De ce contează instituţiile? O teorie a costului audienţei pentru angajamentele instituţionale

Instituţiile monetare fiduciare (bazate pe un sistem de credinţe şi perpetuare infinită) cum ar fi băncile centrale independente, ţintele monetare şi inflaţioniste, consiliile de rate de schimb valutar, aranjamentele fixe de schimb valutar cum a fost standardul aurului, sistemul monetar european (EMS) sau unitatea monetară europeană (EMU) şi dolarizarea sunt create de un

fiduciar politic şi pot fi retrase de un fiduciar politic, dar în acelaşi timp constrâng decidenţii care le-au creat, din simplul motiv că este foarte costisitor să fie eliminate. Susanne Lohrmann defineşte instituţia fiduciară ca o instituţie care îşi extrage credibilitatea din costul politic. Kenneth Rogoff crede că costul politic de a îndepărta o instituţie monetară este infinit pentru decident, în timp ce Adam Posen crede că costul este zero. Lohrmann ia calea de mijloc. 

În primul rând ea argumentează pentru credibilitatea şi flexibilitatea pe care o instituţie bine definită trebuie să le aibă, chiar dacă aceste caracteristici sunt în opoziţie în oarecare măsură. Angajamente credibile sunt necesare pentru a depăşi problema inconsistenţei timpului (termen scurt versus termen lung). Flexibilitatea este necesară din cauza complexităţii economiei politice mondiale şi a creierului uman. Evenimente neprevăzute apar întotdeauna şi o instituţie credibilă trebuie să fie flexibilă.

Instituţiile monetare fiduciare sunt credibile, spune Lohrmann, pentru că decidenţii care le îndepărtează plătesc un preţ politic – costul audienţei. Raţionamentul din spate este că fiecare instituţie are o audienţă (sau mai multe) care o monitorizează şi pedepseşte decidentul pentru defectare: pieţele financiare, votanţii, negociatorii de salarii, alţi decidenţi etc. Aşadar, Lohrmann insistă, caracteristica definitorie a instituţiei fiduciare monetare este propria audienţă.

Mai departe Lohrmann se întreabă dacă câteva defectări pot fi scuzate şi cum. Votanţii, spre exemplu, nu pot fi atenţi şi sunt în general neinformaţi despre detaliile politicii monetare. O audienţă de elită – sindicate şi organizaţii patronale care negociază salariile, băncile, alţi jucători mari, pot ierta anumite defectări justificate.

În mod optim, instituţiile trebuie să aibă audienţe ideale. Un alt principiu de design instituţional este adaptarea – delegarea politicii monetare către o fiinţă umană mai degrabă decât către o regulă. Sollbruchstelle, un cuvânt german care desemnează o parte a unei maşini care cedează atunci cât sistemul este sub presiune dar fără să mai producă pagube în alte părţi ale sistemului, este un alt principiu de design. Este o piesă fixată uşor şi fără costuri prea mari.

Electoratul de masă are un cost enorm de audienţă, dar nu are atenţia şi informaţia. Pe de altă parte, există audienţa de elită, care poate face cele mai fine distincţii, dar care nu poate impune prea mare audienţă.

Bundesbank are o audienţă de masă care este gată să îşi impună costul de audienţă dacă inflaţia o ia razna. Cu toate aceste, are limitele ei. Nu a avut un rol în 1957 sau 1992, evenimentele de independenţă şi unire ale Băncii Centrale Germane. Mai mult, guvernele regionale nu sunt atente atunci când vine vorba de inflaţie, dar sunt foarte atente atunci când guvernul central intervine în politica băncii centrale germane. Bundesbank este o instituţie care funcţionează şi funcţionează pentru că este complexă, încâlcită şi politică. Pentru că se adresează unei audienţe diferite, anumite operaţiuni par opace, altele mai mult decât transparente. Pentru că nu toată lumea este atentă la Bundesbank în acelaşi timp, câştigă flexibilitate, în timp ce scrutinul audienţei generează credibilitate.

În concluzie, angajamentul instituţional este o mare problemă a ştiinţei politice. Este nevoie de multiple audienţe, eterogene, pentru a susţine politici şi instituţii bune şi funcţionale. Această teorie a audienţei poate explica rezultatele slabe ale FMI şi condiţionalitatea angajamentelor marilor bănci cu FMI ca un semn de flexibilitate din partea FMI. Deoarece FMI nu are o audienţă de masă, atunci nu are nici costurile audienţei.

O instituţie bună şi funcţională nu este 100% transparentă şi, în acelaşi timp, nu este 100% independentă sau 100% secretă.