Cine şi cum face politică economică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Există un adevăr adesea ocultat când se discută despre responsabilităţi, prerogative, în formularea şi aplicarea politicii economice în România.

Pentru o ţară a cărei tranziţie este brăzdată de acorduri cu instituţiile financiare internaţionale (şi cu UE, după 2007) relaţia între ce face guvernul şi ce face banca centrală este plină de intersectări inter-instituţionale şi intercondiţionări. Şi formal această relaţie complicată este ilustrată în acordurile de asistenţă stand-by (fie preventive), care sunt semnate de ministrul finanţelor publice şi de guvernatorul băncii centrale. Pe fir intră şi Preşedintele, care avizează un asemenea acord. Dar, să ne gândim la aspecte de fond, care fac ca băncii centrale să nu îi fie indiferent ce se întâmplă cu politica fiscală, cu combaterea deficitelor cvasi-fiscale (arieratelor), cu reforme structurale ce ajută un program de stabilizare macroeconomică. Tot astfel cum unui guvern nu îi este indiferent care va fi politica monetară, cea de curs de schimb, mersul creditului în economie, de care depind execuţiile bugetare, creşterea economică şi nu numai. Şi exemple pot continua. Cineva poate replica faptul că în orice ţară există relaţii între guvern şi banca centrală, în sensul construcţiei mix-ului de politică economică, existând frontiere de acţiune.

Pe de altă parte, legăturile sunt mai vizibile şi mai adânci când sunt încartiruite în programe convenite cu parteneri internaţionali. Numai cine nu a fost implicat în negocieri poate subestima o asemenea realitate.

Relaţia între guvernele autohtone şi BNR decurge deci nu numai din ce este comun unor relaţii „clasice“ întâlnite în alte ţări, ci şi din ce s-a consacrat de-a lungul anilor la noi. Nu există guvern angajat într-un acord cu FMI, BM, UE, care să nu fi avut consultări sistematice şi corelări de măsuri cu BNR. După 2008, aceste consultări au fost parcă mai strânse, obligate de amploarea crizei financiare internaţionale, când România a fost ameninţată de încetare de plăţi. Când salariile bugetarilor au fost amputate de guvernul Boc, banca centrală a fost consultată. Unii la BNR au privit cu mefienţă, alţii au sprijinit, cel puţin intelectual, acea măsură. Fapt este că măsurile, indiferent cum le-am judeca, au fost îmbinate cu un program monetar. Şi guvernul Ponta a construit programe economice în relaţie strânsă cu obiective ţintite de BNR. Nici nu se poate altminteri pentru o ţară care avea de continuat consolidarea fiscală (bugetară), diminuarea dezechilibrelor externe, constituirea de tampoane (buffers) contra şocurilor externe.

Ne place sau nu, BNR a fost un „rezervor“ de cadre pentru guverne. Mugur Isărescu a fost premier într-un moment de cumpănă, după care a revenit la banca centrală. Florin Georgescu a acceptat funcţia de vice-premier şi ministru de finanţe pentru a sprijini un guvern cu experienţa sa, cu condiţia de a reveni la banca centrală. Eu însumi am ajuns la cârma ministerului de finanţe din poziţia de economist şef al BNR. Valentin Lazea a fost alături de mine la Finanţe, după care a mers la BNR. Şi alţi funcţionari ai BNR au fost solicitaţi să intre în poziţii înalte în diverse guverne. Când se ajunge într-o asemenea situaţie este de aşteptat ca relaţiile între guverne şi BNR să fie formale şi informale. Ceea ce nu implică automat confuzie de prerogative şi raporturi instituţionale. Nu există premier care în momente delicate să nu se fi consultat cu guvernatorul BNR. Şi preşedintele Traian Băsescu a avut consultări frecvente cu şeful băncii centrale. Şi este de admis că lideri de partide nu au ezitat să se consulte în diverse chestiuni cu membrii (susţinuţi politic) ai CA al BNR.

Trebuie spus că în BNR nu există o gândire uniformă; sunt puncte de vedere de tip keynesist, unele sunt accentuat monetariste. Afirm aceasta cunoscând pe cei ce-au „voce“ acolo şi cu care dialoghez frecvent. Ce importă în ultima instanţă este ce se decide în CA al Băncii Centrale. Cât priveşte opinii pe care experţi ai BNR le pot avea în diverse chestiuni de politică economică, tot ce ţine de sfera deciziilor unui guvern este responsabilitatea acestuia. Aşa a fost, de pildă, când a fost adoptat programul de ajustare a veniturilor bugetarilor ca modalitate de a reduce dezechilbrul bugetar foarte mare şi este acum, cu intenţia de a reeşalona creditele unor categorii de cetăţeni.

Bune, rele, măsurile sunt responsabilitatea unui guvern, indiferent de opiniile şi empatiile celor de la BNR. Guvernele se întâlnesc cu BNR şi ASF şi în cadrul Comitetului Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială (fost Comitetul Naţional pentru Stabilitate Financiară), care este o replică naţională a Consiliului European pentru Riscuri Sistemice (ESRB).
 
Aş mai adaugă ceva. Nu BNR a vrut să capete alura unei Mecca a imaginării politicii economice în România. Este un mers al faptelor, al meandrelor tranziţiei după 1989 care a creat nu numai o percepţie. Când pentru fiecare şef de guvern din ultimul deceniu, unul din primele gesturi a fost să facă o vizită la Banca Centrală sau să valorifice o întâlnire publică cu guvernatorul BNR, înţelegem resorturi adânci ale raportului de forţe între instituţii autohtone. Mă refer la încredere în putinţe proprii, credibilitate, capacitatea de a mobiliza resurse intelectuale, etc.

Cred că ceea ce am evocat mai sus are de ce să liniştească spirite acasă, fiindcă numai de mare gâlceavă politică şi de altă natură nu are România nevoie în această perioadă. Când vedem ce se întâmplă în economii emergente, când turbulenţele continuă în Europa, când mai avem şi an electoral, este bine să ne ţinem cumpătul.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite