro. De altfel, s-a ştiut din capul locului că euro zona NU este o „zonă monetară optimă” şi nici nu va reuşi să fie prea curând, cu atât mai mult o eurozonă extinsă spre est. Cu toate acestea, zona euro s-a format, a funcţionat şi funcţionează încă confirmând că, în acest caz,  voinţa politică este mai puternică decât realitatea economică.  

Grecia a reuşit să se menţină pe linia de plutire atât timp cât economia mondială însăşi a fost „pe val”. Confruntată cu criza financiară din 2008, toate bubele au ieşit la iveală, de data asta cu externalităţile negative la pachet asupra întregului club din care acum făcea parte (efect de contagiune, datorii către nemţi, eforturi financiare suplimentare, etc). Ştirea „pe surse” legată de o potenţială ieşire a Greciei din zona euro este, în opinia mea, mai mult decât periculoasă. Dincolo de aspectele politice „de culise”, care, desigur, contează mult în ecuaţia contextului actual, trebuie să fim conştienţi de implicaţiile extrem de grave ale unui asemenea scenariu. 

Ilegalitatea demersului

Conştienţi de importanţa economică şi mai ales politica celei de-a treia etape a UEM, liderii UE au anexat Tratatului de la Maastricht un „Protocol cu privire la trecerea la cea de-a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare” - „Înaltele Părţi Contractante afirmă că semnarea noilor dispoziţii ale Tratatului referitoare la Uniunea Economică şi Monetară conferă trecerii Comunităţii la cea de-a treia fază a UEM  un caracter ireversibil. (...) Pentru a permite Comunităţii să treacă în mod irevocabil la cea de-a treia faza, la 1 ianuarie 1999 şi pentru a permite BCE şi SEBC să înceapa să-şi exercite toate funcţiile de la această dată. (...) Prezentul protocol este anexat Tratatului instituind Comunitatea Europeană”.

Ce înseamnă asta? Potrivit legii, intrarea unui stat în uniunea monetară este un proces irevocabil şi ireversibil. Ca nici un stat odată acceptat nu are dreptul, conform legii, şi nici opţiunea, de a renunţa statutul de membru al uniunii monetare! Evident, aici sunt multe nuanţe de abordat. Pe de o parte, de ce s-a propus şi acceptat un asemenea format, e clar. Ce-ar însemna ca fiecare să iasă din uniune de câte ori nu-i mai convine ceva sau pur şi simplu nu mai are chef? Pe de altă parte, se dovedeşte (încă o dată) că uniunea monetară europeană este incompletă. Nu există un mecanism care să prevadă în mod clar ce ar trebui totuşi să se întâmple în cazul în care un stat efectiv nu mai are resurse şi intră în faliment. Proiectul pare că a fost gândit excluzându-se această posibilitate, la fel şi varianta că el însuşi să se dizolve, moment în care, din nou, nu sunt prevăzute proceduri clare de urmat, de evitare a haosului, etc. Încă o dată se dovedeşte că zona euro a fost făcută „pe picior”, din mers. În plus, această situaţie neclară a lăsat loc comportamentelor de tip cerşetor, atât timp cât statele ştiau că indiferent ce vor face, oricum, vor fi salvate.   

Problema credibilităţii

Dincolo de situaţia de ilegalitate, problema de credibilitate a sistemului ca atare, se suprapune practic peste prima. Nu e prima dată când zona euro nu îşi respectă propriile reguli. Să ne amintim, de exemplu, când în 2003 guvernele Germaniei şi Franţei au depăşit deficitul bugetar la peste 3% din PIB. Comisia Europeană nu a reuşit să impună sancţiuni acestor state, aşa cum prevedeau acordurile existente. Situaţia se repetă şi astăzi, când multe dintre ţările din zona euro nu mai îndeplinesc criteriile impuse iniţial. Eşecul Comisiei Europene în impunerea de sancţiuni în cazul Germaniei şi Franţei ridică o problemă gravă de credibilitate. Dacă nu se poate impune respectarea anumitor acorduri, atunci regulile nu mai sunt credibile şi, practic, nu îşi mai au rostul. Alt exemplu. În Tratatul de la Maastricht a fost introdusă iniţial o clauză de neintervenţie a altor guverne pentru evitarea unei crize financiare majore a unui guvern. Ce se întâmplă astăzi demonstrează exact contrariul. Şi exemplele pot continua. Problema credibilităţii este delicată. Se câştigă greu şi se pierde uşor, iar implicaţiile sunt extem de grave. Să nu uităm că multe între sistemele monetare (dacă nu chiar toate!) nu au eşuat din lipsă de lichidităţi, nici din lipsă de reguli, au eşuat atunci când nu au mai fost credibile pentru pieţe.   

Zona euro pierde teren pe zi ce trece, ceea ce înseamnă că nu ar trebui să-şi permită să mai facă greşeli. Paradoxal este că în timp ce statele din interiorul zonei euro au probleme serioase cu îndeplinirea criteriilor (pe fondul unei situaţii de recesiune cangrenizata), aproape toate statele „pretendente” le îndeplinesc deja. Majoritatea dintre ele au adoptat o poziţie de expectativă însă cu privire la intrarea în euro zona, deşi oficial ar putea s-o facă. Resimţim cu toţii o reevaluare a abordării procesului de trecere la euro ca atare. De ce? Datorită faptului că  avantajele adoptării euro au devenit mai puţin vizibile, în vreme ce costurile acesteia se văd cu ochiul liber, nu trebuie neapărat să fii un fin cunoscător. Beneficii precum importul de stabilitate macroeconomică, reducerea costurilor de finanţare, beneficii rezultate din creşterea integrării comerciale considerate anterior declanşării crizei financiare ca fiind de necontestat sunt puse acum serios sub semnul întrebării. 

Pe de altă parte, costurile adoptării euro au crescut, ba au apărut şi altele noi a€“ costuri provocate de criza datoriilor suverane şi a soluţiilor de depăşire a acesteia. Susţinerea acestor costuri presupune nu doar un efort financiar suplimentar, ci şi eforturi de natură a explica publicului larg de ce e necesară o ajustare fiscală largă sau de ce e necesar să contribuim financiar la mecanisme de care deocamdată beneficiază statele mai bogate. În plus, faptul că statele din estul Europei au reuşit să depăşească criza financiară mai uşor folosindu-şi cursul de schimb ar trebui să ridice serioase semne de întrebare, deoarece acest lucru nu a făcut altceva decât să evidenţieze rolul acestui instrument în astfel de situaţii. Instrument pe care un stat şi l-ar pierde odată ce ar adopta euro. 

În concluzie, cu toţii trebuie să fim conştienţi că zona euro este un proiect politic mai degrabă decât unul bazat pe optimalitate economică. Realităţile economice dovedesc asta cu vârf şi îndesat. În plus, nu trebuie să uităm nici că zona euro a avut neşansa să experimenteze la scurt timp după debutul ei una dintre cele mai puternice crize financiare din istorie. E un motiv în plus pentru statele din afară ei să aştepte momentul potrivit pentru a face pasul, şi în aceeaşi măsură pentru zonă euro însăşi să-şi facă ordine în propria curte înainte de a se lărgi. La fel de conştienţi trebuie să fim şi de faptul că nu mai e cale de întors, sau cel puţin nu ar trebui să ne dorim aşa ceva. Cu toţii ştim de unde s-a ajuns la o uniune europeană, apoi una vamală, una monetară, şi, în condiţii normale, una politică. Motiv pentru care informaţiile „pe surse” cu iz de advertisment de genul excluderii Greciei din zona euro trebuie privite cu precauţie şi pe viitor evitate. Grecia nu este nici primul şi nici ultimul compromis pe care-l vom fi făcut pentru ca proiectul eurozone şi UE însăşi să poată fi continuat.