Cum a ajuns în atenţia publică un credit al guvernatorului BNR

Mugur Isărescu

De mai bine de două luni, în emisiuni TV, în ziare şi pe bloguri, se ţes scenarii în jurul unui credit luat – legal, moral şi declarat oficial – de guvernatorul BNR, în 2006, de la Volksbank. Şi achitat integral în 2010. Ce a iscat şi cum s-a dilatat zarva în jurul acestui credit, stins în urmă cu cinci ani şi menţionat, la vremea lui, în toate declaraţiile de avere depuse de guvernator la ANI şi publicate pe site-ul Băncii Naţionale?

Unde dai şi unde crapă

Un istoric englez, închis în Turnul Londrei, a privit într-o dimineaţă pe fereastra dinspre o piaţă apropiată şi a văzut o încăierare. Printre curioşi l-a zărit pe unul dintre paznicii săi. Când, la prânz, paznicul a venit să-i aducă mâncarea, istoricul l-a întrebat ce s-a întâmplat, de fapt, acolo, în piaţă. Şi a auzit, uluit, o poveste fără nicio legătură cu ceea ce el însuşi văzuse. Dezamăgit de neputinţa menţinerii unui fapt în graniţele adevărului nici măcar pentru câteva ore, a vrut să-şi distrugă în întregime manuscrisele unei lucrări ample despre istoria lumii vechi, la care muncea de o viaţă.

Ce îi mână deseori pe oameni să mute haotic graniţa unui fapt până acolo unde nu mai poţi separa realitatea de improvizaţie? Explicaţii găsim în nenumărate cărţi şi studii – de la beletristică la sociologie, psihologie sau filozofie.

Ce a putut transforma banalitatea unui simplu şi vechi credit, într-o cavalcadă mediatică ce glisează vicios pe lângă adevăr? Este de ajuns să înlănţuim faptele, aşa cum s-au succedat ele în realitate, pentru a găsi cauza şi a descifra efectul. Vom vedea cum, plecând de la prima verigă – încercarea unui jurnalist de a lega detalii din două conferinţe de presă ale guvernatorului, consumate la o distanţă de şase ani între ele, 2009 şi 2015 – ajungem la casus belli: politica valutară a Elveţiei şi creditul în franci elveţieni în România. Altfel, fără acest exerciţiu, va tot continua patinarea pe lângă subiect, cu ocultarea – voită ori nu – a regulii de aur a echilibrului şi eticii jurnalistice, iar reflectoarele se vor plimba mai departe într-acolo unde adevărul devine uşor de deformat şi, deci, de manipulat, ca în anecdota de la Radio Erevan, despre o limuzină care, de fapt, era bicicletă şi nu fusese dăruită, ci furată.

În analiza de faţă voi repune faptele cap la cap, întocmai cum au fost şi cum s-au desfăşurat, în ordine cronologică. De ce eu? Din două motive.

1)   Pentru că le-am urmărit cu atenţie, le-am notat, analizat şi, deci, le cunosc bine. Iar dacă vor fi şi alte opinii, contrare, voi accepta o polemică deschisă, desigur cordială şi bazată pe analize lucide şi corecte.

2)   Şi pentru că, în reclamaţia pe care o asociaţie de protecţie a consumatorilor i-a făcut-o guvernatorului, la ANI, este invocat şi numele meu. În speţă, se cere ca ANI să valideze ori să invalideze unele declaraţii ale mele, în legătură cu acest caz.         

 Voi pleca de acolo de unde a început toată această tevatură: întâlnirea cu presa de la Banca Naţională, în 4 februarie 2015, pe tema deciziei din acea zi a CA,  privind dobânda cheie.  Întrerupând brusc şirul întrebărilor pe tema zilei – respectiv decizia CA – , un ziarist preocupat să lege poziţia din 2015 a BNR faţă de creditele în franci elveţieni de un credit din 2006 al guvernatorului, a intervenit cu o întrebare confuză, şi destul de nesigur şi lax formulată, cerându-i guvernatorului explicaţii în legătură cu un detaliu de arhivă… extras dintr-o conferinţă din 2009. A urmat intervenţia guvernatorului, care neatent la distanţa dintre ce a vrut şi ce a reuşit să întrebe ziaristul, a afirmat, surprinzător, că n-a avut niciun credit la Volksbank. A intenţionat guvernatorul să ascundă acest credit? Un elementar exerciţiu de logică ar fi exclus din start ipoteza intenţiei ascunderii… în uitare a acestui credit vechi, din moment ce fusese  declarat  la vremea lui la ANI şi publicat pe site-ul BNR. De ce nu l-a reperat prompt, în memorie, guvernatorul?

Fără intenţie nu poate exista minciună

De aici au început speculaţiile. Şi suspiciunile. A uitat guvernatorul?... Dar cum a fost posibil să uite?... Nu, nu a uitat, a minţit!... Păi, dacă a minţit, e grav!... Totul  culminând cu un titlu reluat în zeci de publicaţii, cu mici diferenţe de nuanţă, ce anunţa un fel de victorie a autorilor: “ANI bate la uşa guvernatorului BNR să-i verifice averea”. Fără ca nimeni să întrebe (ori să se întrebe) dacă exista vreun motiv, fie şi unul neînsemnat sau nesemnificativ, care l-ar fi putut determina pe guvernator (sau pe oricine) să ascundă un credit declarat oficial?... Sau: ar putea cineva să demonstreze, aducând şi cel mai firav argument, că există vreun motiv ocult care să-i fi indus guvernatorului intenţia de a minţi? Fiindcă este cert: nu poate fi ascuns, prin simplă negare, un credit trecut în declaraţiile de avere date an de an, la ANI, declaraţii ce pot fi verificate şi acum pe site-ul BNR. Iar fără intenţie nu poate exista minciună.

De atunci, zi de zi, s-au tot adunat, în mass-media, comentarii şi comentarii la comentarii, cu deosebire pe bloguri, ajungându-se – ca muniţie suplimentară – la fiica şi fiul guvernatorului, ce n-au nicio legătură cu acest credit generator de atâtea complicaţii. Dacă tânărul Costin Isărescu (pus „la colţ” în câteva publicaţii că “se ocupă de magazinul de vinuri al tatălui său”, deşi în realitate el este directorul întregii companii) a luat un credit pe cont propriu, asta e o altă problemă. Nu ştiu dacă e aşa ori nu. Dar dacă acest credit chiar există, atunci e grav. NU pentru Costin Isărescu, aşa cum apare, voit încriminator, într-o publicaţie – fiindcă nu-l opreşte nimeni să contracteze un credit–, ci pentru toţi cei care au încălcat grav legea şi, umblându-i în contul bancar, au făcut publice operaţiuni protejate de lege.

*

Voi transcrie, din înregistrarea audio-video aflată pe site-ul BNR, segmentul „împricinant” al dialogului guvernatorului cu jurnalistul din amintita conferinţă de presă. Şi cum acest site este accesibil oricui, toţi cei interesaţi pot  observa, vizionând înregistrarea, că guvernatorul nu a fost nici persiflant şi nici preocupat să ascundă ceva. Şi mai pot observa un dublu efort – al jurnalistului de a ieşi din propria confuzie şi cel al guvernatorului, care, uşor amuzat de încurcătura în care ziaristul intrase, se străduie să descifreze ce vrea totuşi partenerul său de dialog să spună şi să afle.

„Bună ziua, Mihai Băniţă, economica.net, domnule guvernator, două întrebări. Prima se leagă chiar de rezervele minime obligatorii. În 2009, dumneavoastră povesteaţi aici, la BNR, că aţi primit o scrisoare de la banca la care aveaţi credit că vi se va percepe în continuare un comision de rezervă minimă obligatorie, pentru că BNR nu ar fi redus rezerva minimă obligatorie aşa cum consideră banca că ar fi trebuit să facă, a prelungit cu un an de zile termenul de percepere a acelui comision.

Guvernatorul Mugur Isărescu: Mi se percepe un comision la ce?

Mihai Baniţă: Se numea comisionul de rezervă minimă obligatorie.

Guvernatorul Mugur Isărescu: Şi m-am plâns eu?

Mihai Baniţă: Da, la Volksbank aveaţi credit atuncea şi aţi spus ˂˂când am primit credit de la Volksbank˃˃, mă rog, de la banca respectivă, când am primit scrisoarea, aţi spus că aţi luat măsuri împotriva lor şi că le-aţi trimis nişte scrisori... că au trimis nişte scrisori şi au tăiat copacii, mă rog, aţi prezentat aşa într-o manieră ecologistă.

Guvernatorul Mugur Isărescu: Mie nu-mi place răspunsul ăsta ˂˂nu-mi aduc aminte˃˃ dar… (pauză)... chiar că nu-mi amintesc. Însă, se referea la un comision la depozite sau la ce?

Mihai Baniţă: Nu, era un comision la credite. Dumneavoastră aveaţi un credit în euro la Volksbank la acel moment şi...”

NA. Jurnalistul se referea, aici, la o conferinţă de presă din 2009 (la care, probabil, nu fusese prezent, din moment ce a invocat ca sursă presa vremii) în care guvernatorul menţionase că Banca Naţională a luat măsuri drastice împotriva unei bănci comerciale, ce intervenise în contractele de creditare, fără acordul debitorilor, modificând dobânzile. În zecile de mii de scrisori trimise clienţilor, banca în culpă motivase, nu doar absurd, ci şi împotriva legii, că e nevoită să urce dobânzile fiindcă… Banca Naţională n-a redus rezervele minime obligatorii. Aceasta este întâmplarea. Jurnalistul a invocat-o, ignorându-i esenţa (raportul de cauzalitate dintre faptă şi lege) şi  formulând atât de ambiguu încât până şi subtextul întrebării a rămas… doar în intenţia sa. În acest context s-a produs reacţia – atât de neaşteptată – de negare de către guvernator a creditului de la Volksbank.

„Guvernatorul Mugur Isărescu: N-am avut nici un credit la Volksbank, deci îmi pare rău, atunci am încheiat discuţia, n-am luat niciodată credit la Volksbank, am avut un singur credit la Unicredit.”

NA. N-ar fi exclus ca pe guvernator să-l fi derutat tocmai faptul că ziaristul invoca un credit în euro, cunoscută fiind poziţia sa faţă de împrumuturile în valută. Şi, de altfel,  niciodată nu s-a împrumutat în valută. Dar n-are sens să speculez. Se vede însă clar cum jurnalistul, neavând informaţii exacte despre credit, era acum şi el derutat.

„Mihai Baniţă: Mă rog... Aşa am citit în presă.

Guvernatorul Mugur Isărescu: Nu. Eu am luat un singur credit, de la Unicredit, cred că prin 2011, 2012, n-am avut treabă cu Volksbank. Deci, ca să câştigăm timp, vă documentaţi mai bine şi reveniţi luni.”

NA. Este evident că guvernatorul nu vrea să omoare subiectul. Şi că doreşte să lămurească lucrurile. Aşa că propune să fie reluat dialogul luni, 9 februarie, când urma conferinţa de presă privind Raportul asupra inflaţiei. Jurnalistul continuă însă…

„Mihai Baniţă: E…

Guvernatorul Mugur Isărescu: Ce anume?

Mihai Baniţă: Era scrisoarea unui client care reclama…

Guvernatorul Mugur Isărescu: Aia e altceva.

Mihai Baniţă: A adus la cunoştinţa dumneavoastră şi aţi spus atunci că BNR a luat măsuri împotriva acelei bănci. Întrebarea este...

Guvernatorul Mugur Isărescu: …Da, puneţi întrebarea.

Mihai Baniţă: Întrebarea este cum se împacă aceasta cu ce a susţinut BNR, în ultima vreme, că nu se implică în... sau că nu poate lua măsuri de protecţie a consumatorilor, că atunci aţi sancţionat...”

NA. Dialogul cu Mihai Baniţă a durat 9 minute. Până aici se consumaseră 4. La această întrebare, din minutul 4, fiind cât de cât clară, guvernatorul răspunde pe larg în următoarele 5 minute. După ce remarcă nevoia acută ca Direcţia Comunicare a BNR să promoveze mai multă informaţie publică în legătură cu ce înseamnă protecţia consumatorului de servicii financiare şi ce semnifică rezerva minimă obligatorie, care nu e o măsură de protecţie a consumatorului, ci de politică monetară – conchide:

„Noi nu ne ocupăm de protecţia consumatorului.”  

NA. Precizând, apoi, că implicarea BNR în materie de comisioane are la bază faptul că, deşi piaţa, concurenţa ar trebui să ducă comisioanele în jos, pot să existe mecanisme imperfecte în piaţă, situaţie în care BNR poate interveni. Nesigur însă, în continuare, pe ce a dorit cu adevărat jurnalistul, adaugă:

„Nu ştiu dacă la asta v-aţi referit, mai reformulaţi întrebarea şi sunt gata să vă răspund.”

Ce şi de ce a greşit guvernatorul BNR

Prelungirea în zigzag a dialogului exprimă exact acel dublu efort la care m-am referit – al guvernatorului, de a descifra întrebarea, şi al ziaristului… parcă în sens invers, de a o încifra.

Îi rog pe cititori să fie atenţi la conţinutul acestui dialog. Şi, desigur, să cântărească dacă a existat vreo justificare şi mai ales vreo urgenţă care să motiveze stăruinţa jurnalistului de la „economica.net” de a-i cere guvernatorului să întrerupă dezbaterea la zi, şi să dea explicaţii, în 2015, privind o împrejurare din 2009, pe altă temă.

E clar că, oarecum derutat de schimbarea bruscă a sensului de mers… al conferinţei, printr-o întrerupere străină a temei în dezbatere, guvernatorul a pierdut intertextul întrebărilor. În plus, a greşit lăsându-se antrenat în dialogul redat ceva mai sus. Pentru că – în deplin consens cu normele unei conferinţe de presă, din întreaga lume civilizată – ar fi fost normal ca jurnalistul de la “economica.net” să primească următorul răspuns: “Întrebările sunt în afara subiectului dezbaterii de astăzi, subiect ce v-a fost anunţat, aşa că vă rog să le reformulaţi şi să le înaintaţi Direcţiei Comunicare. Veţi primi răspunsul, potrivit legii, în 24 de ore”.

E drept că o astfel de atitudine, care ar fi putut să pară “scorţoasă”, nu i se potrivea omului Mugur Isărescu. Şi, fără îndoială, nu i s-ar fi potrivit nici spiritului Şcolii de la Banca Naţională a României, unde dialogurile detaliate cu jurnaliştii sunt fapte cotidiene. Şi unde sintagma “nu comentez”, folosită atât de des în lumea largă, se face auzită numai în cazurile în care legea impune să fie rostită. De această dată însă, un răspuns “ca la carte”, chiar dacă ar fi părut “scorţos”, era obligatoriu din două motive.            

În primul rând, intervenţia jurnalistului era excedentară tematicii anunţate. Apoi, timpul era limitat. Guvernatorul plecase din şedinţa Consiliului de Administraţie, pentru a se întâlni cu jurnaliştii, şi trebuia să revină în Consiliu pentru partea a doua.

 În 25 de ani, de când îl cunosc pe guvernatorul Mugur Isărescu, nu-mi amintesc să fi lăsat fără răspuns întrebarea vreunui ziarist. Sigur, au fost şi momente când, în “stil Greenspan”, s-a văzut nevoit să se folosească de “ambiguitatea constructivă”. De cele mai multe ori însă, aşa cum îl sfătuia academicianul Murgescu, fostul său şef şi profesor din vremea în care era cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială, angajează dialoguri cu exprimări clare, riscând – pentru a se face mai bine înţeles – expresii pitoreşti şi metafore. Cum se explică însă dialogul din 4 februarie, distanţat de “stilul Mugur Isărescu”? Atunci a intervenit, fără îndoială, o suprapunere de stări: presiunea timpului şi excentricismul întrebărilor. Cert este că, în conferinţa de presă, fiind surprins de desfăşurarea dialogului în care s-a lăsat antrenat, şi de faptul că i se cerea să facă apel la memorie şi să explice, ieşind din tema zilei, ce anume şi de ce a afirmat, în urmă cu şase ani, despre Volksbank, de unde luase un credit în 2006 (repet, în lei şi nu în euro, cum întrebase ziaristul), a răspuns că… nu a avut niciodată un credit la Volksbank.

 La acest răspuns, într-adevăr surprinzător, trimisul „economica.net” nu se aşteptase. Capcana pe care cred că a vrut s-o întindă – creditul de la Volksbank al guvernatorului fiind un simplu reper – viza, aşa cum jurnalistul însuşi a lămurit a doua zi într-un comentariu, cu totul altceva: o presupusă inconsecvenţă a BNR în materie de protecţie a consumatorilor de servicii financiare.

Cum a descoperit “economica.net” apa rece

De fapt, ce a vrut să întrebe Mihai Baniţă? Răspunsul l-am aflat, aşa cum aminteam în urmă cu câteva rânduri, chiar de la el, a doua zi, într-un comentariu intitulat: “Ieşire curioasă a şefului BNR. Isărescu a uitat că a luat credit de la Volksbank”. Şi, parcă descoperind apa rece, jurnalistul notează că are dovada!... Unde a găsit-o? Acolo unde… accesul e deschis pentru oricine, pe site-ul BNR. Şi unde sunt publicate şi declaraţiile de avere. Mai departe, încercând de data aceasta să explice în clar ce anume a vrut să întrebe cu o zi înainte, Mihai Baniţă notează: “O scrisoare a BNR, datată iunie 2009, – semnată de Iuliu Iacobescu, directorul Direcţiei Secretariat şi de Nicolae Cinteză, directorul Direcţiei Supraveghere, arată că Banca Centrală a dispus eliminarea comisionului respectiv din contractele Volksbank, dovadă că BNR a intervenit direct în politica de comisioane a unei bănci, deşi acum susţine că BNR nu are treabă cu protecţia consumatorilor, invocând legea…” Iată, deci, ce ar fi vrut să întrebe Mihai Baniţă, dar n-a reuşit: “De ce afirmaţi, domnule Guvernator, că BNR nu face protecţie a consumatorilor de servicii financiare când, de fapt, sunt dovezi că în 2009 aţi sancţionat Volksbank şi aţi dispus eliminarea unor comisioane?”

Ce nu a înţeles jurnalistul Mihai Baniţă este că Banca Naţională nu-şi ordonează activitatea după cum îi taie capul pe cei care o conduc. Dovezile sunt nenumărate. Voi aminti, acum, că eu însumi, în repetate rânduri, am afirmat, în comentarii scrise ori în dezbateri TV, că obiectivele, direcţiile de acţiune, marja de iniţiativă şi limitele inovaţiei, ce reglementează BNR şi ce nu reglementează, ce supraveghează şi ce nu supraveghează – totul e stipulat în legi. Şi că, în relaţia bănci-clienţi, BNR poate interveni numai cât legea îi dă voie s-o facă. Pentru că într-un stat de drept nu funcţionează numai principiul separaţiunii puterilor, ci şi cel al separaţiunii atribuţiilor. Iar legile, care stabilesc cu stricteţe atribuţiile Băncii Naţionale, stipulează că protecţia celor ce se împrumută de la bănci – extrem de importantă, desigur! – este atribuită altei autorităţi a statului.

Dacă legea ar fi implicat BNR în problematica sensibilă şi totodată complexă a protecţiei consumatorilor de servicii financiare, am fi fost fără îndoială martorii unui proces similar cu evoluţia lucrurilor în alte situaţii, când băncii centrale i-au fost atribuite prin lege domenii noi de activitate.                

Un exemplu semnificativ: înfiinţarea Direcţiei de Stabilitate Financiară a BNR. Cu siguranţă, dacă legea i-ar fi conferit o astfel de atribuţie (protecţia clientelei bancare) la BNR s-ar fi dezvoltat un departament al legăturilor bănci-clienţi, încadrat cu specialişti în drept, în ştiinţe economice, în sociologie, în psihologie. Cum însă legea duce într-un alt cadru instituţional astfel de atribuţii, BNR nu are dreptul să cheltuiască fonduri, timp, resurse umane şi materiale în acest scop. Şi, totodată, n-are niciun drept să se amestece în soluţionarea unei probleme care nu se numără între atribuţiile sale. În mod excepţional însă, sunt câteva aspecte privind relaţiile bănci-clienţi înscrise într-o lege care ordonează activitatea instituţiilor de credite şi din care se desprind atribuţii de supraveghere pentru banca centrală. Mă refer la Ordonanţa de Urgenţă 99/2006. Precizez că, potrivit acestei reglementări, băncile, instituţiile de credit în general „nu pot pretinde clientului dobânzi, comisioane ori alte costuri şi speze bancare dacă plata acestora nu e stipulată în contract”. Aici – şi numai aici – se impune intervenţia BNR. Şi cum au fost bănci care au încălcat această prevedere, inspectorii BNR le-au descoperit, au făcut rapoarte iar sancţiunile au fost dintre cele mai grele. La o astfel de excepţie s-a referit guvernatorul în conferinţa din 2009, făcând trimitere la Volksbank. Şi tocmai în legătură cu acest aspect voia jurnalistul de la “economica.net” „să-l prindă” pe guvernatorul BNR. Pentru că, fără să cunoască legea, domnul Baniţă pornea de la ideea că Banca Naţională ar fi în culpă. S-a înşelat. În 2009, băncile sancţionate şi-au permis să sfideze contractele, legea obligând Banca Naţională să intervină. În 2015, în schimb, în cazul creditelor în franci elveţieni, contractele nefiind violate, legea interzice intervenţia BNR.

La miezul nopţii va cădea o stea…

         …este titlul unui film românesc din anii ’50. L-am reprodus în acest context. Aşadar, un credit perfect compatibil cu funcţia debitorului, declarat la timpul lui la ANI, este acum reclamat ca fiind… suspect de a fi fost contractat în condiţii de incompatibilitate. Iar răspunsul pe care reclamanta l-a primit de la ANI, în 3 martie – şi anume că lucrarea “având ca obiect evaluarea averii (?!?) şi respectării regimului juridic al conflictelor de interese de către Isărescu Mugur, se află în curs de soluţionare, iar după finalizare, rezultatul vă va fi comunicat” – a fost publicat în mare grabă de “economica.net”, în aceeaşi zi, la miezul nopţii. Era de aşteptat să cadă atunci steaua guvernatorului BNR?

 A doua zi, ştirea a făcut explozie pe televiziuni, în ziare şi pe bloguri. Deşi, de fapt, nu verificarea averii guvernatorului (cum titrează zgomotos unii  publicişti) a cerut reclamanta – Asociaţia Parakletos – Agenţiei de Integritate.  A cerut, punct cu punct, ca ANI să stabilească dacă există “vreo stare de incompatibilitate sau vreun conflict de interese în condiţiile în care guvernatorul BNR a negat că ar fi avut vreodată un credit de la Volksbank.” Şi cum, în reclamaţie, e invocat şi numele meu, cerându-se să fie verificate câteva declaraţii pe care le-am făcut, mă văd nevoit să clarific şi aici lucrurile.

Ce răspunsuri aşteaptă reclamanta, în fond: a) dacă guvernatorul avea dreptul să ia credit de la o instituţie bancară; şi dacă există incompatibilitate sau conflict de interese între calitatea sa de debitor al băncii Volksbank şi aceea de guvernator al Băncii Naţionale a României; b) dacă există vreo derogare pentru guvernatorul BNR privind declaraţiile înaintate la ANI; c) dacă a existat o înţelegere între Agenţia Naţională de Integritate şi Banca Naţională a României în baza căreia ar fi fost acordate derogări personalului BNR în privinţa completării declaraţiilor de avere. Pe ce s-au bazat, aşadar, salvele de “tun de… presă”?

         La cele trei întrebări, din reclamaţie, am răspuns în câteva rânduri. Reiau aici ideile de bază.

1)  Legea 312 din 28 iunie 2004, privind Statutul Băncii Naţionale a României, în ARTICOLUL 34, intitulat “Incompatibilităţi şi conflicte de interese”, stipulează expres ce nu are dreptul să facă guvernatorul BNR.             Legea nu prevede că guvernatorul BNR ar fi incompatibil cu funcţia dacă contractează un credit, sau zece sau o sută de credite la o bancă, oricare ar fi ea.

2)  În ziarul “Bursa”, din 11 februarie 2015, răspunzând unei întrebări, am explicat că nu există niciun fel de inadvertenţe în declaraţia de avere a guvernatorului; sunt deosebiri de formă, nu de conţinut. În sensul că, în unii ani, în declaraţiile de avere, creditul este însoţit de numele băncilor de la care guvernatorul (şi alţi funcţionari ai BNR) au contractat împrumuturi ori şi-au deschis depozite, iar în alţi ani s-a menţionat “o instituţie de credit din România”. Nu întâmplător!

3)  Aceste diferenţe – şi nicidecum inadvertenţe – justifică într-adevăr întrebarea: de ce, în declaraţia de avere din 2007, este nominalizată  banca de la care guvernatorul a luat un credit, respectiv Volksbank, iar în declaraţiile din 2008 şi 2009, în dreptul creditului respectiv, s-a anonimizat banca prin sintagma: „o instituţie de credit din România”? Şi de ce, din nou, în 2013, s-a readoptat practica nominalizării băncilor? Respectiv, Unicredit Ţiriac Bank, instituţie de la care guvernatorul a contractat un nou credit, cel de la Volksbank fiind rambursat în 2010?

 Explicaţia este că, într-o  primă variantă, Banca Naţională a dat curs cerinţei ANI ca salariaţii, în declaraţiile de avere, să treacă în clar numele băncilor de la care au luat credite sau la care şi-au deschis depozite. Ulterior, au intervenit discuţii privind vicierea liberei concurenţe în piaţa bancară. Am desigur în vedere spiritul legilor bancare, privind secretul oricărei operaţiuni, care se extinde şi asupra contractelor încheiate de salariaţii BNR cu o bancă ori alta. Or, încălcându-se acest principiu al confidenţialităţii de către funcţionarii şi membrii CA din BNR în declaraţiile de avere, era lovit principiul concurenţei. Unele bănci au protestat, motivând că oamenii sunt influenţaţi şi merg să-şi depună economisirile la băncile unde şi-au deschis depozite Guvernatorul şi alţi înalţi funcţionari din BNR. Redau ce am scris atunci: “ANI a manifestat înţelegere (NB – a manifestat înţelegere, nu a existat o înţelegere!) nu faţă de BNR, ci faţă de cerinţele pieţei libere, şi a acceptat, câţiva ani, declaraţii de avere în care să nu mai fie trecute numele băncilor, ci doar sumele din contractele de credit ori din cele de depozite.” La urma-urmei, cum sumele creditelor obţinute şi momentele în care au fost contractate erau redate cu exactitate, ce ar fi adus în plus nominalizarea băncilor? Când însă, în 2013, ANI a impus din nou menţionarea numelui băncii, salariaţii BNR care completează declaraţii de avere, inclusiv guvernatorul, s-au conformat.

Memoria nu este registru contabil

Întrebările jurnalistului de la „economica.net” n-au fost confuze fiindcă asta şi-a dorit. Aşa au ieşit. Şi nici nu cred că a intenţionat să provoace o stare de tensiune, pe fondul presiunii pe care timpul o exercita asupra guvernatorului. De altfel, nici nu se aştepta ca, invocând un credit în euro – pentru că aşa şi-a amintit, deşi creditul era în lei – guvernatorul îi va răspunde… că n-a luat niciodată un credit de la Volksbank. A plecat însă de la conferinţă cu acest răspuns… şi a decis să-l exploateze.

În comentariul pe care l-a scris, a doua zi, documentul invocat, pentru “a proba” existenţa acestui împrumut negat, nu era nimic altceva decât tocmai… declaraţia de avere şi de interese a guvernatorului, completată pe proprie răspundere, semnată, trimisă la ANI şi afişată pe site-ul BNR.

Voi sublinia aici, pentru cei ce nu cunosc cu de-amănuntul ce înseamnă, în formă şi în conţinut, completarea pe proprie răspundere a unui astfel de document, că fiecare cuvânt scris, fiecare cifră – ce exprimă valori ale bunurilor deţinute, conturi bancare, depozite de economii, credite de la bănci sau alte împrumuturi, participări la bursa de valori sau diferite tranzacţii financiare – implică răspunderea penală, morală şi profesională nu doar pentru omisiuni voite, ci şi pentru orice fel de erori.

De două decenii, an de an, un timp la Parlament, apoi la ANI, guvernatorul BNR completează şi trimite o astfel de declaraţie. Şi o face, aşa cum cere legea, cu maximă răspundere, în faţă cu toate actele, cu toate documentele ce validează amănunţit mişcările din cuprinsul averii sale reale şi nominale săvârşite în anul de referinţă. L-am auzit, deseori, chiar autopersiflându-şi grija că ar putea uita ceva şi “s-ar face de poveste” dacă  ar omite vreun amănunt în declaraţia de avere.

Nu i s-a întâmplat însă niciodată “să se facă de poveste”. Fiindcă, an de an, are o grijă deosebită ca tot ceea ce scrie şi semnează în declaraţiile de avere – care reprezintă singurele documente oficiale privind mişcările din patrimoniul său şi al familiei sale – să corespundă o sută la sută adevărului.  

Dacă ar greşi ori ar omite ceva, ar antrena consecinţele legii. Aici aproximaţia nu este îngăduită. Declaraţia de avere este, de fapt, un act de evidenţă contabilă. Iar în contabilitate, unde înregistrările nu se fac din amintiri, ci cu atestatele documentare dinaintea ochilor, nu se admit nici omisiuni, nici erori şi nici accidente sau incidente legate de memoria actelor.

Memoria unui om, oricine ar fi el, nu este însă registru contabil. Şi nici document oficial.