Istoria gazelor româneşti de dinainte de '89 şi cum a ajuns România în pericolul de a nu avea suficiente stocuri la iarnă

0
Publicat:
Ultima actualizare:
conducta gaz gazoduct robinet

România este dependentă şi va rămâne dependentă de gazele de import, consideră Dumitru Chisăliţă, preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă, prezentând principalele etape din istoria gazelor româneşti de dinainte de '89 şi cum a ajuns România de a nu avea suficiente stocuri.

 Acest adevăr s-a mai încercat în trecut să fie îngropat de abordările unor oficiali şi a costat mult poporul român, fiind necesari ani mulţi şi diplomaţi iscusiţi pentru a îndrepta răul făcut. Imputarea în mod fals a a faptului că gazul rusesc este singura cauză a dezastrului de pe piaţa de energiei din România, îşi va arăta consecinţele în perioadele reci, susţine preşedintele AEI.

Pentru a înţelege ce ne aşteaptă vom prezenta un istoric al relaţiei dintre Federaţia Rusă (fosta URSS până în anul 1989) şi România, în domeniul gazelor naturale.

După al doilea război mondial, în sfera de influenţă a fostei URSS, în care se afla şi România, s-a procedat la constituirea unei organizaţii de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică multilaterală între ţările din sfera respectivă, concepută şi ca o replică la Planul Marshall şi la integrarea economică interstatală occidentală ce începea să se contureze.

Astfel, în ianuarie 1949 s-a înfiinţat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membrii fondatori, alături de URSS şi România au fost: Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, ulterior aderând: RD Germania, Mongolia, Cuba, Vietnam. Scopul acestei organizaţii era coordonarea planurilor de dezvoltare a economiilor naţionale, specializarea şi cooperarea în producţie, coordonarea principalelor cercetări ştiinţifice şi tehnice care prezintă interes reciproc. În cadrul acestei organizaţii, pe lângă organele de conducere, s-au constituit Comisiile permanente pe ramuri care se întruneau periodic şi analizau situaţia şi perspectivele respectivei ramuri inclusiv în ceea ce priveşte gazele naturale.

În anul 1970 se înfiinţează Banca Internaţională de Investiţii (BII), ai cărei membri erau Bulgaria, Cehoslovacia, Cuba, Mongolia, Polonia, RDG, România, Ungaria, URSS şi Vietnam. Obiectivul activităţii ei era de a concentra resursele destinate investiţiilor industriale şi de altă natură din ţările membre interesate şi de a acorda credite pe termen lung şi mijlociu, în ruble transferabile, pe o durată maximă de 15 ani. Prin constituirea BII s-a urmărit şi lărgirea bazei de materii prime, energie şi combustibil, unul din principalele obiective finanţate de ea fiind construirea conductei de gaze Orenburg (zăcământ situat în sudul Rusiei) până la graniţa de vest a URSS, în lungime de 2.700 km.

Acest proiect, care punea bazele sistemelor de tranzit internaţional cu gaze şi a alimentării cu gaze a ţărilor europene, a stabilit ca fiecare ţară, să-şi construiască propria porţiune din conductă prin forţe proprii urmând ca ulterior, în contrapartidă. să beneficieze de gaze naturale livrate de fosta URSS.

Această înţelegere nu se adresa şi României, fiind singura ţară care îşi construia propriul tronson de conductă fiind plătită pentru această operaţie. Această situaţie se datora unor înalţi funcţionari din România, care la primele discuţii cu sovieticii din anul 1964 privind acest proiect au susţinut sus şi tare că acest proiect nu prezintă interes fiindcă „România pluteşte pe o mare de petrol şi doarme pe o pernă de gaz”, după cum declara mai târziu Nikolai Baibakov – şeful GOSPLAN al URSS.

„România pluteşte pe o mare de petrol şi doarme pe o pernă de gaz” – afirmaţii ale oficialilor Români, care au adus în anul 1964 excluderea României din rândul ţărilor beneficiare de gaze ruseşti.

În anul 1970, la Giurgiu, s-a semnat “Convenţia Interguvernamentală româno-bulgară pentru tranzitarea de gaze din URSS în Bulgaria”, care prevedea:

  • ca plata proiectării, construirii şi lucrărilor de întreţinere şi reparare a conductei pe teritoriul României, să fie asigurată de partea bulgară;
  • conducta este proprietatea statului român, având durata de serviciu de 30 de ani din momentul punerii în funcţiune, aceasta fiind asimilată şi cu durata de valabilitate a Convenţiei;

Proiectarea, construirea şi exploatarea unei conducte pentru transportul de gaze naturale, pe teritoriul României de la frontiera de stat dintre România şi fosta Uniune Sovietică, cu punct de trecere în zona oraşului Isaccea, până la frontiera de stat dintre România şi Bulgaria, ca punct de trecere în zona Negru Vodă – Iovkovo, tranzitarea de gaze făcându-se cu destinaţia unică pentru necesităţile interne ale Bulgariei (conducta de tranzit gaze Dn 1000 x 55 bar având capacitatea de transport: 8 miliarde m3/an  – 24 milioane m3/zi)

În anul 1974, la Sofia, s-a semnat “Convenţia generală cu privire la colaborarea în valorificarea zăcământului de gaze condensate de la Orenburg şi construirea conductei magistrale de gaze Orenburg-graniţa de vest a URSS şi livrările de gaze naturale din URSS”, între Guvernele Bulgariei, Ungariei, Poloniei, României, Cehiei, RDG şi URSS şi care a pus bazele efective de construire a sistemului internaţional de transport gaze naturale în Europa.

Conştientizarea situaţiei rezervelor de gaze naturale din România şi ţinând cont de nivelul anual al consumului de gaze, după anul 1975 s-a acceptat situaţia critică în care se găsea România în ceea ce priveşte balanţa gazelor naturale şi a început o puternică campanie diplomatică pentru accesarea resurselor ruseşti de gaze naturale.

Astfel, d-l Bârlădeanu, membru al Comitetului Central al Partidului Român, a fost însărcinat pentru a negocia cu sovieticii începerea importului de gaze din URSS în România, oficialii români recunoscând că „Marea nu este decât un lac de petrol, iar perna doar un puiuţ de gaze”.

„Marea nu este decât un lac de petrol, iar perna doar un puiuţ de gaze” – repoziţionarea oficialilor Români, au adus în anul 1978 includerea României în rândul ţărilor importatoare de gaze ruseşti.

Ulterior “Convenţiei generale”, după dese intervenţii ale d-lui Bârlădeanu s-a reuşit în 9 februarie 1976 la Moscova, să se încheie “Convenţia interguvernamentală” România-URSS, privind valorificarea zăcământului Orenburg şi livrările de gaze din URSS în România, prin care se stabilea cota de participare a părţii române la realizarea obiectivului si cantitatea de gaze ce urma să se livreze României anual în contul acestei datorii. Acelaşi Baibakov şeful GOSPLAN -ului afirma: “ fără intervenţia boierului de Maurer (fost prim ministru al României), care ştie să vorbească, România nu ar fi primit niciodată gaze”.

Convenţia interguvernamentală prevedea că pentru participarea României la realizarea obiectivului (inclusiv dobânzi calculate), URSS va livra României timp de 12 ani gaze naturale în cantitate constantă. Livrările de gaze în România încep în 1978.

Pe plan internaţional în această perioadă au loc două mari crize energetice, în anii 1973-1974 şi respectiv 1981-1982, care determină modificări în politica multor ţări (identificarea unor surse alternative de energie viabile, diversificarea furnizorilor de energie, orientarea spre industria uşoară, creşterea eficienţei instalaţiilor etc.).

Această nouă abordare la nivel mondial, determină continuarea relaţiilor dintre România şi fosta URSS, iar în anul 1986, la Moscova se semnează “Convenţia între Guvernul României şi al URSS privind tranzitul pe teritoriul României a gazelor naturale din URSS către Turcia, Grecia şi alte ţări”, care prevedea construirea de către partea română a unei conducte de 1220 mm x 187 km x 55 bar, pentru transportul gazelor naturale pe teritoriul României.

Gazele predate de URSS în punctul Isaccea (graniţa cu Ucraina) vor fi transportate de partea română şi predate în punctul Negru Vodă (graniţa cu Bulgaria) reprezentanţilor URSS. Fosta URSS urma să plătească servicii de transport gaze naturale, pentru tranzitarea teritoriului României, la capacitatea comandată a conductei magistrale (10 mld mc/an), sub formă de gaze naturale livrate în România.

Ulterior anului 1989, relaţile dintre România şi Federaţia Rusă (continuatoarea politicii în sectorul gazelor naturale) au continuat şi astfel în 1996, s-a încheiat la Moscova, „Convenţia între Guvernul României şi Guvernul Federaţiei Ruse privind extinderea capacităţii conductelor de tranzit gaze pe teritoriul României pentru creşterea livrărilor de gaze naturale în terţe ţări (Turcia, Grecia şi alte ţări) şi în România”.

În baza acestei Convenţii

  • s-a construit punctul de import gaze Medieşu Aurit (graniţa româno-ucraineană), cantităţile de gaze naturale  ce pot fi importate prin această conductă sunt de 4 miliarde mc/an. Construcţia conductei a fost finalizată la sfârşitul anului 1999.
  • s-a construit o nouă conductă de tranzit gaze Dn 1200 x 54 bar Isaccea – Negru Vodă, cu o capacitate de 10 mld mc/an. Aceasta a fost finalizată în 2003.

Ulterior anului 2004, colaborarea dintre cele două ţări în domeniul gazelor s-a răcit substanţial, ea conducând la oprirea aproape în totatlitate a folosirii tuturor acestor puncte de import.

„Necunoaşterea acestei simple istorii a adus din nou România în postura de a ameninţa, în mod nejustificat, relaţiile comerciale de achiziţie gaze, extrem de precare, fapt care ne va adduce posibile sincope în alimentarea cu gaze a consumatorilor aşa cum se arata in studiul Iarna viitoare, nu preţurile mari la gaze vor fi cele mai mari probleme ale României, ci lipsa gazelor”, încheie Dumitru Chisăliţă.

Citeşte şi:

Analiză: La iarnă, nu preţul gazelor va fi problema, ci lipsa lor. „Pe lângă frig vom sta şi pe întuneric”

Economie



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite