Cum limitează PSD şi ALDE rolul gazului din Marea Neagră în piaţa internă şi de ce depinde securitatea energetică de repornirea industriei
0
Politicienii de la noi se mândresc că România nu depinde de gazul rusesc la fel de mult ca ţările vecine uitând să amintească modul cum au patronat dezindustrializarea accelerată din ultimii 15-20 de ani a economiei noastre. Dacă visăm să fim un pilon care să asigure securitatea energetică din regiune, atunci, trebuie să reparăm principalul motor al economiei noastre: industria! O ţară săracă nu poate să ofere garanţii de stabilitate nimănui.
Exploatarea gazelor din Marea Neagră ar fi trebuit să însemne un element-cheie dintr-un plan mai larg care să presupună restartul industriei româneşti. El trebuia menţionat în Strategia Energetică elaborată de Ministerul Energiei dar, în loc ca acest proiect să fie una din piesele de rezistenţă, în document nu s-a pus accent mai deloc pe modul în care poate fi integrată producţia de gaze din Marea Neagră pe piaţa internă, într-un nou context pentru acest sector industrial.
De fapt, cum vede coaliţia PSD-ALDE valorificarea producţiei de gaze din Marea Neagră? De ce poziţia geostrategică a ţării noastre nu este de-ajuns pentru ca România să fie garantul securităţii energetice a Europei de Est? Ce ar putea fi valorificat, de fapt, un ciclu industrial complet de prelucrare a gazelor pe piaţa internă?
Am ajuns să importăm produse chimice care se pot fabrica în România
Industria chimică din UE a cunoscut, în anul 2017, cea mai rapidă rată de creştere de la criza financiară şi, chiar dacă nu a ajuns la nivelul din 2008, acest sector s-a făcut remarcat datorită noilor tehnologii pe care şi le-a însuşit.
Una dintre iniţiativele emblematice ale strategiei Europa 2020 se referă la adaptarea politicilor industriale ale ţărilor membre UE pentru a face faţă unei economii globalizate.
Româna s-a mulat atât de bine la acest obiectiv încât a ajuns să exporte produse chimice în valoare de 1.6 miliarde de euro şi să importe de 5.6 miliarde de euro. Industria petrochimică, în loc să fie motorul economiei româneşti, este, astăzi, unul dintre catalizatorii deficitului balanţei comerciale. Produse chimice obţinute din prelucrarea hidrocarburilor precum acetona, cauciucul, spuma poliuretanică sau poliolefinele sunt aduse din străinătate, deşi România încă mai are capacităţi de producţie, lăsate, hai să spunem, în conservare.
De ce? Pentru că, în ciuda deschiderii accesului la resurse de finanţare, politicile publice de la momentul aderării ţării noastre în UE nu s-au orientat spre investiţii, cercetare, dezvoltare, retehnologizare şi infrastructură, ci pe creşterea apetitului pentru consum şi pe o dărnicie fără margini în a da resursele naturale pe preţ de nimic unor investitori care au băgat în faliment unităţi întregi de producţie.
Ce înseamnă, de fapt, securitate energetică?
În Strategia elaborată de Ministerul Energiei, rolul rezervelor curente de gaze naturale dar şi ale noilor descoperiri, atât de pe ţărm, cât şi din Marea Neagră, a fost îngustat teribil.
În viziunea coaliţiei PSD-ALDE, gazul natural va contribui doar la asigurarea securităţii energetice a României şi la extinderea reţelei de gaze naturale pentru consumatorii casnici. Concluzia este că, de fapt, nu vom rezolva cea mai mare anomalie a sectorului energetic românesc. Nu este posibil ca, într-o lume puternic competitivă şi tehnologizată, 30% din cererea de gaze naturale să se ducă spre consumul casnic şi doar 10% să meargă în industrie!
Autorii documentului au ignorat modul în care această resursă poate fi valorificată pe piaţa internă deşi chiar ei recunosc că „producţia convenţională onshore şi offshore poate avea potenţialul de a fi excedentară faţă de nivelul estimat în prezent al cererii de pe piaţa internă, relativ liniar”.
Haina securităţii energetice nu înseamna doar export de gaze naturale. OK, poate fi doar o mică componentă dar, până la urmă, decizia de a exporta înseamnă politică comercială şi atât, pe când securitatea energetică înseamnă valorificarea poziţiei geostrategice a ţării prin diplomaţie şi creştere economică sustenabilă prin utilizarea eficientă a resurselor indiferent de la ce nivel priveşti, naţional sau european.
Securitatea energetică nu înseamnă eminamente ideea de export, ci o disponibilitate neîntreruptă a surselor de energie la un preţ accesibil. Iar acest obiectiv presupune investiţii în sectorul energetic pentru descoperirea de noi resurse, pentru construţia de noi rute de transport şi dezvoltare economică. Rolul de factor stabilizator în regiune pentru piaţa de energie nu poate fi niciodată onorat de România dacă nu îşi dezvoltă industria. Nimeni nu are nevoie de un paznic sărac.
Ce impact poate avea gazul din Marea Neagră în piaţa internă
În jurul acestei producţii de gaze naturale din Marea Neagră dar şi a exploatării altor descoperiri offshore şi onshore s-ar putea construi un nou proiect economic care să contribuie nu numai la sustenabilitatea creşterilor de pensii şi salarii, ci şi la crearea de locuri de muncă, la inovaţie, la revitalizarea învăţământului şi la motivarea altor sectoare industriale conexe. Impactul poate fi profund în foarte multe regiuni din ţară.
Dar cum facem acest lucru? Implementând politici publice pentru a stimula direcţionarea unei cantităţi cât mai mare de gaze naturale în piaţa internă pentru a obţine produse cu valoare adăugată, sau folosind banii din exportul de gaze naturale pentru a contura un alt tip de industrie?
România a ajuns ţara unde nu mai găseşti sudori şi muncitori. Mulţi au emigrat cu sentimentul că, aici, sunt inutili pentru societate, iar şcolile profesionale au fost transformate de Ecaterina Andronescu în licee teoretice.
Efervescenţa care se poate crea în industrie ar putea fi un moment propice pentru punerea bazelor unui nou sistem educaţional. Dar mai poate învăţământul românesc să-i atragă pe tineri să se pregătească de locuri de muncă cu un anumit grad de anduranţă fizică?
Sau lăsăm deoparte această idee şi modernizăm educaţia inginerească pentru a atrage tineri talentaţi în ştiinţe, tehnologie, informatică şi matematică pentru a-i pregăti de joburile viitorului, mult mai bine plătite, unde vor interacţiona cu un mediu automatizat, robotizat, cu softuri bazate, poate, pe inteligenţă artificială?
La şantierele navale VARD din Tulcea şi Brăila, deţinute de Fincantieri, muncitorii români au o bogată experienţă în a construi nave pentru industria producătoare de petrol şi gaze offshore. Cu toate acestea, oportunităţile pentru piaţa românească au fost limitate. În schimb, know how-ul lor a fost folosit cu succes de Norvegia şi de alte companii în Marea Caspică pentru producţia offshore.
Oţelul care se foloseşte în procesul de fabricaţie la cele două şantiere este achiziţionat de la fostul Sidex, comenzile de-aici susţinând, aşadar, alte locuri de muncă din ţară. Noi comenzi înseamnă noi locuri de muncă! Oare nu ar fi bine dacă am putea integra know how-ul adus de norvegieni şi de italieni în România pentru a culege roadele şi pe piaţa internă? Iar acest lucru ar putea sa se aplice oricărei investiţii străine de la noi din ţară!
Încă mai avem în România capacităţi unde gazul natural poate fi rafinat pentru a se obţine produse cu valoare adăugată. Timid, se încearcă şi revitalizarea Oltchimului, companie care şi-a pierdut două treimi din angajaţi de la momentul în care a intrat în insolvenţă. Dar, oare, mai găsim pieţe de desfacere pentru export, în condiţiile în care piaţa UE este inundată cu produse petrochimice din Asia, şi să fim la fel de competitivi?
În industria petrochimică din ţările dezvoltate ale Uniunii Europeane, lucrurile se dezvoltă cu o altă dinamică. Spre exemplu, în portul de la Rotterdam, s-a construit un cluster care a creat o sinergie între energia regenerabilă şi petrochimie. Căldura industrială reziduală de la rafinării este utilizată pentru încălzirea urbană, iar dioxidul de carbon rezultat din procesele industriale este capturat şi utilizat în agricultură pentru a diminua cantitatea de gaze cu efect de seră.
Antwerp a ajuns al doilea cel mai mare cluster chimic din lume, după Houston. Atrăgând investiţii şi folosindu-se de noile tehnologii şi de digitalizare, belgienii au creat un hub de rafinare unde se obţin, anual, peste 2.3 milioane de tone de etilenă, livrate pentru piaţa internă, Olanda şi Germania. Producţia anuală totală de petrochimice ajunge la 20 de milioane de tone iar reciclarea apelor uzate reprezintă o sursă alternativă de alimentare pentru zeci de mii de gospodării. Noi cum construim know how-ul pentru a face faţă la această competiţie şi de unde luăm resursele financiare?
Sistemul transporturilor migrează în UE de la motoarele diesel la cele mai putin poluante, fie 100% electrice, fie hibrid, cu baterii şi gaz natural în tandem. Pentru a face acest pas şi noi, trebuie să investim bani în construcţia de staţii de încărcare cu curent electric, în remodernizarea sistemelor de transport iar statul să creeze politici publice pentru a încuraja companii să investească în proiecte de acest gen.
Altfel, vom ajunge cimitirul maşinilor poluante, second hand, care vor veni din ţările care vor fi renunţat la motoarele diesel! Oare vom găsi piaţă pentru produsele cu valoare adăugată din gazele naturale şi, cu banii din taxarea comerţului, să-i investim în tehnologie curată, care să contribuie la creşterea standardului de viaţă? Sau va fi mai la îndemână să exportăm gazul natural şi să obţinem mai mulţi bani din redevenţe şi impozitul special?
Că vorbim despre industria auto, militară, de reciclare sau de industria navală, gazul natural ar putea avea un rol important în stimularea unor centri care, la noi în ţară, au amorţit de tot sau sunt inexistenţi. Doar să afle şi politicienii noştri care se dau mari patrioţi când, de fapt, mulţi dintre ei au fost martorii tăcuţi ai dezindustrializării României şi adâncirii deficitului bugetar.
Se încarcă comentariile...
