Chestiunea Energiei şi bugetul public

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Criza financiară şi pandemia au suit datoria publică de la cca 15% din PIB în 2008 la peste 47% din PIB la finele lui 2020 – este drept şi în contextul unor politici fiscale prociclice.

Schimbările climatice şi alte evenimente extreme vor pune presiune crescândă asupra bugetului public, în condiţiile unui spaţiu fiscal  foarte limitat în cazul României.

Analize ale Consiliului Fiscal, pornind de la ipoteze ale CNSP şi Strategia de convergenţă oficială, arată că o consolidare bugetară cu o rată de corecţie medie anuală a deficitului bugetar de cca. 1,5% din PIB ar stabiliza datoria la puţin peste 50% din PIB la orizontul lui 2024. Cu un pas de corecţie de 1% din PIB datoria publică s-ar stabiliza la sub 60% din PIB cu un orizont mai lung de timp –în 2026. Analiză ia în considerare diverse scenarii care depind de variabile esenţiale precum rata de creştere a economiei, rată dobânzii la care se finanţează serviciul datoriei publice, pasul de corecţie a deficitului. Indiferent de scenariul considerat, datoria publică a României este proiectată̆ să crească pe parcursul perioadei 2021-2024, depăşind nivelul de 50% din PIB chiar și în cazul celor mai optimiste ipoteze. Raportarea la aceste valori este relevantă chiar dacă Pandemia modifică contextul de judecare a situaţiei și corecţia dezechilibrului bugetar.

Corecţia bugetară cu reducerea deficitului bugetar şi ţinerea sub control a cheltuielilor publice sunt esenţiale pentru stabilizarea nivelului datoriei publice, chiar şi în condiţiile în care România ar avea creşteri economice înalte. O situaţie economică caracterizată de niveluri ridicate ale inflaţiei poate genera riscuri suplimentare din prisma faptului că ratele de dobânda sunt aşteptate să crească pe termen mediu, ceea ce ar face că serviciul datoriei să pună presiuni suplimentare asupra bugetului public.

Pentru ţările cu venituri bugetare foarte mici situaţia ar fi tare complicată, mai ales dacă nu se poate miza pe alte resurse. România are o şansă extraordinară din acest punct de vedere: deşi are venituri fiscale/bugetare foarte joase (între cele mai mici din UE), resursele europene (mai ales din NGEU/PNRR, ce se ridică la 29,2 miliarde euro) pot finanţa tranziţia verde pe scară largă, România beneficiind de una din cele mai generoase alocări raportate la PIB. PNRR înseamnă pe cei 6 ani de absorbţie posibilă cca 12-13% cumulat din PIB-ul României; anual ar fi în medie cca 2% din PIB. Dar este de văzut în ce măsură se va putea absorbi volumul acestor resurse.

PNRR trebuie să fie văzut ca o şansă excepţională şi o cauză naţională. Este de notat că la nivelul CE, al ECOFIN se examinează posibilitatea că investiţii suplimentare “verzi”, care ar ajuta tranziţia economiilor, să nu mai fie incluse în deficitul bugetar propriu zis.

Documente ale Consiliului Fiscal, rapoarte Euromonitor elaborate în cadrul BNR, alte texte de analiză, reliefează rolul covârşitor pe care fondurile europene trebuie să îl joace în transformarea economiei autohtone, în atenuarea efectului contracţionist al corecţiilor macroeconomice ce trebuie să fie realizate în anii ce vin.

România are venitul mediu/loc raportat la PIB între cele mai joase din UE, în pofida unei creşteri semnificative în ultimele două decenii. Persistă totodată o inegalitate mare a veniturilor exprimată şi de un coeficient GINI între cela mai ridicaţi în UE. Cum combaterea efectelor schimbărilor climatice reclamă descurajarea exploatării combustibililor fosili – inclusiv printr-o taxă pe carbon, impactul distribuţional al creşterii preţurilor la energia murdară este/va fi simţit mai sever de cetăţenii cu venituri mici.

Este de subliniat că tendinţa de creştere pe termen lung a acestor preţuri, cerută de combaterea efectului de seră, se împleteşte acum cu impactul unei redresări economice însoţită de şocuri la preţurile combustibililor, inclusiv că urmare a dereglementării de pe piaţa internă.

Aşa cum în Europa se încearcă atenuarea impactului creşterii preţurilor la energie, tot astfel trebuie să se facă şi în România. Acolo unde există abuzuri de poziţie dominantă pe piaţă trebuie să se ia măsuri drastice – inclusiv prin taxare puternică a profiturilor necuvenite (windfall gains tax), chiar plafonare de preţuri o perioada de timp când acestea o iau razna. Deci nu “caps” sine die ci având în vedere condiţii extreme, de tensiune mare/criză. Abordarea trebuie să fie pragmatică şi dezbărată de clişee rupte de realitate. Suntem într-o perioadă extrem de dificilă pentru cetăţeni şi numeroase firme, cu o pandemie ce continuă şi când revenirea economică este inegală şi cu efecte distribuţionale importante.

Vremuri extraordinare reclamă măsuri ieşite din comun. Aşa cum a fost necesar şi în pandemie pentru a sprijini cetăţenii şi întreprinderi (locuri de muncă).

Argumentul că nu este bine să se interfereze cu mecanismul de piaţă trebuie să fie reformulat când există distorsiuni puternice şi periculoase în piaţă -- in extremis se poate interveni. Iar investitori nu ar avea de ce să fie descurajaţi de măsuri cu caracter temporar, deoarece în domeniul energiei investiţiile se fac având în vedere orizonturi mai lungi de timp.

Unele analogii ajută în înţelegerea realităţii. De pildă flotarea controlată (managed floating) este adesea preferabilă unui free floating deplin pentru regimul de curs de schimb. Şi nici economiile dezvoltate, puternice, nu sunt nepăsătoare faţă de o volatilitate excesivă a cursurilor de schimb. Măsuri macroprudenţiale, ce urmăresc limitarea expansiunii excesive a creditării, sunt un alt exemplu relevant. Sau controale asupra mişcărilor de capital ce pot destabiliza economii cu pieţe financiare subţiri. Un salariu minim este impus în numeroase economii, din multiple raţiuni economice. Şi exemple pot continuă, inclusiv din perspectiva legislaţiilor anti-trust (anti-monopol).

Piaţa energiei este una specială prin produsul pe care îl furnizează, nu este că, să zicem, piaţa dulciurilor; utilităţile servesc întreagă economie, societate. Iar evoluţiile explozive, practicile speculative[2] trebuie să fie combătute/descurajate, atenuate. Dereglementarea din acest an a preţurilor la energie pe piaţa internă nu a anticipat consecinţe nefaste, nu a fost bine pregătită. Contrar unor opinii, piaţă energiei nu este autentic concurenţială; este segmentată, aşa cum este piaţa energiei în nu puţine ţări din UE. Această afirmaţie nu înseamnă că piaţa energiei în UE nu poate funcţiona mai bine.

Aşa cum băncile centrale au rezerve valutare, iar guverne au tampoane (buffere) în bugetul public pentru situaţii de urgenţă, tot astfel trebuie să existe rezerve de combustibili, capacitate de back up pentru furnizarea energiei (ce poate intră în funcţiune la nevoie). În general, guvernele ce au în minte şi situaţii neprevăzute au grijă să beneficieze de rezerve de hrană, de combustibili, pentru situaţii foarte dificile, de criză (rezerve care nu se pot rezumă numai la nevoile armatei, de securitate naţională în sens limitat); sunt aşa numitele rezerve strategice.

Privind dezideratul de realizare a independenţei energetice, este mai corect să vorbim despre “securitate energetică’, care implică o strategie la nivel naţional ce ţine cont de UE şi aspecte geopolitice. Aici trebuie să fie menţionată Iniţiativa celor 3 Mări, care urmăreşte colaborarea între cele 12 state în domeniul aprovizionării cu energie şi transporturi.

Privind o strategie naţională, nu poţi cere companiilor de stat din domeniul energiei să facă investiţii considerabile dacă le iei o parte substanţială din venituri în mod sistematic (dincolo de impozitele normale) -- aşa cum s-a întâmplat în anii din urmă pentru a suplimenta veniturile bugetului public. Un stat acţionar majoritar la asemenea companii trebuie să gândească realizarea de investiţii în raport cu o strategia naţională. Aceasta priveşte şi tranziţia verde, ce înseamnă valorificarea resurselor din PNRR.

Trebuie să fie puse în valoare zăcămintele din platforma Marii Negre, măcar pentru perioada de tranziţie ecologică pe care o avem la dispoziţie. Ani de zile s-a întârziat cu legea off-shore; şi trebuie diversificate surse de aprovizionare.

Există în România şi o subfinantare cronică a educaţiei publice, a sănătăţii publice, care cumulat este de cca 2,5% din PIB sub media din UE. Când judecăm precaritatea bugetului public şi resursele adiţionale necesare pentru a face faţă la şocuri adverse (ex: schimbările climatice) trebuie să avem deci în vedere şi volumul insuficient de bunuri publice de baza oferite societăţii româneşti.

Tot documente ale Consiliului Fiscal menţionează că este de dorit să se ajungă la venituri fiscale (inclusiv contribuţii) de 30-31% din PIB în câţiva ani pentru a permite amortizarea şocurilor adverse, pentru a facilita corecţia macroeconomică.


[1] Parte din textul “Evenimente extreme şi economia. Schimbările climatice pot destabiliza profund bugetele publice”, Consiliul Fiscal, 20 septembrie, a.c

[2] Să ne amintim ce a făcut Enron în California tratând energia că un produs ce putea fi speculat pe piaţă indiferent de consecinţe.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite