Prima zi de şcoală ne reaminteşte că nu mai avem electricieni, sudori şi ingineri. De ce sectorul energetic ar trebui să investească mai mult în educaţie

În anii ’70 - ’80, motivată de paradigma Războiului Rece, perioada de glorie a sectorului energetic românesc s-a concentrat în jurul producţiei de cărbune, de petrol, de gaze şi a petrochimiei. Succesul acelor ani s-a datorat unei sincronizări între cercetare, educaţie, proiectare si producţie, potrivită pentru acea vreme.

Atunci, România înţelegea mai bine decât o face azi că, accesul la tehnologie era esenţial într-o lume aflată tot timpul pe picior de conflict iar educaţia a fost cheia nu numai a supravieţuirii, ci şi a diplomaţiei.

Pentru posibilităţile şi contextul acelor ani, şcolile industriale din Moreni, Mediaş, Moineşti, Târgovişte sau Câmpina şi Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti pregăteau mii de specialişti în inginerie mecanică, în prelucrarea petrolului şi gazelor, a conductelor şi reţelelor de distribuţie, echipamente electrice, automatizări, exploatarea echipamentelor de foraj, construcţii industriale, sudare, turnare, tratament termic, mecanică, motoare, căldură, placare, vopsire, maşini-unelte iar lista, de fapt, este interminabilă.

UPG Ploieşti a pus şi bazele facultăţii care instruia ingineri în domeniul petrolului din cadrul Universităţii Ovidiu şi, de-a lungul existenţei sale, a format mii de ingineri, în special în perioada comunistă, o parte însemnată fiind străini din Orientul Mijlociu (Siria, Liban, Iordania, Iran, Irak), Africa (Nigeria, Egipt, Ghana), din Asia (China, Vietnam) sau Rusia. Şcoliţi aici, studenţii străini au trebuit să înveţe limba română iar regimul comunist şi-a creat nişte punţi de legătură extrem de solide în ţări unde şi astăzi România se bucură de simpatie în acest domeniu.

În acea perioadă de boom în petrochimie, susţinut şi de educaţie şi de cercetare, România a proiectat, a furnizat echipamente şi a supravegheat construcţia de rafinării şi în fosta Iugoslavie, şi în Pakistan, şi în Siria, Iordan sau Turcia şi a construit oleoducte în Irak şi Turkmenistan. Un rol important l-a avut şi Facultatea de Petrochimie, pentru că această recunoaştere s-a bazat pe cunoştinţele şi experienţa pe care specialiştii români le-au dobândit aici.   

În anii `70, România ajunsese să ocupe al doilea loc în lume în topul exportatorilor de utilaj petrolier. Chiar şi la ora aceasta, multe dintre prevenitoarele de erupţie, spre exemplu, sunt fabricate în conformitate cu o reţetă românească. La fel şi unele sisteme de foraj pe uscat sunt apreciate.

Deşi pare greu de crezut astăzi, în Ploieşti se produceau platforme de foraj adânci care puteau ajunge până la 10.000 de metri, multe dintre aceste produse fiind exportate. Ca un paradox, imediat după Revoluţie, China începuse să producă, de exemplu, prăjini pentru foraj cu patente româneşti.

Cele şase platforme de foraj marine româneşti (cea mai veche, Gloria, va fi dezafectată, iar alte trei operau, la un moment dat, în Golful Persic pentru Iran, în Marea Neagră pentru Bulgaria şi în Marea Nordului pentru Wintershall Noordzee) au fost construite în perioada anilor `75 -`88 de specialişti români şcoliţi în România.

În spatele universului concentraţionar creat de comunişti a stat şi un model de formare profesională pe care România nu a mai ştiut să-l adapteze sau să-l reinventeze, rămânând în multe domenii cu ştiinţa şi cunoştinţele specialiştilor formaţi în acea vreme.

Paradigma lui ieftin şi bun nu mai ţine

Ani de zile politicienii români s-au lăudat, înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, că atuul nostru în atragerea marilor investiţii străine va fi forţa de muncă ieftină. Ne-am bucurat că facem, practic, din sărăcie, un avantaj competitiv pe principiul lui „ieftin şi bun”. În schimb, România a pierdut 23.3% din populaţia sa în vârstă de muncă, fugind care-încotro.

Acest fenomen şi-a pus puternic amprenta asupra mediului de afaceri, 81% dintre angajatori declarând, anul trecut, că nu găsesc electricieni, sudori, mecanici şi ingineri în sectorul chimic, în sectorul de producţie a energiei, în sectorul construcţiilor civile şi în sectorul mecanic.

Pe de altă parte, în 2017, o treime dintre angajaţi câştigau în România minimul pe economie, adică de aproape patru ori mai mulţi decât în 2011, semn că toate creşterile succesive ale salariului minim din ultimii ani au avut efectul contrar.

În loc să creeze bunăstare, pe fondul nivelului ridicol al banilor alocaţi de la buget pentru educaţie (4.1%) şi cercetare şi dezvoltare (0.21%), angajatorii s-au trezit că se bucură, pe termen scurt, de o plajă de angajaţi şi mai mare dispusă şi mai mult să muncească pe salarii mici, în schimbul unei „calificări” la locul de muncă. Nici mediul de afaceri nu s-a grăbit să investească prea mult în educaţie, totalul contribuţiilor private reprezintând în 2017 doar 0,12% din PIB, faţă de 0,82% la nivelul UE.

Practic, cu aceste procente, nu numai că ne clasăm pe ultimul loc în Uniunea Europeană, dar acestea dovedesc că am rupt orice legătură între ştiinţă şi mediul de afaceri. Rezultatul se vede în nivelul redus de proiecte de infrastructură finalizate la timp, în calitatea inovaţiei, a lucrărilor şi în productivitate.

Pe acest fond, nu numai decalajul dintre întreprinderile româneşti şi cele străine devine din ce în ce mai mare, ci el se va resimţi şi între filialele firmelor străine din România şi cele din străinătate. La un moment dat, din cauza acestui peisaj sumbru, transferul de know-how se va poticni iar accesul la tehnologie va fi din ce în ce mai dificil şi mai scump chiar şi intercompany. 

În cel mai nefericit moment posibil, criza forţei de muncă se resimte cel mai acut, după cum se vede, în sectorul de producţie al energiei şi în cel al prelucrării gazelor naturale şi petrolului. De ce? Pentru că, în următoarea decadă, întreaga Uniune Europeană va trebui să facă o serie de schimbări sistemice pe fondul presiunii de a atinge obiectivele de diminuare a emisiilor de carbon.

Digitalizarea, inovaţia şi cercetarea vor fi pilonii care vor trebui să consolideze securitatea aprovizionării cu energie a gospodăriilor şi a economiilor europene pe fondul trecerii de la resurse poluante la energie curată. Fără o forţă calificată de muncă, la care Vestul are acces, această tranziţie, la noi, riscă să fie dezordonată.

România va trebui să facă un salt rapid, de la ce s-a mai păstrat din moştenirea Epocii de Aur, la noile tehnologii care domină sectorul energetic din Occident. Suntem nevoiţi să recuperăm 30 de ani de stat degeaba într-un timp foarte scurt.

De ce este momentul investiţiilor private în educaţie

După Revoluţie, la Educaţie am avut 27 de miniştri în 30 de ani. Mulţi dintre ei, rupţi de realitate şi tributari intereselor de partid, au politizat învăţământul până când l-au dus la stadiul de a fi nefuncţional. Au fărâmat şcolile profesionale şi au creat în societate impresia că cine vrea să înveţe o meserie este, de fapt, un paria, un nepriceput care nu a fost în stare să înveţe pe de rost poezii la Română.

Astăzi, eşecul major al statului în educaţie, în special în domeniul tehnic, nu mai poate fi reparat decât de investiţiile companiilor private în învăţământ. Dacă mediul de afaceri nu-şi va concentra în anii următori sume consistente spre educaţie, spre formarea tinerilor şi va toca bani pe tot felul de proiecte de nişă care nu fac diferenţa în societate, poate să fie sigur că va fi sortit eşecului.   

În educaţie, statul a abandonat lupta, iar politicul a fost ocupat să numească directori obedienţi în inspectorate şi să reformeze învăţământul după ureche. În acest timp, companiile, care s-au bucurat de infrastructura lăsată moştenire de comunişti pentru că i-a ajutat să facă profit în paradigma lui „ieftin şi bun”, s-au trezit că au început să piardă acces la forţă calificată de muncă şi, implicit, la tehnologie. Nişte burse şi câteva luni de practică pe un salariu nu foarte atractiv devine, în acest context, insuficient pentru a avea acces la o forţă de muncă adecvată. 

Astăzi, directorii din top şi din middle management-ul sectorului energetic românesc care se plâng că nu găsesc electricieni, sudori, mecanici şi ingineri ar trebui să-şi dea seama că, dacă firmele pe care le conduc nu vor investi masiv în educaţie, vor îmbătrâni înşişi unii dintre ei singuri şi abandonaţi într-o ţară cu o economie dusă de râpă şi cu o populaţie îmbătrânită care va tremura de emoţie în ziua în care trebuie să încaseze pensia.