Ştiri economice

articolul anterior articolul urmator

Ce s-a întâmplat cu rezerva de aur a României în ultimul deceniu de comunism. Înscrierile guvernatorilor BNR

33
9 May 2021 16:44:12
Autor: Afrodita Cicovschi
Foto Gerard Fouet / AFP
Foto Gerard Fouet / AFP

Banca Naţională a României a publicat un caiet de studii privind Evoluţia stocului de aur al Băncii Naţionale a României în perioada comunistă, respectiv în perioada 1946-1989, lucrare voluminoasă ce cuprinde şi perioada în care s-a dispus plata datoriei externe a ţării noastre.

„În luna mai 1980, Nicolae Ceauşescu amintea în şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist Român despre „numeroasele neajunsuri şi rămâneri în urmă” din economia românească. Cât de gravă era situaţia, ne spun datele transmise de România la FMI”, se arată în documentele publicate de BNR. 
 
Potrivit acestora, la 30 iunie 1980 datoria externă a României în valute convertibile era de 9,19 miliarde de dolari SUA, la care se adăugau dobânzi în valoare de 1,77 miliarde de dolari SUA. Dar aproape o treime din datoria externă în valute convertibile, respectiv 2,85 miliarde de dolari SUA, era datorie pe termen scurt, la care se adăugau dobânzi în sumă de 0,25 miliarde dolari SUA.
 
În acelaşi timp, balanţa comercială pe primul semestru al anului respectiv înregistra un deficit de 1 509 milioane de dolari SUA la încasările în valută convertibilă. 
 
Pentru achitarea datoriilor scadente, în sumă de 440 de milioane de dolari SUA la sfârşitul anului 1980 şi de 1 271 de milioane de dolari în anul 1981, conducătorii de la Bucureşti au încercat găsirea mai multor soluţii. În acest scop, s-a apelat la ajutorul FMI, începându-se negocieri în vederea refinanţării datoriei, dar în acelaşi timp s-a urmărit şi suplimentarea resurselor valutare prin vânzarea de aur din stocul Băncii Naţionale.
 
Astfel, în lunile septembrie-octombrie 1980, au fost trimise în Elveţia două transporturi de aur care au totalizat 19 982,6 kg de aur fin. La jumătatea anului următor, în luna iunie, au mai fost trimise în Elveţia încă 9 996,2 kg de aur fin , iar la Banca Angliei alte 9 990,1 kg de aur fin.
 
Trimiterile de metal preţios în străinătate pentru „valorificare” din perioada 1980-1981 au totalizat 39 969,7469 kg de aur fin. 
 
Din această cantitate, 29 979,6143 kg de aur fin au fost depuse la Banca Reglementelor Internaţionale într-un depozit aflat la dispoziţia Băncii Naţionale a RSR, iar 9 990,1325 kg au fost depozitate la Banca Angliei într-un cont aflat la dispoziţia Băncii Române de Comerţ Exterior.
 
Încercând să obţină o parte din resursele necesare acoperirii ratelor scadente ale datoriei externe în anul 1981, guvernul român a autorizat Banca Naţională să vândă din depozitul de la BRI 3 715,3318 kg de aur fin în intervalul 29 mai – 31 iulie 1981, în vreme ce Banca Română de Comerţ Exterior a fost, de asemenea, împuternicită pentru vânzarea a 4 244,6965 kg din depozitul de la Banca Angliei în intervalul 15 octombrie – 15 decembrie 1981.
 
Anul următor, în lunile martie şi septembrie, din depozitul de la BRI au fost vândute alte 5 179, 951 kg de aur fin, iar în februarie 1983 încă 1 000,975 kg de aur fin.
 
Potrivit materialului informativ întocmit în ianuarie 1985 de Banca Naţională a RSR, din aceste tranzacţii a fost încasată suma de 209 148 932,06 dolari SUA.
 
Cea mai mare parte a acesteia, mai precis 104 251 793,39 dolari SUA, a fost pusă la dispoziţia Băncii Române de Comerţ Exterior pentru diverse plăţi externe, în vreme ce 9 053 179,98 dolari SUA s-au utilizat pentru rambursarea parţială a unui credit SWAP de 56 de milioane de dolari SUA contra aur, angajat de Banca Naţională a RSR la BRI.
 
Alte sume rezultate din aceste vânzări de aur, mai precis 43 de milioane de dolari SUA, au fost puse la dispoziţia Ministerului Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale (MCECEI), în vreme ce alte 50 de milioane de dolari au fost puse la dispoziţia ICE Petrolexportimport.
În pofida aportului valutar obţinut prin vânzarea de aur, situaţia financiară a României a continuat să se deterioreze în cursul celui de-al doilea semestru al anului 1981. 
 

Împrumutul de la FMI

 
Declanşarea crizei datoriei externe nu a putut fi stopată, deşi, la 15 iunie 1981, Consiliul Executiv al FMI a aprobat României un credit de circa 190 de milioane de dolari SUA în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie pentru nerealizarea exporturilor şi un credit de circa 1 320 de milioane de dolari SUA în cadrul unui aranjament stand-by pe o perioadă de trei ani.
 
Amintim în acest context că primul credit a putut fi accesat integral în aceeaşi lună, în vreme ce eliberarea tranşelor trimestriale în cadrul acordului stand-by a fost condiţionată de adoptarea anumitor măsuri de politică economică de către guvernul de la Bucureşti.
 
Printre acestea se numărau: stabilizarea financiară, reorientarea direcţiilor de dezvoltare a economiei, majorarea preţurilor, deprecierea cursului de schimb al leului faţă de dolarul SUA etc.
 
Acordul s-a derulat cu multă dificultate până la sfârşitul anului 1983, România reuşind să obţină numai circa 1 miliard de dolari SUA din creditul iniţial.
 
La înrăutăţirea poziţiei financiare a României au contribuit atât temerile creditorilor privind posibilitatea extinderii crizei datoriei publice care se declanşase în Polonia în prima parte a anului 1981, cât şi sporirea neîncrederii în capacitatea guvernanţilor de la Bucureşti de a gestiona datoria pe termen scurt.
 
Băncile străine au început să retragă depozitele din România şi au anulat liniile de creditare interbancare, iar până la sfârşitul anului au fost acumulate arierate, în valoare de 1 miliard de dolari SUA, aferente achitării ratelor scadente la datoria externă a ţării.
 
În această situaţie, la 3 noiembrie 1981, autorităţile române au solicitat principalilor creditori străini să accepte o amânare cu până la 6 luni a plăţii datoriilor”, relatează BNR.
 
Câteva săptămâni mai târziu, FMI a anunţat că din cauza situaţiei economice a ţării nu va debloca a doua tranşă din acordul stand-by, în plus a recomandat iniţierea de negocieri cu principalii creditori pentru reeşalonarea plăţilor în contul datoriei externe.
 
În ianuarie 1982, România a început prima rundă de negocieri cu reprezentanţii a 9 bănci occidentale din 6 ţări vest europene. FMI a participat la negocieri în calitate de observator. Tratativele s-au finalizat la 7 decembrie 1982. Pentru reeşalonarea plăţilor la împrumuturile guvernamentale, în iulie 1982, s-au purtat negocieri cu 15 state creditoare reunite în Clubul de la Paris. Acestea au acceptat încheierea unor convenţii, prin care s-a agreat planul de restructurare a datoriei externe a României. Pe ansamblu, s-a reuşit reeşalonarea plăţilor pe o perioadă de 6 ani şi jumătate, cu o dobândă medie de 3,5 la sută pe an.
 
Cu toate acestea, rambursarea datoriei externe în următorii ani nu s-a derulat fără dificultăţi. Principala resursă valutară era reprezentată de excedentele balanţei comerciale. Pentru obţinerea acestora au fost forţate exporturile şi reduse dramatic importurile. Această politică a afectat nu numai buna funcţionare a industriei, care s-a văzut lipsită de materiile prime necesare, de piesele de schimb şi chiar de reînnoirea dotărilor cu maşini şi instalaţii moderne, ci a afectat în egală măsură şi nivelul de trai al populaţiei.
 
Un moment de cotitură a fost reprezentat de anul 1985, când România a înregistrat întârzieri în rambursarea ratelor scadente la împrumuturile obţinute de la instituţii financiare, precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Reglementelor Internaţionale.
 
Nu întâmplător, încă din ianuarie 1985, la solicitarea conducerii PCR a fost întocmită nota privind situaţia „valorificării” aurului trimis în străinătate în intervalul 1980-1981. 
 
 

Doar 2 milioane de dolari au rămas după vânzarea aurului

 
Din valuta obţinută în urma vânzărilor de aur din anii 1981-1983, mai erau disponibili 2 111 801,67 dolari SUA, aflaţi în depozit la termen, şi 732 157,02 dolari SUA depuşi în cont la vedere, în numele Băncii Naţionale a RSR la Banca Reglementelor Internaţionale.
 
De asemenea, la data întocmirii notei, România mai avea în străinătate 20 134,2120 kg aur fin la BRI şi 5 745,4360 kg aur fin la Banca Angliei.
 
Cel mai probabil, informarea amintită a fost solicitată în contextul în care Nicolae Ceauşescu pregătea adoptarea deciziei privind interzicerea pe viitor a apelului la credite străine şi rambursarea în cel mai scurt timp a întregii datorii externe a României.
 
În acest scop, la mijlocul anului 1985, a fost conceput un plan, prezentat ulterior creditorilor externi şi opiniei publice internaţionale.
 
Aplicarea acestuia avea în vedere mai ales utilizarea excedentelor balanţei comerciale, obţinute în urma forţării exporturilor, fără a se neglija aportul pe care îl putea aduce atingerii obiectivului propus continuarea „valorificării” aurului din stocul Băncii Naţionale a RSR.
 
Astfel, în semestrul al doilea al anului 1986, la propunerea lui Nicolae Ceauşescu, conducerea de atunci a României a decis prin Decretul Consiliului de Stat nr. 325/1986, vânzarea unei cantităţi de 80 de tone de aur din stocul Băncii Naţionale pentru accelerarea plăţii datoriei externe, urmând ca aurul respectiv să fie răscumpărat după încheierea achitării datoriei.
 
În conformitate cu actul normativ menţionat, în intervalul 27 octombrie-27 noiembrie 1986, au fost transportate la Banca Reglementelor Internaţionale 54 991,4 kilograme aur fin în lingouri.
 
Această cantitate se adăuga celor 25 879,65 kg aur fin, aflate deja în străinătate la sfârşitul anului precedent. În total, la sfârşitul lunii noiembrie 1986 se aflau în străinătate 80 871,1 kg aur fin.
 
Potrivit voinţei conducătorilor de la Bucureşti, acest aur trebuia vândut până la 31 decembrie 1986. Dar, aşa cum îşi amintea Florea Dumitrescu, guvernatorul Băncii Naţionale la acea dată, s-a aprobat în cele din urmă prelungirea acestui termen până în martie 1987, pentru a nu se influenţa preţul pe piaţa aurului.
 
„Documentele anexate bilanţului Băncii Naţionale a RSR pentru anul 1986 consemnează că la sfârşitul acelui an România mai avea în depozit la Banca Reglementelor Internaţionale 32,8 tone de aur, ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că se reuşise vânzarea a aproximativ 48 de tone de aur”, susţine BNR.
 
Întrucât, la sfârşitul anului 1987, evidenţele Băncii Naţionale nu mai înregistrează nicio cantitate de aur în depozit în străinătate şi din documentele disponibile până în prezent nu rezultă readucerea vreunei cantităţi de metal preţios în ţară în cursul acelui an, putem concluziona că cele peste 32 de tone de aur depozitate la BRI au fost „valorificate” în termenul impus de guvernul de la Bucureşti. În urma vânzării celor 80 de tone de aur au fost încasate 1 040 de milioane de dolari SUA, sumă utilizată pentru rambursarea unor credite la care dobânzile se situau între 7 la sută şi 11 la sută pe an.
 
Tot Florea Dumitrescu preciza în memoriile sale că prin achitarea acestor credite s-a grăbit încheierea rambursării datoriei externe cu 3-4 luni şi economia României a fost scutită de achitarea unor dobânzi în valoare totală de 210-300 de milioane de dolari SUA.
 
La sfârşitul anului 1987, stocul de aur al BNR mai avea doar 42,5 tone de aur, cel mai redus nivel înregistrat după anul 1946, mai scăzut chiar decât cel consemnat la sfârşitul anului 1959, când stocul de aur atinsese, de asemenea, un minim, respectiv 51,2 tone de aur, din care 8 tone erau împrumutate din URSS.
 
Până în iunie 1989 stocul de aur al Băncii Naţionale a RSR nu a cunoscut schimbări majore, creşterea stocului de metal preţios provenind în exclusivitate din producţia internă. 
 
 

Decret pentru achiziţia a 40 de tone de aur fin

 
După anunţarea încheierii plăţilor pentru achitarea datoriei externe au început demersurile pentru cumpărarea de aur de pe pieţele internaţionale pentru refacerea stocului băncii centrale. Decretul prezidenţial nr. 77 din 10 iunie 1989 autoriza Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ Exterior să achiziţioneze 40 de tone de aur la un preţ care să nu depăşească 12 000 de dolari SUA kilogramul de aur fin.
 
În acest scop, din fondul valutar centralizat al statului a fost constituit câte un depozit în valoare de 120 de milioane de dolari SUA pentru fiecare dintre cele două bănci. 
 
Ulterior, pentru achitarea cheltuielilor prilejuite de achiziţionarea aurului, prin Decretul prezidenţial nr. 123 din 21 septembrie 1989 fondurile puse la dispoziţia celor două bănci au fost suplimentate cu 240 de milioane de dolari SUA. 
 
La 11 iunie 1989, guvernatorul Băncii Naţionale, Decebal Urdea, a transmis la Banca Reglementelor Internaţionale acordul şi instrucţiunile privind începerea achiziţiei de aur.
 
Potrivit mărturiilor fostului guvernator, confirmate de documentele vremii, cumpărările de aur s-au făcut treptat în cantităţi numite cifrat „primăvară” pentru „o tonă de aur fin loco Berna” şi „toamnă” pentru „500 kg aur fin loco Berna”. Aurul achiziţionat urma să fie depozitat temporar la Banca Naţională a Elveţiei în contul Băncii Naţionale a RSR.
 
Primele tranzacţii s-au efectuat pe 12 iunie pentru două „toamne” şi au continuat până la 15 septembrie 1989, când au fost sistate. 
 
În total, au fost cumpărate 20,3 tone aur fin în valoare de 234,3 milioane de dolari SUA. Preţul mediu de achiziţie pentru un kilogram de aur a fost de 11 543,3 dolari, mai scăzut faţă de cel obţinut la vânzarea de aur din anii 1986-1987, respectiv 12 874 dolari/kg.
 
Decebal Urdea preciza în memoriile sale că Nicolae Ceauşescu a sistat achiziţia de aur în speranţa că preţul metalului preţios va continua să scadă.
 
Precipitarea evenimentelor politice de la Bucureşti nu a mai permis reluarea achiziţiilor de aur. Metalul preţios cumpărat în vara anului 1989 a fost adus în întregime la Bucureşti. Potrivit instrucţiunilor primite de la Nicolae Ceauşescu la 15 iunie 1989, urma ca transporturile să se realizeze pe măsură ce se acumulau câte 7,5 tone de aur. 
 
În mod real, aurul cumpărat a fost adus în ţară în lunile septembrie şi noiembrie 1989. Primul transport, în greutate de 7 296,4423 kg aur, a avut loc la 15 septembrie 1989, al doilea, în greutate de 7 500,8042 kg aur fin, la 29 septembrie 1989, iar ultimul, în greutate de 5 503,7 kg aur fin, la 15 noiembrie 1989.
 
Cu aceste „intrări” în tezaurul Băncii Naţionale se încheie istoria stocului de aur în anii regimului comunist. La sfârşitul anului 1989 Banca Naţională deţinea printre activele sale un stoc de aur de 67 610,517 kg aur fin, din care doar 0,125 kg se aflau în depozit la BRI.
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

33 Comentarii

keine blöde
9.05.2021, 16:54:48

ceausescu a fost votat de romani si a fost vointa unui popor. cum era ceausescu asa era si poporul. a pornit un razboi cu capitalismul ca sa demonstreze superioritatea economiei socialiste. In 1989 a cistigat definitiv razboiul cu capitalismul dar si cu fabricile lui socialiste. Toate erau pe 0.Nimic nu mai misca. 0 mincare 0 fabrici care sa produca ceva util. 0 datorii 0 curent, ca, deh...consumi cit produci si de produs nu prea produceai Ceausescu ne-a lasat fara datorii....dar, in fapt, ne-a lasat fara absolut nimic. O natie facuta bec, ajunsa la sapa de lemn care inca mai era captiva in nirvana comunist-socialista. A inteles ceva romanul din asta? Nu dovada e votul din 90. unii pur si simplu nu au darul intelegerii indiferent cita educatie si bani bagi in ei.O gaura neagra umana, pe linga cea economica.

+3 (9 voturi)
Petrini Victor
9.05.2021, 17:06:23

Situatia era de cacao incepand cu 1980 dar Ceausescu continua sa faca miscari de om nebun. - Demolarea cartierului Izvor-Uranus si constructia Casei poporului

0 (6 voturi)
Omul UnOm
9.05.2021, 17:09:38

Romania nu avea o datorie mare in anii '80, raportata la dimensiunea tarii. Avea insa doua probleme mari: prima era ca datoria era scadenta pe termen scurt iar a doua faptul ca luasem credite in monede care crescusera foarte mult in timp fata de dolar (de ex. marca germana) in timp ce grosul comertului nostru extern se desfasura in dolari. Din cauza asta, desi datoria in marci ramanea la aceeasi suma, echivalentul ei in dolari tot crestea. Din pacate regimul de atunci a ales solutia cea mai nefericita de a plati repede datoria externa cu pretul unor privatiuni enorme in anii '80 atat pentru populatie cat si pentru industrie. Ar fi putut negocia atunci cu americanii care insa cereau reforme economice pentru a da noi credite.

-9 (17 voturi)
Omul UnOm
9.05.2021, 17:11:33

Mai este ceva despre care nu prea se discuta - cum de a ajuns Romania sa acumuleze datoria respectiva in anii '70. Asta ar fi o tema de discutie interesanta.

-5 (9 voturi)
iosif kiszely
9.05.2021, 17:17:19

Romania in ani 1946 - 1989 a fost producatoare de aur in minele metalifere din bazinele Maramures si Apuseni. Interesat este ca dinamica productiei de aur in Romania a fost tot timpul un secret de stat si in consec inta nu exista o ststistica oficiala. Cu aproximatie se poate afirma ca la sfarsitul perioadei aceasta productie era de cca. 0,6 tona de aur lunar. In prezent toate minele care pe langa metalele complexe se produce si aur au fost inchise, fiind considerate "gauri negre al economiei" ne fiind rentabile. Dupa lichidarea acestor mine preturile la bursa a aurului, cuprului, etc. au crescut considerabil. In prezent concentratele de cupru (care contin si aur) de la Rosia Poieni sunt vandute la export, iar Moldominul (care peroduce concentrate asemanatoare) a fost instrainat. Tara cu resurse, dar valorificate de altii.

-9 (19 voturi)

Vezi toate comentariile (33)

Modifică Setările