Scad preţurile

Institutul de Statistică a confirmat acum două zile: în iulie 2013 preţurile n-au mai urcat. Dimpotrivă, au coborât sub nivelul zero. Rata negativă a inflaţiei, de minus 0,34 la sută, e o premieră în acest an.

Măsurătorile au început de sus, de la plus 1,34 la sută în ianuarie şi de acolo au tot coborât lună de lună până la plus 0,01 la sută în iunie şi minus 0,34 la sută în iulie.

E deflaţie? Nu, desigur. Căci deflaţia presupune un proces ceva mai îndelungat, de cel puţin trei luni una după alta. Şi, de fapt, nu se măsoară cu lunile ci cu anul.

Pentru 2013 ţinta de inflaţie e de 2,5 la sută, plus/minus 1. Cum nu sunt semne că inflaţia se va cocoţa în acest an mai sus de 3 la sută, se conturează deja certitudinea încadrării în coridorul de ţintire. Şansa de a înregistra o inflaţie de 3 la sută sau ceva mai mică se întrezărea cu câteva luni în urmă. Acum, stimulate de acest nivel de sub zero al preţurilor din iulie, speranţele merg mai departe. E posibil să vedem rata anuală apropiindu-se chiar de 2,5 la sută.

Cifrele mişcării preţurilor din iulie 2013 au generat o întrebare: va reuşi România să multiplice acest rezultat şi să trecem la rate negative anuale? Ideea e că nici nu ne trebuie aşa ceva. Un pic de inflaţie e mai mult decât necesară. Spre deosebire de inflaţia mare, ce dezorganizează economia, o inflaţie modică ajută la reglarea pieţei prin preţuri. Din acest motiv, lumea în care trăim cochetează chiar cu „puţină inflaţie”. În ceea ce ne priveşte… n-am ajuns încă să batem în cuie o inflaţie modică. Problema României tocmai asta este: să coboare la „un pic de inflaţie”, de numai 1,5-2 la sută, şi de acolo să nu mai urce.

De aproape 23 de ani, de la 1 noiembrie 1990, măsurăm inflaţia. Portofoliul de lecţii desprinse, în tot acest timp, dintre cele cu adevărat semnificative, e voluminos. Recapitularea acestor lecţii este fără îndoială folositoare. Nu doar pentru aduceri aminte. Ci pentru că mai avem de învăţat. Căci inflaţia a trecut, acum e vremea dezinflaţiei, dar războiul cu creşterea preţurilor continuă. Societatea românească a cucerit un cap de pod important şi nu are dreptul să-l piardă.

Întrebările încep de la definirea inflaţiei: creşterea generalizată a preţurilor de consum. Un prim răspuns e legat de locurile în care se ia temperatura inflaţiei: acele locuri în care populaţia se aprovizionează cu bunuri pentru consumul curent şi cu bunuri de folosinţă îndelungată, mai puţin casele şi terenurile. Dar nu e singurul răspuns. De ce sunt luate în calcul preţurile de consum şi nu cele de producţie? Pentru că, în toată lumea, s-a ajuns la concluzia că preţurile de consum (ceea ce plătim când ne facem cumpărăturile zilnice în magazine) reprezintă o noţiune efectiv cuprinzătoare: aici se reflectă şi costurile producţiei, şi preţurile „la poarta fabricii”, şi puterea de cumpărare. Alături de mulţi alţi indicatori: productivitate, eficienţă, calitatea valorilor adăugate.

Ce ne spune cu deosebire analiza preţurilor de consum?

Că în România, în timp ce inflaţia a intrat într-adevăr în picaj, persistă încă un climat inflaţionist. Un climat extrem de periculos, în sensul că sunt tot mai evidente simptomele de exacerbare a componentei psihologice a creşterii preţurilor. Chiar şi într-o lună cum a fost iulie, cu rată negativă, au fost două tipuri de produse cu ieşiri din ritm cu mult peste media lunii: plus 7,92 la sută la gaze şi plus 3,03 la sută la apă, canal, salubritate. Lângă o ieşire de ritm în jos: s-a ieftinit electricitatea cu 2,48 la sută.

Dar să nu ignorăm corul populiştilor. Un cor ce repetă obsedant:  „Nu-i nicio scofală că preţurile cresc mai încet. Important ar fi să scadă!”… Ei bine, n-ar fi nicio scofală să cădem din lac în puţ: de la inflaţie să ajungem la deflaţie. La rate anuale negative. Într-un discurs istoric din anii 1920, în vremea în care deţinea portofoliul Finanţelor, Nicolae Titulescu vorbea despre obligaţia ingrată de a face faţă nevoilor bugetului ţării cu puţinii bani pe care îi putea aduna. El avea să exclame, în faţa Parlamentului: „Toată lumea strigă - inflaţia trebuie să înceteze. Desigur! Dar aceasta nu înseamnă că deflaţia trebuie să-i ia locul. Pentru că sărăcirea prin deflaţie ar fi mai catastrofală decât sărăcirea prin inflaţie”. Mutând planurile, putem conchide că pe baza circulaţiei de azi a mărfurilor şi banilor s-au stabilit anumite raporturi de valori. Un capital care ar intra astăzi într-o afacere ar fi pierdut dacă mâine, printr-o îndelungată scădere a preţurilor, nu s-ar putea obţine profit şi, prin urmare, produsele ar trebui să fie vândute în pagubă. Şi mai e ceva: experienţa istorică arată că atunci când scad preţurile, din magazine şi din pieţe dispar mărfurile. Iar criza face din deflaţie un pericol de care se tem astăzi până şi cele mai mari puteri economice.

O deflaţie, ce s-ar putea produce din cauza prăbuşirii puterii de cumpărare, ar fi catastrofală. Ea trebuie evitată cu orice preţ. Tot aşa cum, cu orice preţ, trebuie să fie evitate noi explozii inflaţioniste. Din acest motiv, şcoala de la Banca Naţională vede, de aici înainte, timp îndelungat, deschiderea unui culoar cu inflaţie calmă, prin care să ne apropiem treptat de nivelurile din Zona Euro, în jur de 2 la sută pe an. Acest tip de inflaţie, cu valori constante, constituie principala ţintă ce trebuie să fie atinsă în anii viitori.