Fricţiuni raţionale - independenţa băncii centrale şi logica socială a delegării

Kathleen McNamara foloseşte teoria agent – principal (statele sunt principalul şi banca centrală agentul) pentru a critica instituţia băncii centrale independente ca o instituţie nedemocratică ce nu aduce prea multă eficienţă în economie.

Sunt multe motive pentru care banca centrală independentă a crescut în popularitate în anii 1990. Unul dintre aceste motive este aserţiunea că politicienii tindeau să umfle economia înaintea alegerilor pentru a îşi creşte şansele de a fi realeşi. Alt motiv este faptul că o bancă centrală partizană  dependentă (stângiştii vor umflarea economie şi a locurilor de muncă) duce la inflaţie crescută. Cu toate acestea, delegarea către o instituţie monetară apolitică care să nu urmeze politici electorale sau partizane, dar care să urmărească doar stabilitatea preţurilor este iluzorie, argumentează McNamara.

În primul rând, autoarea notează că băncile centrale independente produc eventual politici partizane, cu efecte redistribuiţioniste semnificative. Stabilitatea preţului vine la pachet cu şomaj crescut.

În al doilea rând, delegarea către o bancă centrală independentă pare atractivă şi produce mai multă credibilitate, în special în timp de recesiune. Cercetătorii spun că banca centrală trebuie să fie mai conservatoare decât votantul median. Alţii spun că grupurile societale nu sunt bine reprezentate în structura băncii. Şi au dreptate. Sunt două probleme de procedură care sunt corelate cu problema agent principal. Fără să găsesc traducere directă, le voi menţiona în limba originală: 1) „shirking” şi 2) „slippage”. Agentul, în acest caz banca centrală, nu mai urmăreşte interesele principalului, adică statul.

În al treilea rând, autoarea găseşte motive pentru care politicile electorale nu sunt concludente. Nu se găsesc date empirice cum că există diferenţe partizane în politica monetară din anii 1970 încoace. Inflaţia mică a fost o politică şi a stângii şi a dreptei chiar dinainte ca să se facă delegarea către o bancă centrală independentă. Mai mult, Stiglitz şi alţii argumentează că inflaţia nu este chiar aşa rea pentru economie. Deci băncile centrale independente nu creează mai multă bunăstare sau creştere, atunci care mai este logica existenţei lor? Şi de unde creşterea lor spectaculoasă în anii 1990?

În al patrulea rând, ţările în curs de dezvoltare îşi delegă politica monetară pentru a îşi creşte credibilitatea în faţa investitorilor străini, aşa cum concluzionează Maxfield. Consensul (de la) Washington şi criteriile Maastricht sunt forme de izomorfism coercitiv ce obligă statele să conveargă la aceeaşi structură instituţională. Profesionalizarea şi socializarea prin reţele de economişti (cum este FMI) conving decidenţii să urmeze calea delegării către o bancă centrală independentă, adică un izomorfism normativ.

În concluzie, delegarea este parte a unei culturi raţionale neoliberale, care a fost implementată prin procese de izomorfism instituţional coercitiv şi normativ. Acum legitimitatea a fost pierdută, iar eficienţa nu a crescut comparativ cu era precedentă a băncilor centrale partizane.