România în Ordinea Europeană: 1918-2018

Câteva reflecţii. Secolul XX este marcat de confruntarea între democraţie şi regimuri totalitare; este marcat de două războaie cumplite, ce s-au purtat nu numai în Europa. În ambele confruntări, SUA au fost factor decisiv în înclinarea balanţei de partea păcii şi democraţiei.

Principiile declaraţiei wilsoniene (a Preşedintelui SUA Woodrow Wilson) au călăuzit un mers al faptelor către „neatârnare“ pentru numeroase popoare, între care şi românii care trăiau în imperiul austro-ungar, în Transilvania. Unirea Transilvaniei cu România face parte din procesul de realizare a unităţii naţionale.

Tratatele internaţionale de acum o sută de ani au modificat geografia statală în Europa,  anunţând ceea ce avea să se întâmple de-a lungul secolului trecut în diverse regiuni ale globului – mişcări de independenţă naţională şi politică, precum şi decolonizarea.

După Primul Război Mondial

Marea Unire poate fi judecată având în vedere istoria şi contextul care au permis-o. Europa a fost răvăşită secole în şir de neînţelegeri între statele mari, de rivalităţi izvorâte din ceea ce numim „balanţa puterii“. De aceea, declaraţia wilsoniană este relevantă şi pentru că a imaginat formarea unui sistem instituţional (altfel decât Pacea Westfalică, Congresul de la Viena, sau Congresul de la Berlin) care să prevină un nou conflict de amploarea Marelui Război (cum a fost numit primul război mondial); este vorba de „Liga Naţiunilor“, de la tribună căreia a avut discursuri de mare elocvenţă ministrul de Externe român Nicolae Titulescu. Nu a fost să fie aşa din varii motive, inclusiv pentru ceea ce poate cel mai influent economist al veacului trecut, John Maynard Keynes, a catalogat ca fi fost o eroare în construcţia Păcii de la Versailles: magnitudinea despăgubirilor cerute Germaniei, care au alimentat sămânţa revanşismului şi naţional-socialismului. Tratatele ce au urmat Marelui Război nu au împiedicat a doua mare conflagraţie militară, care a avut teatre de operaţiuni şi în Asia, în Africa. Probabil că izolaţionismul SUA (o ironie a destinului, având în vedere amintită declaraţie) şi neimplicarea lor în activitatea Ligii Naţiunilor au facilitat mişcarea forţelor revanşarde în Europa, derapajele politice.

Între 1918 şi 1938, an de vârf pentru activitatea sa industrială în perioada interbelică, România s-a dezvoltat prin mobilizarea resurselor interne, fiind deschisă capitalului străin; un rol major în unificarea economică l-au jucat căile ferate care au străbătut Munţii Carpaţi (apropos de importanta infrastructurii pentru o economie!). Doctrina „Prin noi înşine“ (reprezentată de fruntaşul politic Vintilă Brătianu, de Ştefan Zeletin şi alţii) a susţinut rolul capitalului autohton în dezvoltarea industrială, pentru reducerea decalajelor economice fâţe de Occident. Ţara avea nevoie de capital pentru dezvoltare, din resurse interne şi externe. Într-un studiu de referinţă în Economic Journal (în 1943), economistul englez Paul Rosenstein Rodan a formulat teza „Marelui Impuls“ (The Big Push) necesar pentru a învinge capcana subdezvoltării, ruralitatea cronică, prin investiţii masive. Altfel spus, era nevoie de o politică publică care să mobilizeze resurse, să ţintească progresul industrial. Adică, ceea ce susţineau economişti în România în perioada interbelică avea temei. Dezvoltarea Ţării în perioada interbelică a fost afectată puternic de Marea Depresiune (criza financiară), dar intervalul 1934-1938 a consemnat un progres industrial major.

După al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial şi acţiuni ce l-au precedat au dus la demantelarea Ordinii aşa cum fusese stabilită prin tratatele din anii 1918-1920. Intervenţia SUA în Europa în sprijinul coaliţiei anti-hitleriste, directă şi indirectă (prin ajutor economic acordat şi Uniunii Sovietice) s-a dovedit decisivă pentru înfrângerea Germaniei. Dar împărţirea Germaniei şi înţelegerile între marile puteri învingătoare (Yalta are semnificaţie mare) au condus la împărţirea continentului pe două aliniamente geopolitice, ideologice, de regim economic.

Noul sistem instituţional internaţional postbelic (ONU, aranjamentele de la Bretton Woods) au contat mai puţin pentru dinamica politică şi de securitate europeană decât aranjamentele Războiului Rece: dialogul bilateral între SUA şi URSS (epitomizat de „telefonul roşu“), formarea NATO şi a UE de o parte, a Tratatului de la Varşovia şi CAER (ca organizaţie interstatală economică) de cealaltă parte. Tratatul de la Helsinki (Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare) face parte din aranjamentele Războiului Rece, întărind cele două „sfere de influenţă“.

În ţările comuniste s-a forţat industrializarea (urbanizarea), însă viciile structurale ale sistemului economic au condus la epuizarea factorilor de dezvoltare. România a încercat să iasă din chingile unei specializări industriale dependente de agricultură (vezi Declaraţia din 1964, respingerea Planului Valev), dar limitele sistemului de comandă şi autarhia excesivă, mai ales în ultimul deceniu de existenţă, şi-au spus cuvântul.

„Războiul stelelor“ şi superioritatea tehnologică a Vestului, ca şi marea chestiune politică (a libertăţilor politice), au condus la prăbuşirea sistemului de comandă. Reacţia de domino a avut loc la finele deceniului nouă când a căzut şi regimul Ceauşescu ca versiune de stalinism târziu.

După 1989 s-a deschis o perioadă nouă în istoria Estului caracterizată de sintagma „Întoarcerea în Europa“ (Return to Europe), care simboliza mersul spre democraţie şi economie liberă.

După 1989

„Sfârşitul Istoriei“, formularea simplistă a lui Francis Fukuyama cu privire la dinamicile sociale şi geopolitice după căderea Zidului Berlinului, a subliniat totuşi o realitate: sfârşitul marelui clivaj ideologic. Din raţiuni de securitate şi compatibilitate economică, extinderea frontierelor NATO şi ale UE către Est a fost inevitabilă. NATO şi UE reprezentau pentru statele post-comuniste „Nouă Ordine“ în Europa – o ordine ce implică valorile democraţiei şi o apartenenţă geopolitică clară, la Vest. Din acest unghi este de judecat intrarea României în NATO şi în UE, parteneriatul strategic cu SUA, evoluţia socială, economică şi politică după 1989.

Profesorul Bogdan Murgescu, autor al unei lucrări deosebite privind istoria economică a României („România şi Europa: acumularea decalajelor economice“, 2010, Polirom), vede perioada 2000-2017 ca fiind remarcabilă din punct de vedere al reducerii decalajelor faţă de Vest. După date oficiale, PIB/loc al României (la paritatea puterii de cumpărare) faţă de media UE a ajuns la cca 63% în 2017, faţă de sub 30% acum mai bine de 15 ani. Drept este că România are o economie puternic mozaicată, cu infrastructura mult sub necesităţi, cu dimensiune rurală încă pronunţată, că a suferit un puternic exod de capital uman, iar instituţiile şi politicile publice subperformează.

Dar România nu se rezumă la politici şi instituţii publice sau la guverne; ea înseamnă milioane de cetăţeni care încearcă să îşi facă treabă cât mai bine pentru a avea o viaţă decentă, multe zeci de mii de întreprinzători ce caută să reuşească în afaceri potrivit filosofiei lucrului bine făcut, zeci de mii de tineri care excelează în domeniul IT şi care au trecut prin realizări frontierele Ţării, o generaţie care a crescut în libertate şi se bucura de posibilitatea de a învăţa şi exprima fără oprelişti ideologice, organizaţii civice care sunt preocupate de soarta comunităţilor etc. România înseamnă şi milioanele de cetăţeni care muncesc în străinătate şi care simt spiritul Uniunii prin ce are mai bun aceasta. Harta progresului Ţării este vizibilă; situaţia putea fi mai bună, dar putea fi şi mai rea. Un contrafactual ar servi în judecarea faptelor: cum ar fi fost România dacă nu ar fi intrat în NATO şi UE.

Mize pentru viitor

Pentru România anului 2018, cu puţin timp înainte de preluarea preşedinţiei Consiliului UE, miza europeană este uriaşă. Dar nu numai pentru ea. Criza financiară globală, criza zonei euro, schimbări tehnologice (inteligenţa artificială, robotizare etc.) ce aduc incertitudini mari, presiunea imigraţiei şi evoluţii demografice, neputinţa unor guverne de a livra bunuri publice esenţiale, au creat un context extrem de complicat, adesea exploziv. Uniunea se confruntă cu tensiuni sociale generate de erodarea ţesutului social, populismul şi extremismul sunt în ascensiune; există curente de fragmentare în diverse straturi sociale şi politice, mişcări secesioniste, zona euro are un design încă defectuos, politici publice sunt tributare unei înţelegeri mioape a globalizării prin neglijarea efectelor mai puţin bune, chiar rele etc. Când şi pe blogul FMI se vorbeşte despre nevoia unui „nou contract social“ (Camila Andersen, 30 noiembrie, .a.c) întrucât mulţi oameni sunt speriaţi de „insecuritate economică“, are sens să meditezi la ce s-a stricat în maşinăria socială. Notabil este că bănci centrale mari leagă dinamica economiei de distribuţia veniturilor, ceea ce era greu de gândit (că abordare) cu nu mulţi ani în urmă (deci nu numai un Joseph Stiglitz, Thomas Piketty, Emmanuel Saez etc.). Există şi o îngrijorare în creştere faţă de efecte ale schimbărilor climatice.

Are loc şi o slăbire a cadrului multilateral instituit după al Doilea Război Mondial, creşte protecţionismul, rivalităţile geopolitice se acutizează în condiţiile ascensiunii economice, tehnologice şi militare a Chinei, a resurecţiei militare a Rusiei. De rău augur şi pentru mulţi incomprehensibila este gama de dezacorduri între SUA şi UE în domeniul economic şi chiar strategic.

România are de ce să rămână ataşată spiritului euroatlantic, chiar dacă sunt tot mai multe voci ce vorbesc despre „suveranitate europeană“, în sensul reducerii dependenţei de alonja militară şi economică a SUA. Problemele de fond ale Europei (ale Uniunii) nu sunt induse în principal de politica  Washington-ului, sau de Brexit, ci de propriile slăbiciuni. Fără reformarea zonei euro, fără a regândi politici publice în UE care să încerce să repare ţesutul social (a se vedea şi Raportul Sapir din 2004, Raportul Monti din 2010), fără ca elitele să arate mai multă empatie faţă de cetăţeni şi să promoveze sentimentul de „echitate“, fără a reduce deficitul democratic în funcţionarea unor instituţii, tensiunile din Uniune se vor adânci. Operează şi un fel de autism politic, chiar aroganţă, la nu puţini lideri, ce nu fac decât să alimenteze euroscepticismul şi neîncrederea în Uniune, dar şi tensiunile sociale. În loc să încerce să „capitalizeze“ ieşirea UK din UE, unii lideri europeni ar face mai bine să examineze atent problemele cu care se confruntă acasă. Şi dacă ne gândim la tentaţiile autoritariste, „iliberale“, la disputa între capitalismul de stat (China fiind principal exponent) şi capitalismul liberal (ce nu exclude politici publice), obţinem o perspectivă mai amplă a mizelor şi provocărilor pentru anii, deceniile ce vin.

Ce ordine la orizont?

Lumea se multipolarizează. Bipolarismului din timpul Războiului Rece i se substituie gradual rivalitatea geopolitică între SUA şi China. Unde se va plasa UE într-o ordine globală în schimbare, ce are multe neclarităţi? Poate Uniunea obţine/recâştiga solidaritatea şi legăturile osmotice legate de valori şi interese comune pentru a fi un actor cheie în lume? Cum vor putea fi conciliate interese naţionale şi identităţi locale şi „naţionale“ cu provocări şi interese la nivelul Uniunii? Aici, liderii europeni au de găsit răspunsuri credibile. Academia Română a făcut recent un apel la clasa politica autohtonă având în vedere momentul istoric şi provocările timpurilor. În Europa, în general, este nevoie de  luciditate şi decizie politică pentru a nu lăsa că evenimente urâte să copleşească viaţa democratică şi să năruie speranţele oamenilor, şanse ale generaţiilor viitoare. Elite politice au eşuat în Europa interbelică. Istoria se poate repeta dacă nu se acţionează cu înţelepciune şi la timp în zilele noastre.

România anilor ce vin poate deveni mai bună, dar şansele să fie astfel depind de ce se va întâmpla în Europa; o Românie mai bună într-o Europă (Uniune) mai bună este miza strategică pe continentul bătrân pentru anii ce vin. Şi este greu de imaginat izbândă dacă se va produce o decuplare de SUA.

Efatarea ca relevanţă a Uniunii ar însemna dispariţia Ordinii pe care s-au clădit speranţele cetăţenilor romani înainte şi după căderea sistemului totalitar. Şi oricât de „strălucite“ ar fi elitele politice, culturale şi economice ale unei ţări, ea are nevoie de aliaţi de încredere, de cursă lungă, mai ales într-o lume asupra căreia planează nori mulţi şi incertitudini tot mai mari. Trebuie subliniat totodată că soarta UE şi a NATO depinde esenţialmente de ce gândesc şi ce vor face centrele mari de putere din cele două organizaţii.