România a răscumpărat toate acţiunile deţinute de firme străine la societatea de gaze în perioada interbelică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Crater bazna

Adrian Năstase lua în derâdere, zilele trecute, ideea de răscumpărare a hidrocarburilor româneşti. Dacă acţiuni de acest gen, a unor ţări precum Ungaria şi Germania, nu sunt concludente, atunci voi prezenta cum au răscumpărat OAMENII DE STAT ROMÂNI, acţiunile deţinute de firme străine la societatea de gaze în perioada interbelică.

La începutul secolului XX, exploatarea gazului metan din Transilvania aparţinea în cea mai mare parte Societăţii maghiare de gaz metan (U.E.G.), cu capital majoritar german (Deutsche Bank). În conformitate cu prevederile tratatului de la Versailles, această societate s-ar fi putut lichida, bunurile ei trecând în patrimoniul statului român. Unele cercuri economice s-au şi pronunţat pentru punerea mai întâi sub administraţie forţată şi apoi lichidarea societăţii. Societatea maghiară de gaz metan se înfiinţase la 26 noiembrie 1915 prin participarea Ministe­rului de Finanţe maghiar (4000 acţiuni), a unei grupări maghiare (8.250 acţiuni), a uneia austriace (2.500 acţiuni) şi germane (12.250 acţiuni).

Istoricul clujean Gh.Iancu relevă faptul că U.E.G., al cărei capital majoritar­ (în proporţie de cca 80%) a „aparţinut inamicilor, manifesta nemulţumire faţă de situaţia în care se găsea, cerând Preşedintelui Consiliului Dirigent scoaterea ei de sub sechestru judiciar”; la solicitarea acestuia, Resortul de finanţe de pe lângă Consiliul Dirigent, întocmeşte un raport amănunţit privind cererea societăţii. În el urma a se prezenta un istoric al constituirii şi evoluţiei acesteia, până la 1 decembrie 1918, sugerând, totodată, ideea respingerii doleanţelor U.EG. În argumentarea deciziei se consemna faptul că un întreg capitol al Tratatului de la Versailles stipula anularea de la sine a tuturor contractelor încheiate de societăţi germane pe teritoriul altor state, situaţie în care se încadra şi aportul lui Deutsche Bank. Se aplica o singură excepţie şi aceasta faţă de acele capitaluri ai căror posesori deveniseră, în virtutea schimbărilor teritoriale, cetăţeni români sau ai unui alt stat aliat sau asociat (cehoslovaci, iugoslavi, polonezi, italieni).

În prevederile Contractului de concesiune încheiat între Ministerul de Finanţe ungar şi grupul de bănci în frunte cu Deutsche Bank se specifica, în mod expres, faptul că, în primii şase ani de la înfiinţarea societăţii (deci până în noiembrie 1921 - n. n.), statul avea dreptul de prioritate în achiziţionarea acţiunilor deţinute de ceilalţi acţionari, şi că, atât în cazul expirării normale, la timp, a acestuia, dar şi în ipoteza pierderii mai devreme a valabilităţii sale (...) dreptul de proprietate asupra tuturor instalaţiunilor necesare pentru exploatarea şi conducerea gazului metan, va trece de-a dreptul asupra statului; condiţia preliminară era că acesta va restitui toate cheltuielile de investiţii ale U.E.G. pe un preţ mediu.

Având în vedere cele expuse mai sus este evidentă poziţia statului român, care avea de drept calitatea de a răscumpăra parte din capitalul U.E.G. aflate, până atunci, în posesia unor bănci ungare şi austriece.

Programul prin noi înşine susţinut de liberali în perioada interbelică a adus o mare realizare pentru sectorul gazelor naturale permiţând României să şi recupereze resursele de gaze, altfel concesionate pe o perioada de 69 de ani unei societati cu capital exclusiv străin.

În perioada anilor 1919­-1922, problema "naţionalizării" întreprinderilor, face cu insistenţă obiectul, atât a unor articole de presă, broşuri, cât şi în cadrul dezbaterilor parlamentare. Sensul dat acestei noţiuni era legat nu atât de forma proprietăţii, cât mai ales de structura naţională a capitalului investit în întreprinderi, instituţii bancare, de transport etc. Altfel spus, aceasta exprima năzuinţele românilor de a-şi consolida poziţiile în cadrul economiei naţionale, recuperând de la capitalul străin bunuri ce le aparţineau de fapt. Ca urmare, din punct de vedere al structurii capitalului naţional investit în industria României, naţionalizările au dus la o cvasidispariţie a capitalului german şi la o reducere simţitoare a părţii deţinute de capitalul din Viena şi Budapesta.

Năzuinţele românilor de a-şi consolida poziţiile în cadrul economiei naţionale, recuperând de la capitalul străin bunuri ce le aparţineau de fapt s-a înfăptuit prin programul prin noi înşine.

În spiritul aceleiaşi idei, raportul menţiona faptul că, în cazul în care s-ar ridica starea de sechestru judiciar al UEG şi s-ar reda societăţii administrarea întreprinderii, aceasta ar conduce la concluzia că statul român ar renunţa la aplicarea capitolului respectiv din Tratatul de la Versailles. Referindu-se la chestiunea în discuţie, C.I. Motaş dezvolta acest caz astfel: „… chiar dacă în acel tratat nu s-ar fi prevăzut cazul de anulare pentru contractele încheiate de societăţile germane, totuşi considerând că în timpul de faţă, toate ţările civilizate se străduiesc să-şi asigure lor înşile proprietatea exclusivă a isvoarelor de energie, statul roman ar fi trebuit sa gaseasca mijlocul pentru a schimba un astfel de contract care da unei societati straine exploatarea celui mai de valoare izvor de energie al Transilvaniei”. În continuare, se sublinia faptul că „…în adevăr, trei erau motivele pentru care Resortul de finanţe, pe baza referatului "Administratorului de sechestru" – comunicând Preşedintelui Consiliului Dirigent Român – „… că nu găseşte nimerită suspendarea măsurei luate” şi anume:      

„1. România avea prin tratatul de la Versailles dreptul să anuleze contractele încheiate de stat cu societăţi controlate de germani (cum era de fapt U.E.G.) şi să lichideze astfel de societăţi.      

2. Lichidarea Băncii Generale la Bucureşti constituia un precedent, ce putea fi continuat;

3. Suspendarea sechestrării ar fi sinonimă cu o renunţare din partea Consiliului Dirigent la beneficiile tratatului de la Versailles în materie de lichidări

3. Izvoarele de energie, cum e şi gazul metan, nu trebuie lăsate sub controlul străin         

4. "Deutsche Bank" deţinând 45,37% din capitalul total şi statul maghiar [sic !] 14,81%, aceasta însemna că prin anularea părţii lui "Deutsche Bank" şi ca succesor al statului maghiar, statului român îi reveneau 60% din capitalul societăţii ­

5. Societatea UEG deţinea în exploatare aproximativ jumătate din teritoriul de gaze transilvan”

Niciunui stat care se respectă cu adevărat nu-i este permis să-şi înstrăineze sursele de energie” C.I Motaş

Doctrina economică adoptată şi aplicată de o serie de specialişti, pentru restructurarea economică a Europei acelor vremuri relevă faptul că, în condiţiile date, la sfârşitul primului război mondial, dar şi în alte prilejuri, niciunui stat care se respectă cu adevărat nu-i era permis să-şi înstrăineze sursele de energie, oferindu-le spre exploatare capitalului străin, întrucât acestea constituiau elemente certe, de inestimabilă valoare, pentru progresul şi siguranţa economică a statului.

În anul 1919 Consiliului Dirigent ca autoritate judiciară minieră în cauza statului român, hotăra „punerea sub administraţie forţată a averii imobile şi mobile (izvoarele de metan, instalaţiuni, depozite, maşinării etc;)”, ce constituiau proprietatea societăţii, numirea administratorului de sechestru, în persoana lui C.I. Motaş pentru gestionarea acesteia şi însărcinarea lui E. Rosseler, directorul tehnic al societăţii, drept curator al cauzei.

Vintilă Brătianu, in calitatea sa de Ministru al Finantelor hotărăşte ca statul „să-şi apropieze averea societăţii U.E.G.”. De aceea în 1925 se creează formele de comercializare a averii U.E.G. sub formă de Regie mixtă, pe baza legii de comercializare din 1924. Acest plan nu a putut fi pus în aplicare pentru că societatea U.E.G. intervenise la 25 februarie 1925 la Tribunalul arbitrar româno-ungar din Paris, cerându-i conservarea averii până la judecarea procesului de fond, cerere care a şi fost aprobată.

nu este în interesul şi nici spre cinstea României să încalce hotărârea unui Tribunal arbitrar” Vintilă Brătianu

Vintilă Brătianu a înţeles imediat că nu este în interesul şi nici spre cinstea României să încalce hotărârea unui Tribunal arbitrar şi a oprit trecerea averii U.E.G. asupra Statului. Pe timpul judecării procesului de fond averea a rămas mai departe sub sechestru.

Necesitatea punerii în valoare a zăcămintelor de gaz metan, determină Ministerul Industriei şi Comerţului să opteze in anii '20 pentru abandonarea regiilor de stat, considerate depăşite şi înfiinţarea unor societăţi mixte: capital de stat (80%) şi exclusiv capital privat românesc (20%).

În opinia Guvernului Liberal noua societate SONAMETAN trebuia să fie pregătită, să preia fosta societate U.E.G. care urma să fie lichidată odată cu încheierea acţiunii judecătoreşti iniţiate de proprietarii acesteia la Tribunalul mixt româno-maghiar de la Paris.

După 20 de ani de la Marea Unire, Statul român a răscumpărat toate acţiunile companiei de gaz de la firmele străine.

Anul 1927 aduce respingerea Lichidării societăţii U.E.G., hotărâtă de Oficiul de lichidare a averilor supuşilor foştilor inamici, de către Tribunalul Internaţional de la Paris, fapt ce-i determină  pe politicienii români în frunte cu V. Brătianu, să apeleze la o problemă paşnică, împăciuitoare: cumpărarea acţiunilor U.E.G. de către statul Român. SONAMETAN a fost împuternicită să achiziţioneze acţiunile U.E.G. Astfel, se preconiza că în perspectivă cele două societăţi să fuzioneze. Aceasta a determinat ca între anii 1927 şi 1932, SONAMETAN să achiziţioneze, contra cost, toate acţiunile U.E.G.făcând ca SONAMETAN să devină o societate 100% românească.

     

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite