Inflaţia creşte deşi preţurile… aproape că bat pasul pe loc

Miercuri dimineaţa – surpriză mare. INS ne-a comunicat că, în iunie 2013, România a înregistrat cea mai mică rată lunară a inflaţiei din ultimele 12 luni: 0,01 la sută. Iar preţurile mărfurilor alimentare, care au suferit creşteri ale unor poziţii-cheie începând din septembrie anul trecut, stricând media, au scăzut în iunie cu 0,72 la sută. Rata generală: 0,01 la sută.

Şi totuşi, rata pe 12 luni, din iulie 2012 până în iunie 2013, în loc să scadă şi ea… a urcat. De la 5,32 în mai şi 5,37 în iunie. Un paradox? Dacă preţurile au îngheţat în iunie (după ce, în mai, au crescut cu 0,23 la sută) cum de inflaţia pe 12 luni a continuat să crească? Nu, nu e niciun pardox. S-a produs un fenomen statistic care merită să fie explicat pe larg. Analizând mai mulţi ani.

Două mărimi incompatibile: inflaţia înaltă şi creşterea economică

La noi, în vremea crizei, puterea de cumpărare mai întâi a scăzut, apoi a început să crească mult mai încet decât în alte ţări europene. În medie. Numai că mediile, care sunt artificii aritmetice, oricât ar fi ele de ponderate în calculul ratei inflaţiei, pot fi înşelătoare. Şi, în speţă, chiar sunt. Dacă analizăm cu atenţie inflaţia din 2009 (primul an de criză şi de recesiune) vom trage concluzia că media ponderată anuală de 4,7 la sută exprimă o creştere cu aproape cinci procente a preţurilor de consum. Desigur, a tuturor preţurilor.  Un indicator cantitativ, dar nu şi calitativ. Aşa că se impune şi o altă interpretare. Scăzând, mai întâi, din 4,7 la sută, 1,9 puncte procentuale: influenţa scumpirii ţigărilor în 2009. Cât a mai rămas? Doar 2,8 la sută. Să mai scădem şi 0,9 puncte procentuale, influenţa scumpirii combustibililor. Şi obţinem 1,9 la sută. Iar dacă scădem, în continuare, influenţa scumpirilor la telefoane şi medicamente, coborâm în jur de 1 la sută. Să adunăm: ţigări + combustibili + telefoane + medicamente. Patru poziţii în coşul de consum, între mii de poziţii, reprezentând bunuri şi servicii; aceste patru poziţii au spart bugetele de familii şi au încărcat nota inflaţiei. În timp ce, în douăsprezece luni din 2009, toată lista alimentelor pe care le cumpără românii, în întreaga ţară, s-a scumpit doar cu 0,38 la sută. Era un început. Un fenomen cu care, de atunci, ne vom confrunta an de an: din mii de preţuri, fac explozie 8 sau 10, strică media generală şi se ajunge la un rezultat pur statistic. O inflaţie aparentă.

Desigur, mă refer aici la scumpirile în medie. Şi dacă tot vorbim de rate medii, de consumuri medii, să  punem în evidenţă încă o categorie statistică: românul mediu. Pentru a-i evidenţia trei vicii şi consecinţa lor dramatică. Aşadar, să numărăm: 1) fumează mult; ponderea ţigărilor în coşul de consum egalează pâinea, cu aproape 500 de puncte dintr-un total de 10.000, iar scumpirea lor cu 38,6 la sută domină copios topul inflaţiei; 2) circulă obsedant cu maşina; aşa că, dincolo de sufocarea circulaţiei rutiere, prin scumpirea combustibililor, a încărcat nota inflaţiei în 2009 cu 13,7 la sută; 3) vorbeşte la telefon în neştire; şi cum nu numai ţigările, ci şi telefoanele egalează ponderea pâinii în coşul de consum, scumpirea lună  de lună a convorbirilor telefonice în 2009 a dăunat grav inflaţiei; 4) iar cele trei vicii, împreună, au dăunat grav sănătăţii; românul mediu a contactat boli costisitoare, fapt ce a scumpit medicamentele.

Vicii sunt în toată lumea şi, pretutindeni, ele sunt costisitoare. Nu cumva însă noi exagerăm? Analizăm mai departe. Inflaţia din 2010 oferă un răspuns afirmativ. Dacă, din decembrie 2008 şi până în ianuarie 2010, întregul tablou al mărfurilor a avut o rată de creştere a preţurilor de consum lentă, e deci clar că nu produsele de bază au urcat media, ci băuturile alcoolice, cafeaua, cacaoa şi fructele exotice.

În 2010, la început de an nou, în ianuarie, inflaţia a explodat. Pornise  o partidă nouă. Şi iată, ne-am trezit în faţa aceleaşi mutări simpliste, o repetare de fapt a deschiderii din ianuarie 2009, sau din ianuarie 2008, sau din ianuarie 2007, menite să facă zgomot în jurul inflaţiei. Fără confirmări în realitate. Mai mult, în lunile care au urmat, din februarie până în iunie, s-a produs chiar o atenuare a efectului scumpirii ţigărilor, alcoolului şi cafelei asupra mediei generale a preţurilor pe fondul majorării accizelor; şi, mai cu seamă, au fost descurajate tendinţele (temporare!) de creştere la unele dintre preţurile mărfurilor alimentare. Se contura chiar şansa reluării dezinflaţiei, proces ce stagnase în toamna lui 2009.

De reţinut că, pe fondul zgomotului inflaţionist ce sfida logica economică, importatorii au văzut oportunităţi certe şi s-au repezit să contracteze mărfuri ieftine în Uniunea Europeană. Că doar, din 2007, devenisem parte a unui sistem în care persoanele, banii şi mărfurile circulă în deplină libertate. Visătorii care sperau că îşi pot acoperi, în 2010, slăbiciunile de management cu explozii de preţuri, arătau de fapt că n-au înţeles nimic din lecţiile amare primite în 2007, în 2008 şi în 2009. Semn că se pregăteau pentru un al patrulea an de „studii”.

Şocul TVA de 24 la sută a reaprins inflaţia

A venit, apoi, luna iulie 2010, când o măsură fiscală (plus cinci puncte procentuale la taxa pe valoarea adăugată) a umflat rata lunară până la 2,58 la sută. De la 0,16 la sută în iunie. Iar rata anuală a sărit dintr-o dată de la 4,38 la sută în iunie la 7,14 la sută în iulie. De aici înainte, mai multe luni, ratele inflaţiei anuale au tot crescut sub influenţa şocului produs în iulie 2010 de creşterea TVA. Ratele pe 12 luni de 8,01 la sută în martie 2011, de 8,34 în aprilie şi de 8,41 în mai au fost cele mai mari din Uniunea Europeană. După o „tranziţie” în iunie, când inflaţia a coborât la 7,93 la sută, a început o lungă etapă de dezinflaţie: de la 4,85 la sută în iulie 2011 până la 1,79 la sută în mai 2012. A fost cea mai mică inflaţie obţinută de România în 22 de ani şi una dintre cele mai scăzute inflaţii din Uniunea Europeană.

Inflaţia a sărit însă din matcă în septembrie 2012. Cauza?  Atacul concertat al mai multor factori, unii structurali, alţii emoţionali; unii legaţi de seceta din România, din vara lui 2012, alţii  de creşterea preţurilor la alimente în Uniunea Europeană. În astfel de împrejurări „actualizările” sunt inevitabile. Cum însă corecţiile la unele preţuri au sărit calul e încă un semn că inflaţia continuă să fie un duşman nu numai cumplit, dar  şi perfid. La ce mă uit când fac aceste afirmaţii? La rapoartele Statisticii, desigur. Dar nu numai. De inflaţie ne lovim zi de zi şi o simţim în buzunare sau în conturi. Semnificative cu deosebire sunt însă două detalii ale tabloului care preocupă cu deosebire populaţia, sindicatele, mediul de afaceri, numeroşi analişti şi, nu în ultimul rând, mass-media: 1) rata lunară, care exprimă dinamica preţurilor în luna analizată faţă de lunile precedente şi 2) rata anualizată sau rata anuală a inflaţiei, cum e botezată în rapoartele Statisticii, cu un compas de 12 luni, bunăoară din iulie 2012 până în iunie anul curent. Voi nota că rata lunară din septembrie 2012, de 1,18 la sută, a fost relativ mare comparativ cu trecutul apropiat. Căci din iulie 2010 şi până în august 2012, lună de lună, inflaţia nici măcar nu s-a apropiat de 1 la sută. Rata anualizată din septembrie, de 5,33 la sută, este şi ea mare. Tot comparativ cu trecutul apropiat. Fiindcă este cea mai mare rată anualizată din iulie 2011 şi până în septembrie 2012.

Ciudat este faptul că, în septembrie 2012, deşi mişcarea a mii şi mii de preţuri a continuat să fie calmă, scumpirea piperată (şi în parte extravagantă) a vreo zece produse a schimbat întregul curs al  inflaţiei. Cu creşteri de 27,45 la sută la cartofi, de 7,58 la sută la fasole, de 6,04 la sută la ulei, de 7,23 la sută la ouă, cărora li s-a adăugat încărcarea facturilor la benzină, la gaze şi la canalizare, stricarea mediei generale a întregului sistem al preţurilor de consum în septembrie  nu a mai putut fi evitată.

Dezordini intens mediatizate

Astfel de ieşiri extravagante de ritm sunt  mediatizate cu insistenţă, fiind subiecte de larg interes. Nu rareori însă, în dezbaterea publică pe tema inflaţiei,  accentele de panică  viciază analiza. Iar gama îngustă de idei a generat uneori puncte de vedere şocante. A fost exprimată chiar şi opinia că ne-ar prinde bine un mercurial. Acum însă, în 2013, ar fi ridicol să mai umblăm cu utopii de tipul îngheţării preţurilor. Întâi şi întâi  fiindcă  sugrumarea  pe cale administrativă  a unor preţuri ne-ar aduce, pe piaţa internă, restrângeri şi mai mari  decât cele cu care deja ne confruntăm în oferta de bunuri şi servicii.

Faptul că multe companii, cu deosebire cele monopoliste, nu s-au dat înapoi în toamna lui 2012 să profite de conjunctura secetei şi a creşterii preţurilor la alimente în Europa şi au turnat gaz peste focul inflaţiei dovedeşte că o parte a economiei noastre încă se droghează. De ani şi ani,  preţurile umflate le dau însă companiilor  obişnuite să supravieţuiască din creşteri de preţuri  numai iluzia de bine, fără să le aducă şi binele de care au nevoie. Profitul obţinut prin producerea de dezordini în lumea preţurilor este murdar şi  nesustenabil. 

Dublarea, în toamna lui 2012, a factorilor inflaţionişti obiectivi, cum sunt seceta şi preţurile internaţionale, cu factori subiectivi, ce au dus la creşteri exagerate ale unor preţuri interne, s-a dovedit a fi un fenomen ce merită să fie examinat pe toate feţele. Pentru a-i înţelege esenţa. După ce ani în şir, cu mari eforturi, au fost vindecate treptat multe dintre vechile răni ale sistemului de preţuri, ne confruntăm acum cu distorsiuni noi, ce vor cere alte eforturi ca să fie şi ele corectate.

Străbatem însă o etapă nouă, în care inflaţia are şi „viaţa ei proprie”, fapt ce i-a permis să-şi consolideze o evoluţie calmă de durată în împrejurări în care economia în general suportă şocurile unei crize prelungite. Dacă inflaţia, în România acestui timp, nu mai are cauze monetare, şi e cert că nu mai are, înseamnă că mişcării preţurilor i-a fost luată din spate o grea povară. Poate cea mai grea. Dar această stare de lucruri nu e veşnică. A fost câştigată greu şi poate fi pierdută uşor. Cert este însă faptul că, în aceste condiţii, conduita politicii monetare a rămas prudentă. Şi tot o dovadă de prudenţă este gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar. Căci BNR n-a mizat niciodată, în bătălia cu inflaţia, doar pe o singură carte. Banca centrală contrabalansează dobânda de politică monetară cu alte câteva cărţi, între care gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar are o contribuţie cardinală în ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste. Iar rezultatul este o tendinţă sănătoasă a mişcării preţurilor. Putem spera că această tendinţă va continua după ce, în vara acestui an, dezinflaţia a luat locul inflaţiei. Vedem că, în iunie 2013, rata inflaţiei a coborât la 0,01 la sută. Traseul inflaţiei indică o mişcare a preţurilor ce nu oferă vreun motiv ca proiecţia băncii centrale, care prevede intrarea în coridorul de ţintire, să nu fie confirmată.

Să recapitulăm. În ianuarie 2010, o inflaţie lunară mare, de 1,68 la sută, nu exprima  vreo slăbiciune a politicii monetare şi nici măcar vreun şoc produs în economia reală. Accizele la ţigări, la alcool şi la combustibil au umflat rata lunară a inflaţiei. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel record, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creşterea TVA cu 5 procente. Rata anualizată a sărit atunci de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul statistic al acestei creşteri (efectul de bază) a fost resimţit timp de 12 luni. Am scăpat de acest efect abia în iulie 2011. Dar şi atunci linia ce reprezintă rata medie anuală a inflaţiei în 2010 a exprimat continuitatea stabilităţii preţurilor în acel an. Şi iată, fenomenul se repetă în acest an. Într-o altă ecuaţie. Rata pe 12 luni, din iulie 2012 până în iunie 2013, a crescut la 5,37 la sută dintr-un motiv pur statistic. Din suita celor 12 luni, luate în calcul, a ieşit rata lunară din iunie 2012. O rată negativă, de minus 0,04 la sută. În schimb, a intrat o nouă rată în creştere, cea din iunie 2013, de plus 0,01 la sută. Aşa că, în loc să scadă, rata pe 12 luni a urcat. Deşi procesul de dezinflaţie este evident.