Istoria asigurărilor de sănătate din România, cu bune şi cu rele

După cum se spune la noi, la români: „sănătatea înainte de toate”. Când te preocupi de stilul tău de viaţă, tot ai momente în care stresul şi oboseala acumulată te trimit la medic / la doctor. Aşa că asigurarea de sănătate este necesară, indiferent de situaţie, chiar dacă ideal este să nu ai nevoie să apelezi la ea niciodată.

Poliţa de asigurare de stat / privată îţi oferă un confort psihic şi te scuteşte de unele cheltuieli şi complicaţii în cazul în care te îmbolnăveşti. Pentru a alege soluţia optimă este bine de ştiut istoria asigurărilor de sănătate din România. 

Având în vedere şi declaraţia dnei Adela Cojan, preşedintele C.N.A.S. „Vom continua să rezolvăm punctual toate situaţiile în care persoanele ce îndeplinesc condiţiile necesare pentru a fi asigurat în sistemul de sănătate să beneficieze de acest drept. Principala noastră misiune este de a veghea ca drepturile asiguraţilor să fie respectate şi vom interveni ori de câte ori va fi nevoie pentru a asigura accesul populaţiei la asistenţa medicală”. 

Momentul final legat de secolul al XIX –lea, Primul război mondial

Odată cu dezvoltarea capitalismului în România şi creşterea din punct de vedere numeric a proletariatului, dreptul de asigurări sociale ale muncitorilor a fost, într-o primă fază acordat prin statutul profesional al muncitorilor sub formă de sprijin mutual.

Legea minelor din 1895. A legalizat asigurările sociale obligatorii pentru minerii şi muncitorii din industria petrolieră, prin instituţionalizarea dreptului la pensie şi a dreptului la o indemnizaţie în cazul accidentelor de muncă. Legea a dispus înfiinţarea unei case de ajutor şi a unei case de pensii, ale căror fonduri erau realizate prin contribuţia egală a patronilor şi muncitorilor.

Legea Missir din 1902.  A dispus, printre altele, înfiinţarea unui sistem de asigurări sociale pentru meseriaşi pe baze moderne corporatiste. 

Legea Neniţescu din 1915. Legea a instituit principiul asigurării obligatorii pentru accidente, boli şi bătrâneţe a tuturor salariaţilor care făceau parte din corporaţii, fiind apreciată la vremea respectivă ca una dintre cele mai moderne legi europene în domeniu.

Perioada interbelică 1920 – 1945. România a adoptat sistemul comutativ al asigurărilor sociale şi a realizat un sistem de asigurări sociale obligatorii de stat doar pentru titularii contractelor de muncă, meseriaşi şi alte categorii socio – profesionale. Totodată s-au pus bazele altor sisteme private de asigurări sociale: al avocaţilor, al bisericii ortodoxe române, al membrilor uniunilor de creaţie (scriitori, muzicieni, artişti plastici, etc.).

Legea Ioaniţescu din 1933. Legea a precizat cu claritate principiile de bază ale sistemului de asigurări sociale din România, al contributivităţii şi al solidarităţii, a stabilit cota de contribuţie pentru asigurări sociale de 6 % calculată asupra salariului şi suportat în părţi egale de către patroni şi salariaţi.

Perioada regală din 1938. Deşi legea din 1938 a prevăzut o serie de îngrădiri, totuşi, în linii mari, sistemul de asigurări sociale a continuat să funcţioneze în aceleaşi condiţii create de legea Ioaniţescu. 

Perioada comunistă din 1945 – 1989. Legiuitorul s-a preocupat să garanteze drepturile de asigurări sociale ale salariaţilor într-o concepţie centralizată / cumulativă / globală. Pe planul organizării sistemului de asigurări sociale, a generat constituirea asigurărilor sociale de stat ca principal sistem de asigurări sociale care cuprindea salariaţii întreprinderilor de stat precum şi, în mod restrictiv, unele categorii de oameni ai muncii asimilaţi salariaţilor. Liberii profesionişti şi agricultorii nu au fost cuprinşi în acest sistemul, dar au beneficiat de drepturi de asigurări sociale doar în măsura în care au contribuit la sistemele de asigurări autonome, create în perioada interbelică. 

Asigurările sociale după 1989. Perioada de tranziţie. Odată cu schimbarea regimului politic în România, s-a intrat într-o perioadă care se caracterizează prin foarte multe tatonări şi nostalgii. Într-o primă fază, de ameliorarea legislaţiei de asigurări sociale. Datorită apariţiei unor crize succesive de ordin financiar, se constată dispariţia unor sisteme private de asigurări sociale, al personalului Bisericii Ortodoxe din România, al cooperaţiei meşteşugăreşti şi al uniunilor de creaţie, prin înglobarea lor în cadrul sistemului centralizat de stat, o soluţie neinspirată şi specifică sistemului totalitar. Singurul sistem de asigurări sociale independent care s-a dovedit a fi viabil şi a continuat să funcţioneze a fost cel al avocaţilor. 

A doua etapă a constat într-o reformă continuă în domeniul asigurărilor sociale, care parcă nu se mai termină niciodată, pornind de la: accesul la sistemul de asigurări sociale a persoanelor generatoare de venituri, fără a se limita doar la titularii contractelor de muncă; asigurarea, funcţionarea şi organizarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, gestionat de Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate, şi a instituţiilor sale teritoriale; organizarea sistemului sanitar prin accesul gratuit la serviciile medicale, asistenţa medicală cu plată, acoperire naţională, transferul responsabilităţilor către Direcţiile Sanitare Judeţene, Colegiul Medicilor din România, alegerea liberă a medicului, apariţia sectorului privat, acordare unui pachet minim  de servicii medicale – reglementate printr-un Contract – cadru, finanţare prin contribuţii şi subvenţii de stat. 

Evoluţia sistemului de asigurări sociale de sănătate după intrarea României în U.E. Intrarea României în Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a adus noi cerinţe către casele de asigurări de sănătate judeţene: cardul european, certificatul de înlocuire a cardului, formulare europene de gestionare a decontării tratamentelor în străinătate a asiguraţilor, a tratamentelor acordate în ţară a asiguraţilor din alte state europene, sistemul informatic unic integrat al asigurărilor sociale de sănătate, şi multe altele, ce au condus la creşterea gradului de birocratizare a sistemului. 

Cotele de contribuţii pentru sistemul de asigurările de sănătate sunt stabilite anual, diferenţiat, pentru angajat şi angajator, şi sunt bazate pe salariul brut, astfel: 5,2 % pentru cota datorată de angajatori; 10,7 % pentru cota datorată de beneficiarii indemnizaţiei de şomaj, asigurări facultative şi alte categorii; 5,5 % pentru persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit.

Concluzie. În România sunt aproximativ 17 milioane de persoane asigurate, din care 10.762.763 exceptate de la plata asigurările de sănătate, în anul 2019, în următoarea componenţă: 4.519.146 copii, elevi, studenţi sub 26 de ani; 660.605 co-asiguraţi; 206.789 persecutaţi politic, deportaţi, veterani, revoluţionari; 145.448 persoane cu handicap; 46.737 persoane incluse în programe naţionale curative, fără venituri; 27.754 femei însărcinate, lăuze fără venituri; 157.224 persoane aflate în concediu pentru creşterea copilului; 51.586 şomeri beneficiari de indemnizaţie; 12.702 persoane cu pedepse privative de libertate; 265.367 persoane beneficiare de ajutor social; 2.754 personal monahal; 4.453.531 pensionari; 213.120 salariaţi din domeniul construcţiilor. 

Asta înseamnă că fiecare om care munceşte în România plăteşte, în medie, asigurări de sănătate atât pentru el, cât şi pentru alte două persoane care nu plătesc, în condiţiile în care 5.328.775 sunt salariaţi care plătesc asigurările de sănătate, mult prea mult pentru susţinerea sistemului. Întrebarea este ce se va face în intervalul 2030 – 2035, în care vor ajunge la vârsta de pensionare generaţia / generaţiile ce s-au născut 1,8 milioane de copii, între anii 1966 şi 1969.

S-a ajuns la acest dezechilibru şi pentru că în România: 1.populaţia este îmbătrânită şi mulţi tineri au plecat din ţară; 2.mulţí dintre salariaţi nu au asigurări pentru că patronii nu le –au făcut forme legale de muncă; 3.spitalele îşi cheltuiesc mare parte din bugetele anuale pe salarii, circa 80 %; 4.în rapoartele la nivel european, suntem ţara cu cel mai mic nivel de contribuţie. România cheltuieşte / utilizează circa 700 de euro pe an pentru sănătatea unui român, în timp ce Germania alocă 4.300 de euro. La noi cheltuielile totale pe sănătate se ridica la 14,4 miliarde de euro pe an, având în vedere evoluţia fondurilor alocate la CNAS ce s-au majorat de la an la an, 22.902.208 mii lei pe 2014; 23.555.709 mii lei pe 2015; 26.711.980 mii lei pe 2016; 29.444.433 mii lei pe 2017; 35.912.876 mii lei pe 2018; 39.233.377 mii lei pe 2019; 41.157.251 mii lei pe 2020 şi estimat de 42.126.260 mii pe 2021, 45.839.884 mii pe 2022, 49.691.815 mii lei pe 2023. În Germania, ajung la 360 de miliarde de euro. 

Barometrul IRES – U.N.S.A.R. privind Percepţia riscului şi cultura asigurărilor din România constată faptul că: 28% dintre români declară ca sunt mai interesaţi de asigurările voluntare de sănătate, posibil ca urmare a pandemiei COVID-19, în condiţiile în care riscul de îmbolnăvire este unul dintre principalii factori care pot afecta situaţia financiară actuală; 61% au declarat că ar fi de acord să plătească în plus pentru a avea acces la servicii de calitate mai buna într-un spital de stat, în special pentru condiţii mai bune de internare; serviciile pentru care românii ar fi dispuşi să plătească suplimentar, pentru avea acces mai rapid sau a beneficia de o calitate mai buna: analizele de laborator 73 %; cazurile de recuperare medicala 69 %; imagistica medicală şi ambulatoriu de specialitate 67 %, respectiv 65 %; intervenţii chirurgicale sau spitalizare 64 %, respectiv 60 %; în ceea ce priveşte serviciile de care s-au arătat nemulţumiţi o mare parte dintre respondenţi, acestea au fost legate de: durata mare de aşteptare în fata cabinetului medical 45 %; perioada lungă de aşteptare pentru programare la medic 44 %; epuizarea rapida a serviciilor gratuite 43 %; lipsa igienei din spitale şi lipsa dotărilor sau materialelor necesare actului medical 35 %.

Recomandare.

1. Reînfiinţarea sistemelor private / publice de asigurări sociale: al Bisericii Ortodoxe Române, al membrilor uniunilor de creaţie, întreprinzători / antreprenori, fie că sunt: scriitori, muzicieni, artişti plastici, alte categorii sociale - profesionale.

2. Diminuarea gradului de birocratizare a sistemului de asigurări sociale de sănătate, prin dezvoltarea sistemelor informatice accesibile asiguratului.

3. Bugete mai mari la capitolul investiţii / dotare cu aparatură medicale.

4. Repartizarea fondurilor către spitale, laboratoare, farmacii, cabinete medicale de familie, în două tranşe, la început de lună şi la jumătatea de lună.

5. Micşorarea / reducerea numărului / categoriilor de asiguraţi care nu contribuie la sistem.

Dr.ec. Viorel Crăciuneanu este expert în insolvenţă.