Mesajele strategice contradictorii trimise de România la Bruxelles cu privire la mersul real al economiei

Înspre Bruxelles şi, totodată, către marii jucători ai pieţelor mondiale, FMI şi Banca Mondială, din România pleacă, cel puţin zilnic, un flux de ştiri catalogate drept având importanţă strategică.

Ele vorbesc despre România ca actor în spaţiul european dar, prin extensie, definesc gradul ei de stabilitate într-o zonă în sine volatilă şi problematică, iar acum cu un grad suplimentar de expunere datorită multiplicării surselor de presiune reprezentate de situaţia dezastruoasă din Ucraina. Plus situaţia cel puţin neclară din Republica Moldova, precum şi cea care se complică, încet dar sigur, în întreaga zonă a Mării Negre. Tensiunea este transmisă ca atare, pe canale multiple şi extrem de sensibile, în toate locurile unde se elaborează analize strategice, cu deosebire acolo unde se fac studiile de fundamentare economică pentru previziunile asupra evoluţiei pieţelor naţionale, regionale şi continentale. Pe aceste studii se bazează luarea deciziilor politice, acestea sunt studiile şi datele ce susţin strategiile alternative aflate la îndemâna conducătorilor politici, dar şi a şefilor multinaţionalelor, în egală măsură interesaţi de gradul de stabilitate şi predictibilitate a unor ţări şi pieţe.

Însuşi conceptul de „bună guvernare“ se bazează pe această capacitate a oricărui sistem, administraţii sau puteri politice, de a alinia o serie de criterii standard care să dea partenerilor asigurarea că vorbesc în aceiaşi termeni şi adoptă exact aceleaşi proceduri de evaluare şi comportament. Teoretic, asta presupune managementul corect şi responsabil al puterii. Sau, mai degrabă, asta ar trebui să presupună. Orice abatere sau ieşire din coordonatele agreate ale jocului, orice semnale stranii, atipice, provoacă foarte uşor panică, neîncredere, fibrilaţii şi reacţii de respingere.

Nu cred că mai trebuie descris contextul în care ne aflăm şi vă închipuiţi uşor reacţiile brutale, chiar dacă, uneori, puţin vizibile, pe care le provoacă asemenea comportamente de ţară la nivelul cancelariilor lumii şi, în special, în cazul gerantului agreat al zonei de lume în care ne aflăm, Comisia Europeană cu al său rol de „Gardian al Tratatelor “. Deoarece, pentru a putea să gereze corect, are nevoie – şi asta cere Statelor Membre  cu obstinaţie şi pe un ton din ce în ce mai apăsat – de date corecte, de informări imparţiale şi nu de tip propagandă triumfalistă asupra mersului real al economiei.

Este exact momentul în care, din România sunt trimise două mesaje profund şi definitiv divergente, ambele extrem de oficiale. Tocmai din această cauză băgând pe toată lumea în ceaţă şi anulând orice aparenţă de credibilitate a tuturor raportărilor oficiale anterioare.

Pentru Comisia Europeană, în raportul cu România, ca cu orice alt Stat Membru, partenerul agreat este Guvernul reprezentat la cel mai înalt nivel de negocieri de Primul Ministru şi, pe orizontală, de miniştri, fiecare pe zona de competenţă şi responsabilitate oficial asumate. Pentru Bruxelles, prima şi cea mai importantă sursă de informaţii o reprezintă ceea ce trimt – pachete de date şi analize de etapă sau sinteze la nivel naţional – ministerele şi, ca document care dă cea mai autorizată privire de ansamblu – sursa oficială de informaţii – o reprezintă setul regulat de raportări realizate de Institutul Naţional de Statistică. Acestea din urmă sunt preluate de către EUROSTAT şi introduse fie în analizele sectoriale (lunare, trimestriale sau semestriale), fie în analizele globale asupra evoluţiei economiei europene în general.

În acelaşi timp, la fel cum se întâmplă peste tot în lume în cazul statelor democratice, există şi o viziune de control, cea realizată de contabilul agreat al responsabilităţii naţionale, Curtea de Conturi, cea care, cel puţin teoretic, trebuie să arate în ce măsură banul public a fost corect administrat de către instituţiile administraţiei.

Foarte rar – şi de aici surpriza enormă a momentului – ca o Curte de Conturi să intre în zona predicţiilor economice strategice. Tocmai de aceea şi impactul observaţiilor dramatice conţinute în recentul raportul de audit privind evaluarea managementului datoriei publice în perioada 2012-2014. Există acolo o constatare teribilă:   

În anul 2014 datoria publică a ajuns la 66 de miliarde de euro de la 54 de miliarde la sfârşitul lui 2013. Guvernul s-a împrumutat exclusiv pentru a finanţa deficitul bugetar, iar pentru investiţii nu a cheltuit decât 0,01% din sumă. Guvernul condus de Victor Ponta a împrumutat 12 miliarde de euro în doi ani doar pentru a suplimenta bugetul de stat, nu pentru a face investiţii. De aici şi avertismentul de o duritate extremă şi care a produs fiori reci de spaimă analiştilor de ţară de la Bruxelles:

„Cu toate ca raportul dintre datoria publica guvernamentala şi PIB se situeaza cu mult sub pragul de alerta de 60%, prevazut in tratatul de la Maastricht, apreciem ca, in conditiile mentinerii unui ritm de crestere al datoriei publice guvernamentale care devanseaza ritmul de crestere al economiei, riscul de solvabilitate va creşte“ 

Se vorbeşte chiar despre un risc de insolvenţă peste câţiva ani în cazul că se va continua actuala politică de ignorare a investiţiilor şi dacă ritmul de îndatorare va continua să crească. Adică exact mesajul de tip catastrofă de care nu are nimeni nevoie în condiţiile în care nu se poate şti cu exactitate efectul de contagiune pe care îl va putea avea, cel puţin pentru ţările din Balcani, un faliment al Greciei.

Păi, dacă e aşa, suntem într-o situaţie de încălcare totală a tuturor angajamentelor luate de România privind dirijarea de fonduri către zonele prioritare care pot asigura creşterea sustenabilă a economiei naţionale, prin investiţii în domenii prioritare pentru economia ţării noastre şi în acord cu programele europene. Am trecut voioşi peste principiul de bază al creşterii economice reale, adică orientarea banilor împrumutaţi către sectorul de investiţii, pentru susţinerea companiilor productive, revigorând astfel pe termen lung o piaţă a muncii relativ puţin ofertantă, mai ales pentru tineri.

Asta cu o condiţie: ca aşa să stea lucrurile.

De partea cealaltă, tot din România, au sosit la Bruxelles datele oficiale (deci cele mai credibile din punctul de vedere al Guvernului României) oferite de Institutul Naţional de Statistică. Ele ne spun că economia României a crescut, în primul trimestru din 2015, cu 1,6%, comparativ cu ultimele trei luni din 2014, iar faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, avansul este de 4,3% pe serie brută şi de 4,2% pe serie ajustată sezonier. Cifre care, preluate ca atare, imediat şi corect de către EUROSTAT, au justificat aprecierea absolut senzaţională că CIPRU ŞI ROMÂNIA AU CEA MAI MARE CREŞTERE ECONOMICĂ DIN EUROPA DE LA ÎNCEPUTUL ACESTUI AN.

Aprecieri care, firesc îl bucură nespus pe Primul Ministru care abia aşteaptă momentul festiv în care le va anunţa oficial în Parlament, susţinut fiind şi de observaţiile convergente făcute de  Mugur Isărescu care spunea:

„... pierderile de producţie din perioada crizei au fost în totalitate recuperate, creşterea economică din prezent este nu doar robustă, dar, judecând după standarde actuale la nivel cel puţin european, şi sustenabilă. Dacă nu vom greşi din nou, va fi o creştere de durată“.

Cine are dreptate?

Pe ce bază au fost făcute afirmaţiile profund contradictorii privind economia românească şi orizontul său de dezvoltare? Care au fost criteriile de calcul ? Până la urmă, pe cine ar trebui să credem şi cum este posibil ca, practic în acelaşi moment, instituţii fundamentale ale statului să dea perspective strategice de dezvoltare care trimit România înspre orizonturi economice total divergente, fără să se gândească la decredibilizarea ţării şi a tot ce am dat sau vom da de acum înainte ca date despre economia românească?

Cine va răspunde? Când? Cum?

Sau intră în funcţiune principiul etern al oricărei birocraţii funcţionale: de ce să răspundă cineva? Ce, fără răspunsuri nu puteţi trăi? 

Corect.