Cum au forţat intrarea în compania de gaz cercurile de putere din perioada interbelică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Managementul ales la conducerea companiei şi privatizarea unor pachete, aparent minoritare ale companiei de gaz, au permis, în perioada interbelică, anumitor cercuri să intervină în conducerea companiilor din sectorul gazelor naturale şi chiar să ajungă să le domine.

Vom reda în continuare un pasaj extras din memorile lui Constantin Ioan Motaş, fostul director general al societăţii de gaze în perioada 1919 – 1945, care atestă modul în care şi „oamenii de afaceri” de ieri abordau pătrunderea în afacerea cu gaze (extras din lucrarea C.I. Motaş - O viaţă de luptă, Ed. AGIR):

Abrogându-se în aprilie 1936 legea de monopol, credeam la un moment dat că s-a terminat şi perioada de luptă ce o duceam, nevoit de peste 10 ani, ca să asigur existenţa întreprinderilor de gaz metan şi ce îi va urma. În fine, o lungă perioadă de linişte şi prosperitate.

Totuşi, asupra viitorului Companiei SONAM;ETAN începuse, de câtăva vreme să se profileze o nouă ameninţare, de data aceasta mult mai gravă decât toate primejdiile ce reuşisem să le înlătur până atunci. În calea lor apare acum binecunoscutul om de afaceri, inginerul N. Malaxa. El devenise sufletul camarilei din jurul lui Carol  al II-lea, camarilă care, speculând viciile şi poftele nemăsurate ale acestuia, ajunsese să fie a doua putere în stat, peste Parlament, peste justiţie.

Malaxa reuşise să fie socotit de toţi ca omul de afaceri al lui Carol al II-lea.

Se poate uşor înţelege că dorinţele lui luau în faţa celor timoraţi şi chiar a altora, mai curajoşi, aspectul de porunci venind de sus. La reuşita lui îl ajuta însă enorma şi proverbiala lui largheţă, bineînţeles, faţă de cei coruptibili.

Or, până în vara 1938, eu nu cunoscusem personal pe N. Malaxa.

Totuşi, îi bănuisem puterea din 1935, când am văzut cum taxele la importul ţevilor de oţel creşteau vertiginos, deşi pe atunci nu se fabrica în ţară acest fel de material.

A fost, se vede, suficient, să se ştie că Malaxa avea de gând să facă o asemenea fabrică, ca taxele să ia razna în sus, ca astfel să se creeze zidul de protecţie pentru viitoarea afacere a acestuia. De la 1,80 lei/kg, cât erau taxele la mijlocul anului 1933, ele sar, la mijlocul lui 1935, la 9 lei/kg, ca să ajungă către sfârşitul anului 1938 chiar la 14 lei/kg pentru ţevile cu diametrul sub 400 mm şi să treacă de 21 lei/kg pentru cele cu diametrul până la 76 mm. Pentru ţevile cu diametrul peste 400 mm, pe care Malaxa nu le putea încă fabrica, taxele rămăseseră la circa 9 lei/kg. Taxele au continuat, evident, să crească şi în anii următori, după cum Malaxa începe să fabrice noi diametre de ţevi.

În primăvara 1938 văd instalată pe clădirea unde erau birourile societăţii Malaxa, de pe B-dul Brătianu, un enorm panou de reclamă. Pe el era reprezentată o vastă reţea de conducte de gaz metan, întinsă atât pe cuprinsul Transilvaniei, regiune rezervată activităţii celor două întreprinderi pe care le conduceam, dar şi dincoace de Carpaţi. Acest panou mi-a dat mult de gândit. Nu reprezenta el, oare, pe Malaxa şi cei din spatele lui un câmp nou de îmbogăţire prin specularea ţevilor de care vom avea nevoie în realizarea programului nostru de lucru?

Pe când aceste gânduri mă preocupau, primesc - dacă îmi aduc aminte bine - în august 1938, pe neaşteptate, vizita unui vechi cunoscut, pe care însă nu-l mai întâlnisem de mult. Era avocatul Georgel Gheorghiu. Fără o prea mare introducere, el mă întreabă, dacă nu aş vrea să-l cunosc pe Malaxa. Pusă astfel chestiunea, nu puteam să-i răspund, că aş fi avut vreun motiv să refuz să-l cunosc.

Evident că Georgel Gheorghiu s-a şi grăbit să aranjeze întâlnirea cu Malaxa. Doar el era, cum am aflat mai târziu, unul din pionii acestuia, aşa cum el avea în toate partidele politice, pentru a-i fi uneletele lui docile la diversele lovituri ce le pregătea.

O vizitare a fabricii de ţevi avea să servească pentru a-mi da o impresie de puterea lui. Vizitarea fabricii s-a făcut sub conducerea personală a lui Malaxa, ca semn de o deosebită condescendenţă faţă de mine, gest făcut, de asemenea, intenţionat ca să impresioneze şi mai mult. Astfel s-a înnodat, în vara 1938, cunoştinţa mea cu Malaxa. Pe atunci ne aflam în plin regim absolutist al lui Carol al II-lea, în plin regim al bunului plac.

Partidele politice, după ce în prealabil fuseseră fărămiţate, au fost, la urmă şi desfiinţate prin noua constituţie din februarie 1938. în locul lor s-a înfiinţat Frontul renaşterii naţionale (F.R.N.). guvernul era condus de Armand Călinescu[1] , având pe Mitiţă Constantinescu director economic-ministru de finanţe şi guvernator al Băncii Naţionale.

Primei mele vizite aveau să-i urmeze altele, căci Malaxa s-a arătat de la început foarte doritor să cunoască activitatea noastră, cât mai în detaliu.

El a ţinut să-mi facă o mare destăinuire, între patru ochi. Îmi spunea că ar fi aflat despre întocmirea unui decret pentru desfiinţarea întreprinderilor de gaz metan. Totodată, mă asigura că încă ar fi timp pentru oprirea acestuia. Şi făcând cu mâna un gest ca şi cum ar împinge o uşă, adaugă, cu vorba lui calculată, că singur el ar fi persoana care l-ar putea împiedica. Evident, că această ştire neaşteptată, m-a pus pe gânduri.

Nu trecuse nici prea mult timp de la furtuna naţional-ţărănistă şi acum o ameninţare, cu mult mai gravă, se ivise la orizont. Îi bănuiam legăturile lui Malaxa cu cei mai importanţi membri ai cabinetului şi în primul rând cu Mitiţă Constantinescu. Spre a mă informa, am văzut şi pe vechii mei prieteni: Victor Slăvescu şi Ion Bujoi, care datorită situaţiei lor, puteau să ştie adevărul. Şi ei aflaseră despre existenţa unui asemenea decret. Cum primisem mai înainte o scrisoare de la C. Valentin Bibescu, avizându-mă că ar fi aflat în timpul unei călătorii în străinătate că Max Auschnit, un alt membru al camarilei, se ocupă să plaseze gazul metan unui grup american, însemna că un asemenea decret de desfiinţare a acestor întreprinderi, se vântura mai de mult, căci numai o desfiinţare prealabilă a acestora ar fi putut da gazul metan pe mâna străinilor. Toate acestea m-au făcut să cred că informaţia lui Malaxa ar putea conţine un grăunte de adevăr, dacă nu cumva el însuşi, Malaxa, era iniţiatorul unui asemenea decret.

Am luat atunci contact cu Ion Lapedatu, preşedintele consiliului de administraţie, pe acea vreme şi administrator delegat la Banca Naţională. L-am pus în curent. A rămas şi el impresionat. Ne-am înţeles ca să-l sondez pe Malaxa mai îndeaproape. În întâlnirea următoare, Malaxa mi-a spus că dacă este vorba ca el să intervină şi să împiedice apariţia decretului, trebuie neapărat să aibă un rol în gazul metan. I-am propus, atunci, ca fabrica Malaxa şi întreprinderile de gaz metan să înfiinţeze, în părţi egale o nouă întreprindere, care să se ocupe cu construirea conductelor de gaz metan în toată ţara. Malaxa nu s-a arătat deloc satisfăcut deşi eu socoteam că el, ca fabricant de ţevi, ar fi avut tot interesul să-şi asigure un plasament sigur şi larg al industriei sale. Malaxa ţintea însă mult mai sus. El voia să intre chiar în compunerea întreprinderilor de gaz metan. Problema se punea acum, nu cum să scap eu din ghearele lui, ceea ce ştiam că mai era posibil ci cum să asigur, cel puţin lui Sonametan, cel mai mare avantaj posibil. Atunci, am discutat cu el fuzionarea ambelor întreprinderi de gaz metan. Aceasta ar fi necesitat o modificare a statutelor lui Sonametan, în privinţa capitalului social. Cu această ocazie Malaxa ar fi putut intra ca acţionar, în cazul când statul ar fi renunţat să participe la această sporire de capital. Or, Malaxa era convins că va reuşi. Malaxa a mai pretins să se modifice şi dreptul de vot al acţionarilor particulari, ştergându-se restrângerea ce o impunea codul de comerţ, aşa că indiferent de câte acţiuni ar fi avut cineva, fiecare acţiune  să-i dea dreptul la un vot. El căuta să profite de modificarea vechii legi a comercializărilor din 1924, făcută de guvernul Maniu în 1929.

Intenţia lui Malaxa, de a deveni astfel atotputernic, mi-a devenit, atunci, clară de tot. Ca să atenueze bănuiala mea el mi-a spus, de faţă fiind şi Victor Slăvescu, convorbirea avea loc în biroul acestuia, de la Creditul Industrial - că în aşa-zisul „Grup român” vor intra, în afară de societatea N. Malaxa şi Banca Românească,  precum şi Creditul Industrial, adică aceste două întreprinderi, ai căror conducători îmi erau prieteni. Totodată, văd că Malaxa scoate din buzunar un plic şi mi-l întinde. Îl deschid. În el găsesc o adresă  a societăţii N. Malaxa. Prin ea Malaxa îmi garanta că atâta vreme cât societatea  lui va fi acţionară la Sonametan, îmi vor fi respectate întocmai toate drepturile mele din contractele ce le aveam cu întreprinderile de gaz metan. Dar adresa mai conţinea încă un aliniat. Că imediat şi drepturile mele băneşti îmi vor fi dublate. Acest adaos mi-a displăcut. Neputându-i respinge adresa, aceasta însemnând începutul luptei, dar nici voind s-o păstrez, i-am dat-o lui Victor Slăvescu să o păstreze. Ca să-i arăt că intrarea lui Sonametan va fi foarte utilă, Malaxa s-a obligat să obţină de la guvern prelungirea duratei concesiunii pe încă 25 ani, extinderea activităţii şi dincoace de Carpaţi, inclusiv introducerea gazului în Bucureşti. El s-a mai angajat să obţină şi suprimarea dreptului comunelor de a distribui gazul metan, drept introdus prin legea administrativă din 1936.

În acest mod, ar fi fost restabilite drepturile întreprinderilor de gaz metan de a introduce liber gazul în comune, adică fără autorizaţii speciale din partea acestora.

Pentru noi era vital să se restabilească şi să se întărească dreptul nostru exclusiv şi să se introducă acest drept, clar şi precis, în statutele noastre.

Perspectiva ca prin modificarea statutelor să putem răspândi la maximum gazul metan peste toată ţara, mi-a apărut demn de orice sacrificiu din partea mea, deşi prea mare încredere nu aveam în promisiunile lui Malaxa.

Totodată, ca o concluzie a celor arătate mai sus, rezultă că Malaxa a reuşit să intre în Sonametan folosind, cum am zice un şantaj, pentru că el a invocat un decret de desfiinţare, ticluit tot de el.


[1] În calitate de vicepresedinte al consiliului, căci titularul-Patriarhul Miron Cristea, era suferind. În guvern mai erau Victor Slăvescu, ministrul Înzestrării Armatei, Bujoi la Industrie, Gafencu la Externe, Ghelmegeanu la Comunicaţii, Ralea-ministrul muncii etc.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite