O radiografie a insolvenţei în contextul actual

Foto: Arhiva Adevărul

Orice persoană fizică sau juridică poate ajunge la un moment dat într-o situaţie în care lipsa lichidităţilor pe termen mediu sau lung să genereze imposibilitatea achitării / plăţilor / obligaţiilor la zi, fie către bugetul de stat, fie către creditori. Cadrul legal trebuie să fie în măsură să prevină / să gestioneze astfel de situaţii.

Tradiţional, falimentul  a avut ca scop / forma de valorificare a patrimoniului debitorului în beneficiul creditorilor.

Treptat, dar mai ales pe fondul crizelor economice ciclice, când riscul ca un număr mare de actori economici să intre în insolvenţă, cele mai multe state şi-au adaptat legislaţia, căutând să creeze instrumente legale de reabilitare a societăţilor aflate în dificultate, astfel încât să se evite pe cât posibil reacţiile în lanţ.

În termeni ideali, procedura de insolvenţă trebuie să fie clară şi predictibilă, să se desfăşoare în condiţii de transparenţă, echilibru şi respect reciproc între părţi. În realitate, legislaţiile în materie sunt sufocate şi complexe, ceea ce impune permanent interpretări, corelări şi sistematizări, şi care, finalmente, sporesc insecuritatea juridică şi tendinţa de dezvoltare către o manieră proprie, de înţelegere şi aplicare a legii.

O trăsătură definitorie a societăţii umane actuale o constituie globalizarea comerţului care a depăşit frontierele naţionale, având ca scop maximizarea profitului. Ca întotdeauna, expansiunea continuă a comerţului şi a investiţiilor pe plan internaţional se desfăşoară într-un ritm mult mai alert decât acela în care diverse legislaţii naţionale îşi adaptează propria legislaţie la noile situaţii.

Comunitatea internaţională desfăşoară o activitate susţinută de armonizare a reglementărilor naţionale ale insolvenţei comerciale, atât la nivelul statelor, al organizaţiilor interguvernamentale internaţionale. Diversitatea sistemelor legislative naţionale a determinat utilizarea unor tehnici şi instrumente variate.
Activitatea de armonizare în materia insolvenţei se concretizează prin încheierea de convenţii internaţionale de recunoaştere reciprocă a procedurilor de faliment deschise în fiecare ţară.

Tratatele de la Montevideo din 1889 şi 1940. Potrivit acestora, administratorul falimentului are autoritate în toate statele contractante. Creditorii debitorului străin pot deschide, în propriul stat, proceduri separate împotriva debitorului, urmărind lichidarea bunurilor acestuia aflate pe teritoriul acelui stat. Prin urmare, este competentă instanţei oricăruia dintre statele pe teritoriul căruia debitorul deţine bunuri.

Convenţia de la Havana din 1928. Codul insolvenţei ce stabileşte că domiciliul civil sau comercial al debitorului este criteriul de competenţă în vederea deschiderii procedurii falimentului. Astfel, o persoană sau societate are, în mai mult de unul din statele contractante, diverse stabilimente comerciale complet separate din punct de vedere economic; pot exista atâtea proceduri de faliment câte puncte / sedii secundare comerciale deţine.

Convenţia statelor nordice din 1933. Statele nordice din Europa, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia au încheiat o convenţie ce permite ca procedura de faliment se va deschide în statul unde îşi are sediul debitorul ori îşi are domiciliul, indiferent de statul în care sunt situate / depozitate bunurile din patrimoniul debitorului.

Legea modelului elaborat în anul 1989 de către Asociaţia Internaţională a Baroului privind cooperarea în materia insolvenţei transfrontaliere. Acest act evidenţiază teoria unităţii şi universalităţii falimentului şi propune administrarea procedurii judiciare şi a averii debitorului sub o singură jurisdicţie, indiferent de statul unde se găsesc bunurile.

Convenţia de la Istanbul din 1990. Aceasta nu a intrat în vigoare, deoarece, după adoptarea ei, în iunie 1990, a fost semnată de şapte state (Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Grecia, Turcia şi Cipru), dar ratificată de un singur stat - Cipru. Principiul de bază este acela potrivit căruia competenţa de a deschide procedura falimentului aparţine instanţei de la principalul sediu comercial al debitorului.

Legea model privind insolvenţa transfrontalieră a Comisiei Naţionale Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional de la data de 30 mai 1997. Prin aceasta se precizează / reglementează că atunci când un debitor dispunând de bunuri în mai multe state face obiectul unei proceduri de insolvabilitate, cooperarea şi coordonarea internaţională în materie de supraveghere şi administrare a bunurilor şi afacerilor debitorului, ce pot fi reorganizate din punct de vedere judiciar, dar şi îngreunează procedura de declanşare a falimentului. La finele anului 2009, adoptată de următoarele state: S.U.A., Insulele Virgine Britanice, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Columbia, Marea Britanie, Japonia, Mauritius, Mexic, Muntenegru, Polonia, Republica Coreeană, România, Serbia, Slovenia.

Regulamentul Consiliului Uniunii Europene din 2000. La nivel european au fost înregistrate reale progrese în procesul de coordonare legislativă prin adoptarea, la data de 29 mai 2000, a Regulamentului nr. 1346 cu privire la procedurile de insolvenţă, intrat în vigoare la 31 mai 2002. Potrivit căreia în absenţa unei dispoziţii contrare, se va aplica legea statului membru în care s-a deschis procedura.

În ţara noastră, procedura de insolvenţă s-a legiferat din anul 1995, completată succesiv, în 2006, în 2014, până în zilele noastre.  

Principalii factori care duc la deteriorarea comportamentului de plata a companiilor, pe de o parte, respectiv scăderea nivelului de încredere a antreprenorilor, pe de alta parte, sunt creşterea cheltuielilor, în special cele cu salariile, utilităţile si combustibilul, creşterea cheltuielilor privind dobânzile şi rambursarea creditelor bancare, impredictibilitatea fiscală.

La toate acestea se adaugă economia subterană din România, estimată de Comisia Europeană la aproape 28% din PIB, cel mai ridicat nivel din U.E. după Bulgaria, ceea ce permite concurenţa neloială şi dificultatea de a fi competitiv, dificultatea de a găsi forţă de muncă la un salariu care sa reflecte productivitatea reală.

Adâncirea deficitului fiscal cu 81 % în primul semestru al anului 2019, prin comparaţie cu aceeaşi perioadă a anului anterior, cea mai ridicată inflaţie anuală din cadrul U.E., de 4,1 %, creşterea deficitului comercial şi deprecierea monedei naţionale.

Aproape trei sferturi din scăderea insolvenţelor, de la un număr de 3.058 de proceduri noi de insolvenţă, faţă de 4.562 de insolvenţe, este înregistrată pe segmentul companiilor care nu au depus declaraţiile financiare în procent de 37 %, nu au înregistrat venituri de 14 % sau cifra de afaceri înregistrată în anul 2018 a fost sub 100.000 euro, de 27 %.

În ceea ce priveşte numărul companiilor mari, cu cifra de afaceri peste 0,5 mil euro, care au intrat în insolvenţă în perioada analizată, acesta a ajuns la 174 de firme în insolvenţă. Primele trei sectoare care înregistrează cel mai mare număr al firmelor aflate în insolvenţă sunt: comerţul cu ridicata şi distribuţie de 480, sectorul construcţiilor de 438 şi comerţul cu amănuntul de 387.

Cele mai multe insolvenţe deschise în anul 2019 au fost înregistrate în sectorul comerţului cu ridicata şi distribuţie de 1.037, urmat de construcţii de 936 şi comerţul cu amănuntul de 899. Datele mai arată că aproape 1,4 milioane de companii şi-au întrerupt activitatea după anul 2010, în timp ce totalul firmelor nou înmatriculate este doar la jumătate faţă de acest nivel. De asemenea, România înregistrează la finalul anului 2019 doar 25 de companii la 1.000 de locuitori, de două ori sub media din Europa Centrală şi de Est, precum şi de trei ori mai multe insolvenţe raportate la numărul de companii.

Numărul firmelor româneşti, cu cifra de afaceri peste 1 milion de euro pentru care s-au deschis proceduri de insolvenţă este în scădere, 189 de firme româneşti cu cifra de afaceri peste 1 milion de euro au intrat în insolvenţă în primele 6 luni ale anului 2018, faţă de 180 în 2017, 151 în 2016, 309 în 2015, 344 în 2014, 391 în 2013, 213 în 2012, 219 în 2011 şi 271 în 2011.

În ansamblu, în ultimii 10 ani, aproape 179.000 de companii au intrat în insolvenţă, în timp ce peste 800.000 au fost înfiinţate. Sectoarele care au format în mod constant topul insolvenţei sunt societăţile din: industrie cu 48% în 2017, servicii cu 17% şi domeniul imobiliar cu 15%.

Numărul companiilor intrate în faliment s-a dublat între 2008 şi 2009, crescând de la 57.500 în 2008 la 114.500 în 2009.

Impactul semnificativ negativ al crizei medicale, care ar putea fi similar cu cel generat de criza din 2008, pe o depresie ce s-a întins pe cinci ani, cu o consecinţă directă, şi la creşterea ratei şomajului, circa 180.000 de persoane, adică în jur de 4 % din populaţia care lucrează în mediul privat în România.

În ultimii zece ani, raportul companiilor care au intrat în insolvenţă la cererea lor faţă de cele care au intrat la cererea creditorilor s-a inversat, 66 % dintre insolvenţe fiind acum cerute de firme. Numărul dosarelor de reorganizare a fost de cinci ori mai mare în 2018 faţă de 2008, anul de declanşare a crizei financiare.

În concluzie. Într-o economie extrem de fragilă, cum este cea românească, cu peste 90% dintre firme slab capitalizate, odată ce vor fi ridicate subvenţiile pentru şomajul tehnic, este posibil ca multe companii să îşi suspende activitatea sau să declare insolvenţa din lipsă de capital şi pe fondul scăderii acute a cererii.

Profilul firmei cu risc de insolvenţă arată că cele mai multe societăţi din servicii, turism şi comerţ pot rezista financiar între două şi patru luni. După această perioadă, chiar şi cu susţinerea oferită de stat în cadrul programului de şomaj tehnic, insolvenţa va deveni principala soluţie de protecţie economică pentru multe dintre companii.

Piaţa de insolvenţă din România este una matură, comparabilă cu cea a Marii Britanii de 0,93% sau a Franţei de 1,78% din punctul de vedere al companiilor intrate anual în insolvenţă raportat la numărul total de companii.

Creşterea impactului companiilor insolvente asupra mediului de afaceri este înregistrată pe fondul deteriorării contextului fiscal şi antreprenorial din România, una dintre principalele cauze care au alimentat riscul intrării în insolvenţă a fost deteriorarea lichidităţilor, care a fost compensată iniţial prin extinderea creditului furnizor.

Perioada de pandemie este mult peste potenţial şi poate fi urmată de o recesiune mai dură.

Recomandare. Companiile trebuie să fie foarte atente în perioada următoare şi să-şi creioneze un plan de acţiune care să înglobeze managementul continuităţii afacerii în vremuri incerte, strategii de adaptare a preţurilor şi de reducere a costurilor şi nu numai.