O mănuşă de catifea pentru „mâna invizibilă“

Dacă marfa românească ar satisface interesele consumatorilor, ar putea ocupa 100%, nu doar 51% din galantarele hipermarketurilor

Războiul dintre protecţionismul comercial şi liberalismul care lasă pieţele la dispoziţia jocului cerere-ofertă a fost întotdeauna câştigat de „mâna invizibilă“. De acea mână care echilibrează pieţele şi le îndreaptă către progres chiar dacă oamenii - vânzători şi cumpărători - îşi urmăresc exclusiv propriile interese şi avantaje.

E bine să ne amintim de acest lucru din când în când, dar mai ales acum, când un nou război între protecţionism şi liberalism se iţeşte chiar lângă noi, în hipermarketuri.

După câteva secole bune de când economistul Adam Smith a descoperit şi explicat cum acţionează „mâna invizibilă“, în Parlamentul României se pregăteşte o lege (!) prin care marii retaileri vor fi obligaţi să-şi organizeze aprovizionările astfel încât cel puţin 51% din alimentele vândute de ei să provină din România.

Un protecţionism care, zice-se, ar fi benefic atât pentru consumatori (pe care - fie vorba între noi - patriotismul, nu foamea, îi trimite la cumpărături), cât şi pentru industriile locale de unde s-ar aproviziona comercianţii.

Pe ce punem pariu că şi acest protecţionism va pierde războiul cu „mâna invizibilă“?

Dar să revenim puţin la legitatea descoperită de Smith.
Pe scurt, aceasta prevede că fiecare individ trebuie să-şi urmărească propriul interes şi astfel va fi îndeplinit şi interesul societăţii în ansamblu, datorită unei „mâini invizibile“ care îi conduce pe toţi indivizii astfel încât ei ajung să acţioneze în interesul public deşi nu acesta le este scopul.

Cum s-ar traduce în piaţa din Obor această legitate? Fiecare vânzător aduce pe tarabă ce vrea el şi fiecare cumpărător îşi va cumpăra ceea ce-şi doreşte şi cu toţii pun în mişcare afacerile producătorilor care i-au aprovizionat.

Desigur, şi producătorii au acţionat după cum au vrut ei, conştienţi fiind, însă, că numai o anumită calitate a mărfii şi un anumit preţ îi va asigura vânzarea.

Aceasta este acţiunea „mâinii invizibile“: urmărindu-şi propriul interes (unul să-şi vândă marfa, celălalt s-o cumpere), fiecare ajunge să acţioneze de fapt în interesul general, tocmai pentru că nu poate să nu ţină cont şi de interesele celorlalţi.

În asemenea condiţii obiective, o prevedere potrivit căreia producătorul trebuie să fie român pentru a vinde marfa către un român se potriveşte ca nuca-n perete.

Mai ales că - atenţie - „mâna invizibilă“ deja a acţionat în România: producătorii români care n-au reuşit să-i satisfacă pe consumatorii români au pierdut piaţa românească.

Aceasta a fost cucerită de străini inclusiv la capitolul ceapă, ridichi şi praz, pentru că „mâna invizibilă“ legitimează din plin interesul consumatorului de a cumpăra ceva ieftin şi bun şi delegitimează total interesul producătorului care vrea să vândă ceva scump şi prost.

Să înţelegem de aici că marfa românească ar fi scumpă şi proastă? Poate că da, poate că nu, dar acest lucru îl tranşează piaţa, cu a ei „mână invizibilă“, nu o lege care i-ar obliga şi pe producători, şi pe vânzători, şi pe consumatori să nu-şi mai urmeze propriile interese.

Desigur, parlamentarii de la noi sau de aiurea pot să dea tot felul de legi, dar acestei „mâini invizibile“ (care acţionează ca o mână de fier) nu pot decât, cel mult, să-i pună o mănuşă de catifea ajutându-i pe producători - şi nu obligându-i pe vânzători - să satisfacă cerinţele consumatorilor.