„Constrângerile bugetare slabe“, ieri şi azi

Pentru o funcţionare bună a pieţelor, pentru inovaţie, este nevoie de concurenţă corectă şi de preţuri care să exprime nevoi în raport cu resursele disponibile. Drept este că pieţele au miopii ce pot conduce la eşecuri în lanţ; este şi situaţia cu subutilizarea masivă a resurselor – ce a fost examinată de Keynes în special.

Competiţia corectă presupune că firmele ce nu fac profit în mod sistematic, sau care nu se pot redresa, să iasă de pe piaţă; ieşirea, „exit-ul“ de pe piaţă poate fi însoţit de intrarea (entry) pe piaţă a altor firme. Competiţia întruchipează spiritul întreprinzător, care stă la originea inovaţiei (exceptând idei ca simple „accidente“, programe finanţate de guverne din raţiuni de securitate, strategice). Criza financiară şi economică din ultimul deceniu permite analogii privind fenomenul „constrângerilor bugetare slabe“ şi impactul asupra performanţelor economice.

Constrângeri bugetare „slabe“

În sistemul de comandă (cu dirijare centralizată a resurselor) ieşirea din viaţa economică era un fenomen nu dictat de piaţă, în condiţiile în care preţurile erau stabilite centralizat şi nu exprimau raritatea resurselor în raport cu cererea (ca nivel şi ca structură cum ar fi fost revelate de piaţă). După cum arată Janos Kornai (Economics of Shortage, 1980), sistemul genera penurie (shortages) în mod endemic. Penuria exprima o foame imanentă şi nelimitată de resurse. În plus, inoperabilitatea indicatorilor de eficienţă era ilustrată de slaba relaţie între rezultate (venituri) şi cheltuieli – o expresie a „constrângerilor bugetare slabe“ (soft budget constraints). Foamea de resurse contribuia la ineficienţă, la producţie calitativ inferioară; este o experienţă trăită în România. În Ungaria şi Polonia, unde au fost încercate reforme de piaţă înainte de 1989, lucrurile au fost atenuate.

Odată cu trecerea la economia de piaţă, schimbarea radicală de preţuri relative şi întărirea constrângerilor bugetare a arătat, fie şi parţial, ce firme se pot adapta şi care nu la noul context, la rigorile pieţelor. Magnitudinea schimbării necesare în alocarea şi utilizarea resurselor şi capacitatea limitată de adaptare a multor întreprinderi a provocat o mare tensiune, „încordare structurală“ în sistem. Aici găsim o explicaţie pentru apariţia arieratelor (întârzieri de plată) ca sindrom, ca pseudo-monedă, ca anticorpi la şocuri puternice (vezi şi studiul meu „Inter-enterprise Arrears in Post-command Economy“, IMF Working Paper,1994). În timpul „’recesiunii transfomationale“ dupa 1989, arieratele au explodat. În economiile ce au reuşit o realocare mai uşoară a resurselor, arieratele au scăzut ca intensitate; unde a existat o moştenire mai apăsătoare, cu întreprinderi mari şi imobilizări vaste de resurse, arieratele au persistat ca volum mare şi au gripat sistemul; unele firme au funcţionat cu „valoare adăugată negativă“ ani întregi – temeiul de a le ţine pe linia de plutire fiind legată de considerente sociale (imposibilitatea de a oferi locuri de muncă alternativă).

În sistemele de comandă, „constrângerile bugetare slabe“ sunt o trăsătură structurală. Slăbirea constrângerilor bugetare poate apărea însă şi în economii de piaţă mature, în perioade de recesiune mai ales, sau când se produc şocuri mari – precum într-o criză adâncă. S-a vorbit despre întreprinderi şi bănci „zombie“’ în criza din anii 90 în Japonia; s-a văzut legătura între industria financiară şi firme non-financiare în condiţiile în care băncile aveau expunere considerabilă faţă de entităţi care nu mai puteau onora obligaţii de plată. Şi s-a văzut că un număr mare de firme ineficiente înrăutăţeşte alocarea resurselor şi dinamica productivităţii.

Criza financiară izbucnită în 2008 revelează o slăbire a constrângerilor bugetare şi o încetinire a procesului de exit şi entry pe piaţă. Explicaţia este legată de dificultăţi de realocare a resurselor în condiţii de creştere economică lentă, de supraîndatorare (debt overhang) şi, nota bene, în pofida unui cost al creditului foarte scăzut – când ai prezuma o înclinaţie de restructurare superioară ţinând cont de costul redus al creditului. În fapt, dobânzile mici uşurează viaţa companiilor mai puţin performante, reduce propensiunea către restructurare.

La Sintra (Portugalia), în iulie a.c., guvernatorul Băncii Angliei, Mark Carney, a evocat date ce arată că numărul companiilor tip zombie (pentru care veniturile înainte de impozite/taxe şi plata dobânzilor sunt inferioare cheltuielilor cu dobânzile) a crescut în economiile avansate după 2008 – de la sub 6% la peste 10% din total (în analiză au fost cuprinse companii listate la bursă cu vechime de cel puţin 10 ani). Un studiu al OECD publicat în ianuarie 2017 arăta că între 2008 şi 2013 numărul firmelor zombie a crescut cu 3-5% în ţările industrializate. Iar o analiză făcută de experţi ai Bank of America arăta că cca. 9% din firmele din Europa abia pot acoperi dobânzile la împrumuturi (nu şi principalul). O inferenţă priveşte efectul unei normalizări a politicii monetare a BCE pentru aceste companii. Sunt înţelese deci exhortaţii de a stimula reforme structurale, restructurări. De notat că Banca Reglementelor Internaţionale pune în relaţie mersul politicilor monetare în ultimele două decenii cu alocarea de resurse (sub-optimă) în economia globală, o deformare a ciclului financiar.

Firme cu mari probleme există şi în economia românească, deşi mai puţine (ca fenomen) decât în primul deceniu al tranziţiei; unele firme nu adaugă valoare, însă, precum altădată, supravieţuiesc din varii motive. Există firme ce produc valoare, dar nu sunt profitabile şi care au nevoie de restructurare majoră; din considerente diverse, unele de ordin social, sau din lipsă de resurse financiare, restructurarea este întârziată. Există firma mari care au profituri surpinzător de mici de ani buni; unele din ele este de presupus că folosesc „optimizări fiscale“ pentru a plăti cât mai puţin fiscului. Există companii menţinute pe linia de plutire cu bani aduşi de acţionari (a se vedea analize ale Direcţiei de Stabilitate Financiară din BNR). De ce acceptă acţionarii să efectueze „transfuzii“ de resurse, să-şi salveze firmele an după an? Întrucât nu se poate crede că avem de-a face cu samariteni; o explicaţie plauzibilă este că au loc alterări contabile care să ocolească fiscul. Atât timp cât acţionarii aduc bani de acasă pentru a-şi salva firmele, unii ar putea zice că este în regulă, deşi pare un comportament iraţional. Rămâne întrebarea privind funcţionarea pietelor, regimul de constrângeri bugetare, dacă se poate tolera o astfel de situaţie de cei care trebuie să vegheze la buna conduită în afaceri (Consiliul Concurenţei, ANAF/MFP, autorităţi de reglementare şi supraveghere, etc). Cum semnala Reuters recent, România, alături de Bulgaria şi Croatia, se află la coadă între statele din UE în privinţa întârzierilor la onorarea obligaţiilor de plată în relaţile dintre firme.

Companii ca cele menţionate mai sus alterează competiţia, contribuie la alocarea mai puţin bună a resurselor, înseamnă extragere de rente necuvenite şi evaziune fiscală, încetinesc progresul tehnic, împiedică în largă măsură dezvoltarea afacerilor bune. Asemenea întreprinderi diminuează atât eficienţa alocativă (la nivelul economiei), cât şi pe cea la nivelul firmei.

Trebuie subliniat că, in timp ce constrângerile bugetare slabe sunt de natură sistemică, structurală, în economiile de comandă, „constrângerile bugetare tari“ (hard) definesc economiile de piaţă – unde intarea şi ieşirea de pe piaţă au loc în mod sistematic. Tăria constrângerilor bugetare poate varia însă în economia de piaţă în raport cu ciclul economic, funcţionarea instituţiilor (ce sunt o explicaţie pentru diferenţe de performanţă între economii). Este de menţionat rolul politicilor economice (inclusiv politici monetare) în acest sens; aceste politici sunt influenţate de ceea ce numim riscuri sistemice. Intervenţia guvernelor, a băncilor centrale de salvare a sistemului financiar, a unor sectoare economice (prin operaţiuni de bail out), a unor companii considerate de importanţă strategică, poate fi interpretată ca relaxare a constrângerilor bugetare – când se caută un compromis între raţionalitatea dictată de pieţe la nivel micro cu considerente economice mai ample (ex: fenomene de hysteresis, miopii ale pieţelor etc.).

Nevoia de inovaţie

Nu arareori cei ce tratează problemele de echilibru macroeconomic subestimează relaţia dintre „schimbare“/inovaţie şi starea economiei. Schimbarea, alias dezechilibrul, este normală într-o economie reală. Mai mult, dezechilibrul este în mod organic indus de competiţie, de firme care inovează şi care modifică „ordinea pe piaţă“; intrarea pe şi ieşirea de pe piaţă exprimă starea de dezechilibru ce se reproduce în mod constant (în afara de situaţia când avem de-a face cu „pieţe captive“). Echilibrul îşi păstrează însă relevanţa ca noţiune şi reper de politică economică. La nivel agregat (macroeconomic) are sens să discutăm despre echilibru, în măsura în care deficitele externe şi bugetare excesive obligă la corecţii de amploare; la nivel micro, dezechilibrele, când înseamnă venituri inferioare în raport cu resursele disponibile, nu pot fi tolerate la infinit.

În ultimele două decenii s-a constatat o scădere a dinamicii creşterii productivităţii în lumea industrializată (a se vedea analizele FMI, OCDE, ale unor bănci centrale, lucrările lui Robert J. Gordon şi ale altor economişti). Poate fi văzută drept un paradox o asemenea constatare dacă ne gândim la ceea ce este numită o nouă revoluţie industrială. Dar aceasta priveşte nu atât potenţarea muncii, cât mai ales înlocuirea sa prin digitalizare şi robotizare; nu puţini oameni pot deveni mai performanţi, dar dacă şi mai mulţi oameni îşi pierd locurile de muncă (dacă dispar ocupaţii, îndeosebi unde apare robotizarea), sună straniu să vorbim despre câştiguri de productivitate în ansamblu. Aceasta este probabil cea mai mare provocare economică, socială şi politică a anilor/deceniilor ce vin din punct de vedere al impactului schimbării tehnologice asupra societăţii; nu mă refer aici la controversa privind impactul inteligenţei artificiale asupra societăţii (ex: disputa Elon Musk-Mark Zuckerberg, avertismente ale lui Stephen Hawkins etc.).

Schimbarea tehnologică este de judecat în sens mai apropiat de competiţia economică când face diferenţa între state/economii în ceea ce priveşte valoarea adăugată agregată şi la nivel sectorial, inserarea în lanţuri de producţie globale. În UE, din acest punct de vedere, există diferenţe majore între Nord şi Sud în zona euro, discrepanţe între economiile avansate şi cele emergente (din Europa centrală şi de Răsărit). Economiile emergente au făcut progrese în ultimele două decenii, dar sunt ameninţate de „capcana venitului mediu“ (middle income trap) – care semnifică o capacitate limitată de a concura cu economiile ce beneficiază de costuri ale forţei de muncă competitive şi care dovedesc forţă de inovare (precum ţările din Asia). Economiile emergente europene suferă şi de un exod de forţă de muncă care le afectează potenţialul de dezvoltare. În schimb, Germania are o capacitate de inovare ieşită din comun datorită ţesutului social şi economic, forţei industriale (inclusiv la nivelul companiilor mici şi mijlocii/Mittelstandbetriebe) şi a sistemului educational. Dar modelul german este greu de clonat. Uniunea Europeană are nevoie de mai multă inovaţie pentru a răspunde la provocările anilor ce vin, nu în cele din urmă şi din considerente de ordin demografic. Iar zona euro are nevoie de o reformă a modului de funcţionare.

România, alte state din „Noua Europă“, au de dezvoltat capacitatea de a inova; trebuie să fie „îngrijit“ mediul de afaceri sănătos, să fie încurajat spiritul întreprinzător, să fie alocate mai multe resurse pentru educaţie (inclusiv cea vocaţională), pentru cercetare şi dezvoltare. Trebuie totodată să fie apărată concurenţa loială, combătută evaziunea fiscală (şi tax avoidance), să fie mărită producţia de bunuri publice ce ajută mediul de afaceri.

Echilibrele macroeconomice trebuie să fie protejate, ca şi stabilitatea financiară. Dar o economie nu poate merge înainte fără spirit întreprinzător, fără inovaţie ce aduce câştiguri de competitivitate. Inovaţia, ca forţă „dezechilibratoare“ pozitivă, este de încurajat. Ceea ce se întâmplă în industria IT în România este mai mult decât notabil şi ajută economia în ansamblu. Campania de sprijinire a start-up-urilor este de salutat. Dar nu este suficient; avem nevoie de un mediu de afaceri care să investească mai mult şi care să fie mai puţin preocupat de obţinerea de rente. Este de examinat rolul companiilor internaţionale în angrenarea economiei româneşti în lanţuri cu valoare adăugată mai înaltă.

P.S. Economia văzută prin prisma inovaţiei, a dezechilibrului, datorează mult Şcolii Austriece (von Mises, Schumpeter, Hayek, Kirzner, Rothbard etc.). Janos Kornai, un decan al economiştilor est-europeni (cu o lucrare cu titlu sugestiv, „Anti-equilibrium“) poate fi aşezat în galeria economiştilor care elogiază rolul inovaţiei, al spiritului întreprinzător.