Cum a luat Braşovul faţa Clujului în alimentarea cu gaze

Clujul a fost mereu unul din cele mai mari oraşe din Transilvania, dar cu toate aceasta acesta a fost a 24 localitate alimentată cu gaze, gazele ajungând de abia după 39 de ani de la descoperirea gazelor, chiar dacă acestea se găsea la o distanţă mică de primul zăcământ de gaze descoperit în România.

Chestiunile cele mai importante care se puneau în perioada interbelică, în Transilvania, erau cele financiare. Importante sume de bani erau vitale pentru intensificarea acţiunii de introducere şi utilizare a gazului metan. "Industrie Zeitung", organul oficial al "Asociaţiei industriaşilor transilvăneni", arăta faptul că problema gazului însu­şi făcuse suficient de mult simţită prezenţa în sfera de interes a unor cercuri de posibili beneficiari, iar soluţionarea acestei generoase idei, se putea face cu implicaţii abia bănuite atunci, direct pendinte de existenţa unui capital bănesc.

În aceste condiţii, problema care stătea în atenţia conducerii Societăţii Naţionale de Gaz Metan SONAMETAN, în deceniul al IV -lea al secolului XX, era generată de primordialitatea introducerii gazului metan într-unul din cele două mari oraşe transilvănene, Cluj sau Braşov, ambele considerate centre economice cu vechi tradiţii. La 18 decembrie 1936, la Primăria Braşovului, au avut loc discuţii de principiu privitoare la introducerea gazului în acest oraş, între reprezentanţii SONAMETAN şi ai ministerului de resort, respectiv din partea SONAMETAN, Marin Ciortea şi Alexandru Hossu, primarul Brasovului Tarquiniu Prişcu şi din partea ministerului economistul N. G. V. Gologan. În principiu, se stabilea că realizarea proiectului să aibă loc în toamna anului 1938⁸⁶, dar ca şi în alte cazuri similare, finalitatea lui avea să depăşească termenul propus iniţial.

Militând pentru introducerea gazului în Braşov, directorul general al Societăţii Naţionale de Gaz Metan SONAMETAN, C.I. Motaş aducea în sprijinul variantei propuse de el, luând în calcul mai mulţi factori, în rândul cărora se detaşa, la loc de frunte, poziţia geografică prielnică a Braşovului şi arăta: ”Atunci când trebuie să se hotărească cineva asupra unor investiţii atât de mari, cum sunt conductele de gaz, trebuie să se ia în considerare nu numai interesele locale, ci în primul rând să caute să fie satisfăcute interesele de stat. Braşovul este astăzi, fără îndoială, un centru industrial mult mai important decât Clujul. Afară de aceasta s-au instalat aici şi fabrici care lucrează pentru apărarea naţională, iar altele vor fi puse în curând în funcţiune (la Tohan). Pentru aceste fabrici prezenţa gazului metan este, am putea spune, o chestiune de existenţă.”,

Astfel, în rândul factorilor favorabili care pledau, la acea dată, pentru prioritatea introducerii gazului metan la Braşov, C.I. Motaş amintea, în afară de prezenţa industriei propriu-zise, a celei de armament, precum şi a poziţiei geografice centrale, şi faptul că, de-a lungul conductei spre Braşov, indiferent dacă aceasta urma traseul prin Făgăraş sau prin Codlea, pe ambele itinerarii existau zone propice unei dezvoltări industriale, care ar fi fost impulsionate prin utilizarea acestui combustibil.

Ca şi în cazul celorlalte localităţi transilvane, şi pentru Braşov, introducerea gazului metan a constituit un prilej de îndelungate dezbateri, de multe ori anevoioase, între reprezentanţii Primăriei şi cei ai Societăţii Naţionale de Gaz Metan SONAMETAN. În cadrul acestor analize sunt arătate, alături de aspectele pozitive, şi o serie de dificultăţi, de rezolvarea cărora depindea introducerea gazului metan în această localitate. Ele rezidau, în primul rând, în necesitatea forării de noi sonde aflate în zonele gazeifere, de realizarea unei conducte cu diametrul de peste 300 mm care urma să lege oraşul Braşov cu şantierul de gaz Noul Săsesc şi, în final, instalarea reţelei de distribuţie a gazului în localitatea Braşov şi împrejurimi.

Prima chestiune ce trebuia rezolvată pentru transportul gazelor la Braşov, consta în importarea din Germania, a ţevilor din oţel pentru conducte (1.000 de vagoane). Odată rezolvată această problemă "lucrarea mai necesita şi alte materiale ca: piese de racordare, regulatoare, robinete, iută, materiale pentru sudare, bitum etc., apoi costul sondelor de gaz, al atelierelor, al locuinţelor pentru personal, executarea săpăturilor pentru aşezarea ţevilor, precum şi linia telefonică de-a lungul conductelor" .

Calculele estimative efectuate de către C.I. Motaş, având în vedere necesitatea importării acestora "ridica astfel, costul conductei de transport şi a reţelei de distribuţie, în oraş şi împrejurimi, la 450-500 milioane de lei, după cum conducta principală va fi de 100 km sau 140 km lungime" (în funcţie de traseul pe care urma să-l parcurgă); Motaş sublinia, faptul că: "Din această sumă, 40-45% reprezintă numai taxele de import.”,

Fin cunoscător al problemei, cu o activitate şi experienţă îndelungate în domeniu, C.I. Motaş, lansează propuneri constructive privitoare la măsurile uşurării aducerii gazului metan la Braşov. Una din ele ar fi aprecierea că atât ţevile necesare conductei de transport, cât şi cele pentru reţeaua de distribuţie ar trebui scutite, de către stat, de orice fel de taxe de import. În sprijinul initiative sale, C.I. Motaş dădea exemplul elocvent întâlnit în cazul electrificării zonelor rurale din România: "(...) pentru electrificarea rurală s-au plătit din casa Statului toate investiţiile şi afară de acestea, s-a permis importul materialelor cu scutirea tuturor taxelor vamale, precum şi faptul că Statul a luat asupra sa să plătească o parte din costul curentului electric, nu văd de ce Statul să procedeze altfel, atunci când este vorba de încălzit şi forţa motrice pentru populaţie, şi când gazul, se ştie, că procură un standard de viaţă mai ridicat". Argumentaţia invocată de autor continua astfel:

"De asemenea, nu văd de ce Statul nu şi-ar putea valorifica averea sa, subsolul de gaz metan, şi de ce nu ar putea ajuta societatea de gaz, în care este interesat cu 80% din capital, când el a ajutat, prin măsurile luate cu privire la electrificarea rurală, societăţi cu totul străine de el.”

Raţionamentul economic era cel care stătea la baza propunerii lui C.I. Motaş, cu atât mai mult cu cât, în acea perioadă, în cadrul Ministerului Construcţiilor şi al Economiei se dezbătea problema ocrotirii fondului forestier al ţării şi a înlocuirii lemnului, combustibil "clasic" pentru încălzit, prin alţi agenţi termici, în primul rând prin gazul metan.

Dar, propunerile lui C.I. Motaş nu găsesc audienţa necesară şi, în consecinţă, SONAMETAN se vede obligată să recurgă la un împrumut de la stat în valoare de 145 milioane de lei, sumă destinată construirii conductei de gaz spre Braşov, cu rambursabilitate în decurs de cinci ani.

Conducta Noul Săsesc – Braşov a început să se construiască începând cu anul 1939, finalizându-se primul tronson la data 23 februarie 1941 Noul Săsesc – Făgăraş, pe data de 7 noiembrie 1941 se finalizează conducta Codlea – Bod, pe data de 23 ianuarie 1942 se finalizează conducta Ghimbav – Zărneşti, iar pe data de 13 iulie 1942 conducta Ghimbav – Braşov.

Body