Cum pot fi repornite, după Dragnea, negocierile pentru exploatarea gazelor din Marea Neagră. Cele două obiective la care Guvernul Dăncilă nu poate renunţa

Ieşirea din scena politică a lui Liviu Dragnea a creat o stare de aşteptare în jurul Guvernului României. Partenerii externi cred că Executivul Dăncilă are, acum, pârghiile de a îndrepta o parte din măsurile legislative adoptate de PSD-ALDE în numele ideologiei care a îndepărtat România de parcursul european. Deblocarea negocierilor privind exploatarea gazelor naturale din Marea Neagră din perimetrul Neptun Deep este unul din subiecte.

Consensul agreat de ţările europene cu privire la Directiva Gazului Natural a fost una dintre cele mai importante realizări a României în timpul preşedinţiei prin rotaţie a Consiliului UE este. Acest rezultat poate să legitimeze guvernul Dăncilă să repornească negocierile cu privire la exploatarea offshore a gazelor naturale din perimetrul Neptun Deep, din Marea Neagră. Punctul de plecare în negocieri poate fi consolidarea securităţii energetice, adică accesul consumatorilor români la o sursă sigură de aprovizionare în schimbul unui preţ rezonabil.

În acest mod, Guvernul Dăncilă are ocazia să arate că, în România, adoptarea unui cadru fiscal şi a unor reguli de piaţă nu are legătură cu lăcomia, ci cu obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale economiei. Dar, pentru ca statul român şi investitorii să ajungă la un numitor comun trebuie îndeplinite mai multe condiţii.

Înţelegerea ferestrei de oportunitate

Deşi consumul de gaze în Uniunea Europeană va rămâne aproape constant în următorii ani, producţia europeană intrat într-un declin mediu anual de 3,5%. Scăderea este determinată de eliminarea treptată a exploatărilor din Groningen, Olanda şi de diminuarea producţiei de gaze naturale din Marea Nordului.

Mai mult, în Europa, s-au înregistrat puţine descoperiri noi de zăcăminte, doar 7% din totalul mondial în ultimul an. Consecinţa este că dependenţa de importurile de gaz natural pe termen lung, în special din Rusia, se va accentua în anii următori.

Acest declin structural al producţiei europene, combinat cu nevoia tranziţiei energetice de la cărbune la gaz natural şi cu expirarea mai multor contracte pentru rezervarea capacităţii a unor gazoducte pe termen lung pentru transportul gazului natural, deschide, totuşi, oportunităţi pentru noi surse de aprovizionare.

În afara UE, există o efervescenţă în explorarea şi exploatarea resurselor din estul Mediteranei şi Africa de Est iar proiectele de exploatare din largul coastelor Mauritanei şi Guyanei continuă să se dezvolte accelerat. Exxon este prezent puternic în multe dintre aceste regiuni care absorb un nivel consistent de investiţii. Este de presupus că întârzierea proiectului din Marea Neagră ar putea lăsa la un moment dat România fără investiţii, din cauza canalizării resurselor către alte zone geografice.

De cealaltă parte, Petrom este unul dintre pilonii securităţii energetice româneşti, însă, înregistrează de cinci ani un declin accentuat al producţiei interne şi o rată nesatisfăcătoare a înlocuirii rezervelor. În ultimii ani, compania a avut un nivel scăzut la distribuţia de dividende pentru a păstra rezerve de cash pe care să le folosească în exploatarea gazelor din Marea Neagră. Amânându-se la nesfârşit proiectul Neptun Deep din cauza schimbărilor haotice ale cadrului fiscal, Petrom ar putea fi tentat să investească mai degrabă în alte ţări pentru a descoperi noi resurse de gaze naturale care, altfel, ar fi accesibile în România!

De unde pornesc negocierile dintre Guvern şi investitori

Anul trecut, pe vremea aceasta, dezbaterile pe marginea Legii Offshore au început în Parlament şi s-au terminat în birourile lui Liviu Dragnea şi Darius Vâlcov. La două luni de la intrarea în vigoare a acestei legi, Guvernul avea să adopte OUG114, punând stop oricărui demers care ar fi putut duce la luarea unei decizii finale de investiţie în perimetrul Neptun Deep. Între timp, centrul de putere s-a mutat din biroul lui Liviu Dragnea în birourile de la Palatul Victoria, care au preluat ştafeta în negocieri.   

Astăzi, însă România trebuie să gestioneze moştenirea lăsată de trioul Dragnea – Vâlcov – Teodorovici:  o procedură de infringement pentru încălcarea normelor europene cu privire la funcţionarea pieţei de gaze naturale întrucât preţul la producţie este sub controlul administrativ al statului, dar şi sentimentul de neîncredere cu care sunt privite acţiunile politice ale Bucureştiului şi lipsa de convingere că acesta poate construi un proiect atât de important pe nişte baze solide.

Investitorii aşteaptă să vadă dacă, începând cu anul viitor, nu ar fi cumva mai bine să îşi mobilizeze resursele financiare alocate producţiei de gaze naturale din Marea Neagră spre alte proiecte mult mai atractive, mai puţin volatile şi cu un randament mai mare.

Guvernul se teme că nu ştie să îşi construiască destule instrumente, în an electoral, pentru a influenţa preţul la gazele naturale în regimul unei pieţe libere iar Exxon şi OMV Petrom nu vor lua o decizie finală de investiţie atâta timp cât piaţa este disfuncţională iar cadrul fiscal este impredictibil.      

Nevoia unui cadru fiscal stabil şi predictibil

Desele schimbări ale cadrului fiscal au generat atât impredictibilitate cât şi senzaţia că orice este negociabil, ca într-un talcioc.

Teoretic, aşteptarea investitorilor legată de un cadru fiscal stabil şi predictibil înseamnă nu numai o conduită pe termen lung din partea statului, dar şi siguranţa că, odată intrat în vigoare, acest cadru nu se mai schimbă.

Există temerea că statul are numeroase pârghii de a mări baza de impozitare fără a umbla la procente şi a schimba legi. Una dintre ele este preţul de referinţă faţă de care se calculează nivelul redevenţei pentru producţia internă. Un alt exemplu este proiectul de lege care stă în sertarul Parlamentului încă din toamna anului trecut şi care ia în calcul modificarea preţului de referinţă dar şi regimul impozitului pe veniturile suplimentare din vânzarea gazului natural.

ANRE poate stabili, în funcţie de nişte criterii greu de înţeles pentru publicul larg, costurile estimate pentru acoperirea achiziţiei gazelor naturale, venitul unitar permis pentru desfăşurarea activităţii de furnizare reglementată a gazelor naturale sau tariful de distribuţie a gazului natural. Dacă reglajul nu este fin, toate aceste instrumente pot crea distorsiuni de piaţă şi care pot influenţa negativ investiţia din Marea Neagră, una perceputa deja ca având un grad de risc ridicat.

Pe acest fond, producătorii cer garanţii suplimentare. Folosindu-se de prevederile toxice ale OUG114, ei vor să atenueze şi impactul impozitării Legii Offshore. În negocieri, se face referire inclusiv la posibilitatea revigorării OUG160/1999, o ordonanţă prin care statul român se obliga acum 20 de ani să nu perceapă niciun impozit pentru ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă offshore şi nici comisioanele vamale la exportul acestora.

Undeva ar trebui să existe un punct de convergenţă clar, care să împletească atât interesele bugetare ale statului cât şi garanţia unui mediu investiţional stabil.

Provocările pentru revenirea la o piaţă liberă

OUG64/2016 a prevăzut, iniţial, ca, începând cu 1 aprilie 2017, 30% din producţia internă de gaze naturale să fie tranzacţionată pe bursă într-un mod transparent şi nediscriminatoriu. Acest lucru i-a împiedicat pe unii decidenţi politici să mai direcţioneze, din pix, la preţ preferenţial, gaze naturale din producţia internă spre unii industriaşi de tagma lui Ioan Niculae. În anul 2018, unii reprezentanţi PSD au presat ca, prin modificarea Legii Energiei, acest procent să ajungă la 50% iar ANRE să-l poată modifica, anual, dar numai în creştere.

Problema este că ANRE nu a încurajat crearea unor instrumente de tranzacţionare care să contribuie la crearea unei pieţe lichide şi omogene pe toată durata anului. Au existat momente când bursa a dus lipsă de suficiente volume disponibile pentru a fi tranzacţionate, fapt ce i-a lăsat pe furnizori la mâna importurilor.

În lipsa unui cadru legal stabil şi predictibil, producătorii vor fi tentaţi să ceară eliminarea obligaţiei de tranzacţionare a producţiei pe bursă, în schimbul deciziei finale de investiţie. La prima vedere, argumentul are un raţionament de business: comercializând o cantitate de gaze naturale mai mare prin contracte bilaterale pe termen lung înainte de începerea producţiei, companiile îşi asigură accesul la mai multe pieţe, dar şi resursele financiare pentru a dezvolta proiectul din Marea Neagră.

Eliminarea obligaţiei de tranzacţionare ar avea susţinere şi din partea unor vechi politicieni obişnuiţi să mute din pix cantităţi de gaze naturale dinspre Romgaz spre zone din piaţă prietenoase cu partidul, care se folosesc de faptul că ANRE nu şi-a îndeplinit corespunzător, sub mandatul lui Dumitru Chiriţă, misiunea de a fi arbitrul pieţei de energie. 

Cert este că, dacă se va întâmpla acest lucru, România ar putea să cadă în plasa traderilor care vor găsi o cantitate generoasă de gaze naturale la un preţ cu mult sub ceea ce se tranzacţionează în hubul din Austria, de la Baumgarten, spre exemplu.

În acest scenariu, o parte din industrie şi consumatorii non-casnici vor fi nevoiţi să se alimenteze cu gaze naturale ruseşti, cu posibile consecinţe grave asupra siguranţei aprovizionării, mai ales că nu este sigur dacă, după 1 ianuarie 2020, ruta de tranzit prin Ucraina va mai fi folosită! Practic, gazul românesc ar putea să nu mai fie disponibil la cumpărare pe bursă, pentru oricine este interesat, aşa cum se întâmplă acum, acces la el având numai marii jucători şi cei abonaţi la contractele încheiate în spatele uşilor închise, fără negocieri competitive. 

Obligaţia de tranzacţionare oferă garanţia statului român că producţia de gaze naturale nu va zbura direct la export, creând un vid de securitate în ţară. Practic, cine se va gândi să accepte eliminarea obligaţiei de tranzacţionare ar putea pune ţara noastră la dispoziţia speculanţilor şi a gazului rusesc.  

Două lucruri la care Guvernul României nu poate să renunţe

Primul este cadrul Legii Offshore. Dacă se revine asupra acestui act normativ, înseamnă că absolut orice este discutabil şi cea mai mică modificare adusă l-ar face pe Liviu Dragnea erou naţional. Ar fi un argument nesperat pe care cei care i-au susţinut retorica Liviu Dragnea îl vor folosi pentru a demonstra „lăcomia” companiilor străine. Pe de altă parte, fără a schimba cadrul Legii Offfshore, Executivul Dăncilă ar putea să ia, totuşi, în considerare, o serie de facilităţi fiscale pentru amortizarea accelerată a unor investiţii cu grad ridicat de risc, măsuri care ar încuraja operaţiunile de producţie offshore.

Al doilea este obligaţia de tranzacţionare a producţiei pe bursele interne. Ce ar putea Guvernul să facă în acest caz este să revină la pragul de 30% precizat de OUG64/2016, procent care, de fapt, este smilar cu volumul de gaze naturale consumat în general de clienţii casnici.